Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii
Prin Hotărârea nr. 13J din 7 octombrie 2020 pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară a fost respinsă acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva doamnei judecător A. pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, ca neîntemeiată.
2. Cererea de completare dispozitiv
Prin cererea înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii în 11 martie 2021, doamna judecător A. a solicitat completarea dispozitivului hotărârii secţiei pentru judecători în materie disciplinară anterior menţionată, sub aspectul acordării cheltuielilor judiciare constând în onorariu de avocat.
3. Hotărârea de completare pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii
Prin Hotărârea nr. 8J din 7 aprilie 2021 pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară a fost admisă cererea de completare a dispozitivului Hotărârii nr. 13J/7.10.2020 formulată de doamna judecător A.; s-a dispus completarea dispozitivului hotărârii, în sensul că a fost respinsă cererea de obligare a Inspecţiei Judiciare la plata cheltuielilor de judecată, ca inadmisibilă.
În motivare, secţia a reţinut că, prin întâmpinarea formulată, pârâta judecător a solicitat obligarea Inspecţiei Judiciare la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, cererea fiind reiterată cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei, cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă din data de 23 septembrie 2020.
Aşadar, în raport de art. 444 C. proc. civ., secţia a constatat că a omis să se pronunţe asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta judecător A.
Secţia a constatat că cererea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată este inadmisibilă, întrucât temeiul de drept al acesteia, art. 453 alin. (1) C. proc. civ., stipulează că fundamentul acordării acestor cheltuieli îl constituie culpa procesuală, care nu poate fi reţinută în litigiul pendinte. S-a arătat că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică, dar aceste dispoziţii nu atribuie Consiliului un statut de instanţă de judecată, în sensul dispoziţiilor prevăzute de art. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.
Acelaşi aspect a fost subliniat şi de Curtea Constituţională, prin Deciziile nr. 391/2007, nr. 788/2007, nr. 514/2007 şi nr. 632/2016 reţinându-se că Secţiile în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nu sunt instanţe de judecată în sensul dispoziţiilor prevăzute de art. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, ci organe administrativ-jurisdicţionale.
Pe cale de consecinţă, competenţa secţiei pentru judecători în materie disciplinară, ca instanţă de judecată, este expres şi limitativ prevăzută de lege, respectiv doar în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, iar dispoziţiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii se completează cu dispoziţiile C. proc. civ. în ce priveşte procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare.
Secţia a făcut referire şi la jurisprudenţa pe acest aspect a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, respectiv deciziile nr. 29/28.01.2013 şi nr. 154/3.06.2019 pronunţate în materie disciplinară.
4. Recursul exercitat împotriva deciziei pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii
Împotriva Deciziei nr. 8J din 7 aprilie 2021, petenta A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În cuprinsul criticilor, a arătat că hotărârea recurată este nelegală, prin greşita aplicare a normelor de drept procesual, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
A susţinut că secţia pentru judecători în materie disciplinară nu s-a pronunţat asupra cererii de obligare a Inspecţiei Judiciare la plata cheltuielilor de judecată formulată de recurenta ce avea calitatea de pârâtă în procedura disciplinară.
Prin urmare, susţine recurenta, cererii îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 444 din C. proc. civ., iar norma legală reprezentată de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. are caracter de ordin general, astfel că aplicabilitatea acesteia este independentă de obiectul unui anume litigiu ori de contextul procesual particular al unei cauze determinate.
A invocat Decizia nr. 59/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de care a susţinut că dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. nu sunt incompatibile cu dispoziţiile legale ce reglementează soluţionarea acţiunii disciplinare, cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată având ca temei culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.
De altfel, dispoziţiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu reglementează, în mod expres, situaţia cheltuielilor de judecată ocazionate de procedura disciplinară, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile generale cuprinse în C. proc. civ.
Cu privire la acest aspect, a invocat Decizia nr. 133/25.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, prin care s-a reţinut obligarea Inspecţiei Judiciare la plata cheltuielilor de judecată, pe motiv că "sunt aplicabile dispoziţiile art. 453 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi C. proc. civ.".
5. Apărările formulate de părţi
Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Intimata a susţinut că recurenta a indicat ca temei de drept al recursului pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. doar formal, întrucât nu ar fi precizat care este norma de procedură civilă greşit aplicată, aspect care ar atrage nulitatea recursului.
Pe fondul recursului, intimata a susţinut că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este inadmisibilă, pentru că procedura disciplinară a magistraţilor are o natură specială, astfel cum este prevăzută în Legea nr. 317/2004 şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, astfel că Inspecţia Judiciară acţionează în temeiul legii şi în vederea respectării acesteia, iar o eventuală răspundere poate aparţine doar Statului Român.
A invocat jurisprudenţă pe acest aspect, făcând referire la Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 11/1995, consacrată şi prin Decizia nr. 632 din 27 octombrie 2016 a Curţii Constituţionale.
În subsidiar, în condiţiile în care se apreciază că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este admisibilă şi în procedura specială disciplinară, intimata a solicitat respingerea ei, ca neîntemeiată, fiindcă recurenta nu ar fi făcut dovada respectivelor cheltuieli. La dosar au fost depuse doar un extras de cont şi o împuternicire avocaţială, fără să se fi făcut dovada că suma solicitată este contravaloarea onorariului de avocat.
În final, intimata a solicitat şi reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., faţă de circumstanţele cauzei.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte reţine că recurenta a formulat critici prin care a susţinut că au fost greşit aplicate prevederile legale referitoare la cheltuielile de judecată şi la completarea hotărârii judecătoreşti, respectiv art. 453 şi art. 444 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că aceste critici pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se susţine greşita aplicare a unor norme de drept procesuale şi nu a unor texte de drept material.
Ca urmare, se constată că pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost formal indicat, iar susţinerea intimatei privind nulitatea recursului nu este corectă, Înalta Curte urmând a analiza recursul din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Acest motiv de recurs vizează situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
În cauză, recurenta susţine că i se cuvin cheltuielile de judecată efectuate în procedura cercetării disciplinare, fiindcă Legea nr. 317/2004 nu reglementează în mod expres acest aspect, caz în care se aplică prevederile C. proc. civ., iar partea care pierde procesul este ţinută să plătească cheltuielile de judecată făcute de adversar.
Aceste susţineri sunt nefondate.
Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."
Din textul de lege citat anterior, Înalta Curte reţine că natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de "despăgubire" acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii adverse.
Aşadar, fapta părţii "care cade în pretenţii" declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le cheltuie. Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii "care cade în pretenţii" şi reprezintă o sancţiune procesuală pentru partea care se face vinovată de declanşarea procesului şi o modalitate de despăgubire a celeilalte părţi.
În cauză, condiţiile textului de lege anterior citat nu sunt întrunite, întrucât cercetarea disciplinară a magistraţilor care are o natură juridică specială, astfel cum este prevăzută în dispoziţiile Legii nr. 317/2004 şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, în sensul că Inspecţia Judiciară acţionează în temeiul legii şi în vederea respectării acesteia.
Aşa cum în mod corect s-a reţinut în decizia atacată, prin jurisprudenţa Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, în aplicarea normei de trimitere de la art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, nu devin incidente în mod automat prevederile C. proc. civ., ci numai în măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu dispoziţiile speciale ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare, cuprinse în Legea nr. 317/2004.
Sub acest aspect, în jurisprudenţă s-a arătat că "un argument esenţial este reprezentat de faptul că secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, nu sunt instanţe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie şi al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci reprezintă o instanţă extrajudiciară (Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie 2003) care îndeplineşte o activitate administrativ-jurisdicţională (Decizia Curţii Constituţionale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind astfel un organ administrativ-jurisdicţional" (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, Decizia nr. 266/2017, Decizia nr. 271/2017 şi Decizia nr. 293/2017).
Din perspectiva incompatibilităţii instituţiei procesuale a cheltuielilor de judecată, respectiv a culpei procesuală cu procedura administrativ-jurisdicţională de soluţionare a acţiunii disciplinare, prezintă relevanţă faptul că răspunderea disciplinară are caracter strict personal, raportul juridic de răspundere disciplinară având o pregnantă componentă de drept public, în cadrul căruia nu se pot reţine aspecte referitoare la culpă procesuală şi la sancţiunea procesuală pentru partea care se face vinovată de declanşarea procesului, chestiuni specifice urmărite de un subiect de drept privat.
Recurenta invocă, în sprijinul recursului său, Decizia nr. 59/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit:
"În cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenţiei constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluţionat definitiv, dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. rămân aplicabile".
În susţinerea ideii că este suficient ca partea să câştige procesul pentru a fi aplicabile prevederile art. 453 C. proc. civ., recurenta face referire la considerentele deciziei anterior menţionate, prin care s-a reţinut "caracterul de ordin general al normei reprezentate de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., a cărei aplicabilitate este independentă de obiectul unui anume litigiu ori de contextul procesual particular al unei cauze determinate".
Acestea consideraţii nu pot fi reţinute în cauza pendinte, urmând a fi respinse, în raport de specificul litigiului de faţă, care are natura juridică a unei activităţi administrativ-jurisdicţională, cum s-a arătat anterior.
Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei, iar art. 49 alin. (6) din acelaşi act normativ stipulează că, în cazul în care constată că sesizarea este întemeiată, se aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de judecător sau procuror şi cu circumstanţele personale ale acestuia.
În consecinţă, analiza secţiei în materie disciplinară este limitată la aceste aspecte.
Dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 menţionează ce trebuie să cuprindă hotărârile Secţiilor în materie disciplinară, inclusiv din aceste dispoziţii rezultând existenţa unei limite în ceea ce priveşte aria de pronunţare în materie.
În final, art. 49 alin. (7) din acelaşi act normativ prevede că dispoziţiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile C. proc. civ. (Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare), în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta. Or, procedura de faţă este una specifică, administrativă, care se completează cu C. proc. civ. în vederea respectării garanţiilor procesuale şi procedurale ale judecătorului vizat de procedura disciplinară.
În consecinţă, secţia în materie disciplinară se poate pronunţa doar dacă a fost sau nu săvârşită o abatere disciplinară şi poate stabili sancţiunea disciplinară, toate acestea în cadrul unei proceduri care să respecte garanţiile procesuale şi procedurale ale judecătorului vizat de procedura disciplinară.
De altfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 463 din 28 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 655 din 26 august 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., s-a statuat că "art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. determină debitorul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată (partea care pierde procesul) şi creditorul obligaţiei având ca obiect cheltuielile de judecată (partea care câştigă), înlocuind formularea codului anterior din 1865 de parte căzută în pretenţii. Această diferenţă terminologică nu schimbă însă cu nimic fundamentul suportării cheltuielilor de judecată, care rămâne culpa procesuală şi despăgubirea integrală a părţii câştigătoare".
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, respectiv Deciziile nr. 29/28.01.2013 şi nr. 154/3.06.2019 pronunţate în materie disciplinară, prin care s-a reţinut că Inspecţia Judiciară nu poate fi obligată la suportarea cheltuielilor de judecată motivat, pe de o parte, de natura specială a procedurii disciplinare, rolul şi atribuţiile Inspecţiei Judiciare, iar pe de altă parte, de fundamentul juridic al cauzei care nu permite identificarea sau stabilirea unei culpe procesuale în condiţiile art. 453 C. proc. civ.
Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători constată că hotărârea secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurentă, astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004, va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 8J din 7 aprilie 2021 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în Dosarul nr. x/2019.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2021.
GGC - ED