Asupra recursului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 14 aprilie 2021, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2020, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 22 alin. (1), art. 23, art. 24, art. 27, art. 31 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii şi protecţiei victimelor infracţiunilor; a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale; a dispoziţiilor referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de asistenţă de specialitate din oficiu; a dispoziţiilor art. 341, art. 347, art. 408, art. 425 şi art. 351 alin. (2) din C. proc. pen. referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de dreptul la doua grade de jurisdicţie în materie penală; a dispoziţiilor art. 367 alin. (9) din C. proc. pen. referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de suspendarea judecăţii până la soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, precum şi a art. 287 din C. proc. pen.
Prima instanţă a apreciat că, cererile petentului sunt informe, lipsite de claritate, repetitive, şicanatorii, iar din evaluarea conţinutului cererilor formulate, oral ori în scris, instanţa nu poate decela, în mod real, obiectul judecăţilor, interesul individual legitim ori cauza acestora sau scopul urmărit, lacunele de formă făcând imposibil un astfel de demers.
S-a mai reţinut că enumerarea multor texte de lege şi indicarea în mod repetitiv, în numeroase dosare distincte şi/sau succesive, a unor cereri cu acelaşi conţinut, în mod evident lipsite de precizie şi claritate, în condiţiile respingerii unor cereri formulate în aceeaşi manieră într-o multitudine de cauze anterioare nu poate conduce la investirea, în mod legal, a instanţei.
În concluzie, prima instanţă a considerat că cererile formulate nu au nicio legătură cu instituţiile evocate şi imposibilitatea determinării obiectului cererilor, determină imposibilitatea determinării procedurii aplicabile. Mai mult, s-a apreciat că formularea unor căi de atac succesive şi haotice împotriva unor hotărâri prin care s-au respins, ca inadmisibile, cererile repetitive anterioare ale aceluiaşi petent nu poate genera legitimitatea demersurilor ulterioare.
Împotriva încheierii din data de 14 aprilie 2021, pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2020, petentul A. a formulat recurs, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, precum şi sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Prin Decizia penală nr. 145 din data de 24 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2021, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins cererile formulate de recurentul petent A., de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi recursul formulat împotriva încheierii din data de 14 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.
Referitor la solicitarea petentului A. de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, instanţa a reţinut că, potrivit art. 475 din C. proc. pen., "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constată că o problemă de drept de care depinde soluţionarea cauzei respective a fost dezlegată diferit în practica instanţelor, va putea solicita secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prealabilă prin care să dea rezolvare problemei de drept cu care a fost sesizată."
De asemenea, conform art. 476 din C. proc. pen. "Sesizarea secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face, din oficiu sau la cererea părţilor, după dezbateri contradictorii şi dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 475, prin încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac. Cererea părţilor trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de prezentarea dezlegărilor diferite în practica instanţelor ale problemei de drept sesizate."
Coroborând dispoziţiile legale mai sus menţionate, Completul de 5 Judecători a reţinut că obiectul sesizării îl constituie o chestiune/problemă de drept ce trebuie să întrunească o serie de condiţii, respectiv:
a) să fie formulată în legătură cu o judecată aflată în curs;
b) judecata cauzei să fie pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a unei curţi de apel ori a unui tribunal, iar acestea sa fie învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;
c) lămurirea chestiunii de drept să fie determinantă în ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată;
d) să fie nouă, asupra ei să nu fi statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.
Făcând aplicarea dispoziţiilor legale în materie în speţa de faţă, s-a constatat că petentul A. a solicitat interpretarea şi aplicarea uniformă a dispoziţiilor art. 257 - art. 264 din C. proc. pen. şi art. 153 - art. 173 din C. proc. civ., dispoziţii care se referă la citarea şi comunicarea actelor procedurale, însă nu a indicat problema de drept determinantă în soluţionarea pe fond a cauzei sale. De asemenea, s-a reţinut că o simplă lectură a textelor legale a căror interpretare se solicită este suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, o intervenţie din partea instanţei supreme nefiind necesară. Sub acest aspect, s-a apreciat de către instanţă că sunt relevante considerentele Deciziei nr. 2/2018, prin care s-a statuat că, din perspectiva cerinţelor de admisibilitate, sesizarea, conform art. 475 din C. proc. pen., trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate.
Pentru a putea face obiectul sesizării instanţei supreme, problema de drept trebuie să fie veritabilă, putându-se concretiza în următoarele probleme: modalităţi diferite de interpretare a unui text de lege, textul este incomplet (nu acoperă toate situaţiile de facto), există sincope în corelarea cu celelalte dispoziţii legale în vigoare sau a devenit caduc.
Referitor la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene: "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea tratatelor;
(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen."
De asemenea, Completul de 5 Judecători a reţinut că potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 340/2009 "(1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 parag. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză."
După cum rezultă din dispoziţiile citate anterior, instanţa naţională sesizează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuţie validitatea sau interpretarea tratatelor şi actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii şi apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
Prin urmare, art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea şi verificarea validităţii unei norme din legislaţia secundară a Uniunii Europene, dar instanţa naţională poate să respingă o astfel de cerere atunci când jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislaţiei naţionale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii.
Analizând cererea formulată de recurent, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele menţionate mai sus, întrucât prin maniera de formulare a solicitărilor sale, respectiv, interpretarea şi aplicarea uniformă a dispoziţiilor art. 257 - art. 264 din C. proc. pen. şi art. 153 - art. 173 din C. proc. civ., dispoziţii care se referă la citarea şi comunicarea actelor procedurale, în realitate, se urmăreşte obţinerea unei "decizie de îndrumare" din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională.
În ceea ce priveşte recursul formulat de petentul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători a constatat că este nefondat, întrucât textele de lege a căror neconstituţionalitate a fost invocată, nu se referă la un interes actual, acestea vizând critici cu privire la diferite instituţii procesual penale, care nu au aplicabilitate şi nici relevanţă în soluţionarea cererii de strămutare.
Astfel, instanţa de recurs a reţinut că, pentru a fi admisibilă, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale trebuie să îndeplinească în mod cumulativ cele patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte primele trei condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători a constatat că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepţia a fost invocată de petentul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei.
Totodată, în jurisprudenţă, s-a reţinut că o cerere de declarare a unui text neconstituţional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători a reţinut că excepţiile de neconstituţionalitate invocate de petentul A., ce privesc dispoziţiile art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 22 alin. (1), art. 23, art. 24, art. 27, art. 31 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii şi protecţiei victimelor infracţiunilor; a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale; a dispoziţiilor referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de asistenţă de specialitate din oficiu; a dispoziţiilor art. 341, art. 347, art. 408, art. 425 şi art. 351 alin. (2) din C. proc. pen. referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de dreptul la doua grade de jurisdicţie în materie penală; a dispoziţiilor art. 367 alin. (9) din C. proc. pen. referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de suspendarea judecăţii până la soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate şi a dispoziţiilor art. 287 din C. proc. pen., au fost invocate în cauza penală ce are ca obiect cererea privind strămutarea dosarului nr. x/2020 al Curţii de Apel Braşov.
Astfel, textele de lege a căror neconstituţionalitate a fost invocată, nu se referă la un interes actual, acestea vizând critici cu privire la diferite instituţii procesual penale, care nu au aplicabilitate şi nici relevanţă în soluţionarea cererii de strămutare, astfel cum este prevăzută expres de dispoziţiile art. 72 - art. 75 din C. proc. pen.
În consecinţă, având în vedere că dispoziţiile legale, pretins a fi neconstituţionale, nu sunt circumscrise instituţiei strămutării, Completul de 5 Judecători al instanţei supreme a constatat că excepţiile invocate nu au legătură cu soluţionarea cauzei, cerinţă obligatorie impusă de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Împotriva Deciziei penale nr. 145 din data de 24 mai 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2021, recurentul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind stabilit, în mod aleatoriu la data de 6 septembrie 2021, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, examinând cu prioritate admisibilitatea căii de atac promovate de recurent, constată că aceasta este inadmisibilă şi va fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:
În considerarea efectelor principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, a principiului privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală şi a exigenţelor stabilite prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicarea a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale "Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi", iar potrivit dispoziţiilor art. 8 din aceeaşi lege "Hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă."
În cauză, recurentul a exercitat calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri definitive, prin care instanţa a respins cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ambele cereri vizând interpretarea şi aplicarea uniformă a dispoziţiilor art. 257 - art. 264 din C. proc. pen. şi art. 153 - art. 173 din C. proc. civ., hotărâre nesusceptibilă de a face obiectul unei căi de atac ordinare sau extraordinare, aspect de natură a încălca coerenţa sistemului căilor de atac reglementate de lege.
În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile vizând interpretarea şi aplicarea uniformă a dispoziţiilor art. 257 - art. 264 din C. proc. pen. şi art. 153 - art. 173 din C. proc. civ., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că, potrivit dispoziţiilor ce reglementează această materie, hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra unei astfel de cereri nu este supusă niciunei căi de atac.
De asemenea, referitor la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Completul de 5 Judecători al instanţei supreme constată că prin Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 parag. (2) din Tratatul privind Uniunea, nu este prevăzută nicio cale de atac împotriva hotărârii prin care instanţa naţională se pronunţă asupra unei astfel de cerere, singura cale de atac prevăzută de lege fiind cea împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra judecăţii cauzei [art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009].
Totodată, prin hotărârea recurată, instanţa a respins, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 14 aprilie 2021, pronunţate în Dosarul nr. x/2020, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor invocate.
Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, încheierea prin care instanţa respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 de ore de la pronunţare, iar recursul formulat se judecă în termen de 3 zile. Legea nu prevede o cale de atac şi împotriva hotărârii prin care se soluţionează recursul formulat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia şi, din acest motiv, constituie o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Faţă de considerentele ce preced, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 145 din data de 24 mai 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2021, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 145 din data de 24 mai 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 septembrie 2021.
GGC - ED