Asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 12 octombrie 2021, pronunţată de Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021, au fost respinse, ca inadmisibile, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 108 din Legea nr. 255/2013 [referitoare numai la abrogarea dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 171 din C. proc. pen. din 1969] şi a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat A., precum şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, formulată de recurentul inculpat B.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul inculpat B., care vizează dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, că, deşi textul criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale apare ca fiind inadmisibilă. Prin raportare la condiţiile de admisibilitate a unei astfel de cereri, s-a arătat că aprecierea asupra constituţionalităţii unui text de lege presupune ca respectiva normă juridică să fie sau să se fi aflat în vigoare, în sensul că produce sau a produs efecte juridice.
Înalta Curte a precizat că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 14 din C. proc. pen., invocate în mod expres de către recurent, în forma anterioară modificării prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., nu au fost niciodată în vigoare, neproducând, prin urmare, efecte juridice.
S-a apreciat de prima instanţă că, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, recurentul B., prin apărător ales, a comparat două texte legale, dintre care unul este în vigoare, iar cel de-al doilea nu a fost niciodată în vigoare şi, aşadar, nici aplicat, întrucât a fost abrogat prin legea de punere în aplicare a actului normativ din cuprinsul căruia a făcut parte.
Prin urmare, Înalta Curte a considerat că, prin demersul efectuat, recurentul B. urmăreşte, în concret, modificarea şi completarea conţinutului art. 438 din C. proc. pen. prin stabilirea unor noi cazuri în care se poate face recurs în casaţie şi care nu au fost niciodată în vigoare, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul inculpat A., Înalta Curte a constatat că, deşi dispoziţiile prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 171 din C. proc. pen. din 1969, abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, au fost în vigoare şi au produs efecte juridice, iar dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. sunt în vigoare, textele criticate nefiind declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale apare, de asemenea, ca fiind inadmisibilă, argumentele prezentate neconstituind veritabile critici de neconstituţionalitate.
Prima instanţă a considerat, prioritar, că recurentul inculpat A., prin apărător ales, urmăreşte, în realitate, modificarea şi completarea conţinutului art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. prin introducerea unui nou caz de recurs în casaţie privind verificarea legalităţii hotărârii de către instanţa de recurs în casaţie şi sub aspectul laturii subiective a unei infracţiuni, nu doar a laturii obiective, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.
În al doilea rând, a reţinut dispoziţiile art. 13 C. proc. pen. şi a precizat că normele procesual penale sunt de imediată aplicare conform principiului tempus regit actum, iar constatarea neconstituţionalităţii textului legal abrogator nu poate conduce la ultractivarea unor norme de procedură.
Astfel, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 171 din C. proc. pen. din 1969, abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, Înalta Curte a constatat că nu este îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, întrucât decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal de faţă.
Or, s-a subliniat că, pentru a proceda la sesizarea Curţii Constituţionale, trebuie să existe o legătură între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei, excepţia trebuie să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi asupra situaţiei recurentului, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Prima instanţă a reţinut că practic, criticând abrogarea dispoziţiilor prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 171 din C. proc. pen. din 1969, care instituiau două cazuri în care se putea declara calea ordinară de atac a recursului, recurentul-inculpat urmăreşte, în mod esenţial, ca în urma unei eventuale pronunţări de către Curtea Constituţională a unei decizii de admitere a excepţiei astfel invocate, Parlamentul să modifice şi să completeze art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. în vigoare, care reglementează cazurile în care se poate declara calea extraordinară a recursului în casaţie, prin introducerea unui nou caz, în sensul dorit de către acesta.
Aşadar, s-a remarcat că recurentul A. nu a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. ca o stare intrinsecă a acestora, ci ca efect al abrogării dispoziţiilor procesuale anterioare care reglementau cazurile de casare pentru care putea fi declarată calea ordinară de atac a recursului şi completarea dispoziţiilor legale în vigoare care prevăd cazurile de casare în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.
Împotriva încheierii din data de 12 octombrie 2021, pronunţate de Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021, recurenţii A. şi B. au formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat la data de 06 decembrie 2021, dată la care au avut loc şi dezbaterile pe fondul recursurilor declarate.
Prin motivele scrise depuse la dosar, recurentul B. a susţinut că sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de lege în vederea sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate întrucât a fost invocată într-un proces penal aflat pe rolul unei instanţe de judecată, de către un subiect procesual principal, iar norma juridică a cărei neconstituţionalitate a fost afirmată are legătură cu cauza deoarece a reglementat un motiv de recurs în casaţie invocat în cererea de recurs în casaţie şi nu există o decizie prin care Curtea Constituţională să fi declarat neconstituţionale prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013. A susţinut că, privitor la normele juridice de abrogare, Curtea Constituţională a reţinut că art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare.
Recurentul A. în esenţă a susţinut prin motivele scrise de recurs că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepţia având legătură cu soluţionarea recursului în casaţie din perspectiva motivelor de nelegalitate care ar trebui să constituie şi motive de casaţie. A apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată are ca obiect norma abrogatoare cuprinsă în dispoziţiile art. 108 din Legea nr. 255/2013 referitoare numai la abrogarea dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 171 din C. proc. pen. din 1969, cu efecte de ordin constituţional şi asupra dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., iar Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa a statuat că normele abrogatoare pot face obiectul controlului de constituţionalitate ca orice alte norme juridice, reţinând că art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare (Decizia nr. 62/2007, Decizia nr. 20/2000, Decizia nr. 694/2010 şi Decizia nr. 783/2009 ale Curţii Constituţionale).
Recurentul a susţinut că, din moment ce, prin Deciziile nr. 694/20 mai 2010 şi nr. 783/12 mai 2009, Curtea Constituţionala a constatat că, prin modificarea şi abrogarea sub regimul C. proc. pen. anterior a cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12 şi pct. 171, starea de constituţionalitate a fost viciată, acelaşi viciu existând şi în cazul normei abrogatoare prevăzute de art. 108 din Legea nr. 255/2013 prin care se încalcă şi efectele de ordin constituţional al celor două decizii şi autoritatea de lucru judecat a acestora.
În opinia recurentului A., dispoziţiile de lege criticate nu asigură existenţa remediului pentru cazul încălcării legii, inclusiv a dispoziţiilor art. 8 din C. proc. pen. care impun obligaţia instanţelor de judecată de a asigura caracterul echitabil al procesului penal astfel încât nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. A arătat că aceste dispoziţii creează şi un vid de reglementare în ce priveşte desfiinţarea deciziilor nelegale pronunţate de instanţele de apel.
A precizat că reglementarea actuală a recursului în casaţie prin art. 438 din C. proc. pen. limitează, în mod excesiv, verificarea legalităţii unei hotărâri judecătoreşti, respectiv dacă este conformă regulilor de drept aplicabile, inclusiv sub aspectul existenţei sau inexistenţei laturii subiective a infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea.
Recurentul a considerat că reglementarea art. 108 din Legea nr. 255/2013 (privind abrogarea cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12 şi pct. 171 din C. proc. pen. din 1969) şi cea prevăzută de art. 438 din C. proc. pen. îi restrâng până la suprimare accesul la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţia României şi încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6, dreptul la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi art. 2 alin. (1) din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie.
Deopotrivă, recurentul a susţinut că eliminarea din legislaţia procesuală a posibilităţii criticării pe calea recursului în casaţie a unei hotărâri judecătoreşti pe motiv că este contrară legii sau că s-a făcut o greşită aplicare a legii, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii şi sub aspectul laturii subiective, ori în cazul unei condamnări pentru o altă faptă decât cea pentru care a dispus trimiterea în judecată (cu excepţia schimbării încadrării juridice), închide calea valorificării efective a dreptului încălcat, generează o incapacitate de reparaţie a urmărilor pe care le produce o condamnare eronată şi creează un vid de reglementare în ceea ce priveşte desfiinţarea hotărârii nelegale.
A mai susţinut recurentul că nereglementarea în actuala legislaţie a unor asemenea cazuri de casare şi abrogarea în temeiul art. 108 din Legea nr. 255/2013 a dispoziţiilor art. 3859 pct. 12 şi pct. 171 din C. proc. pen. din 1969, constituie o încălcarea a însuşi principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi atrage implicit afectarea principiului statului de drept consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie.
Examinând recursurile formulate de recurenţii A. şi B., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că, pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a mai multor cerinţe stipulate de textul legal, respectiv:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia", adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.
Pentru a admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra soluţionării cauzei.
Totodată, în jurisprudenţă, s-a reţinut că, o cerere de declarare a unui text neconstituţional bazată pe un interes trecut sau eventual ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
În acest context normativ şi jurisprudenţial, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a fost ridicată de recurentul B. în cauza ce are ca obiect admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate împotriva Deciziei penale nr. 281/A din 31 octombrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cale extraordinară de atac prin care a criticat că instanţa de apel a dispus schimbarea încadrării juridice direct prin hotărâre, fără a-i fi acordat dreptul la apărare sub aspectul acestei chestiuni, precum şi că a omis să soluţioneze motivul de apel care a vizat legalitatea încadrării juridice în varianta agravată a infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (2) din vechiul C. pen., a cărui admitere ar fi condus la încetarea procesului penal.
Prin excepţia de neconstituţionalitate formulată, recurentul B. a susţinut că situaţia generată de legiuitor odată cu abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 14 din C. proc. pen. prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este incompatibilă cu principiile statului de drept şi cu garanţiile pe care acesta este obligat să le asigure oricărei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (2), art. 20, art. 24 alin. (1) şi art. 129 din Constituţie cu referire la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie şi art. 2 parag. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie.
În acord cu prima instanţă, Completul de 5 judecători precizează că analiza condiţiilor de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, presupune inclusiv a se examina dacă norma juridică reclamată a fi în conflict cu dispoziţiile legii fundamentale este sau s-a aflat în vigoare, în sensul că produce sau a produs efecte juridice.
Din această perspectivă, se constată că, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 14 din C. proc. pen. ("instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel") - la care recurentul a făcut expres trimitere, au fost abrogate prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., nefiind niciodată în vigoare şi, prin urmare, nu au produs efecte juridice.
În consecinţă, Completul de 5 judecători consideră că recurentul B., prin excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, tinde la modificarea şi completarea dispoziţiilor art. 438 C. proc. pen., în sensul reglementării unui nou caz de casare alături de cele expres şi limitativ prevăzute de textul legal menţionat. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului de constituţionalitate.
Analizând excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul A. vizând norma abrogatoare cuprinsă în art. 108 din Legea nr. 255/2013 (cu referire explicită la abrogarea prevederilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 171 din C. proc. pen. din 1969) şi dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., Completul de 5 judecători consideră că prima instanţă a apreciat în mod întemeiat că excepţia nu pune în discuţie veritabile critici de neconstituţionalitate.
Astfel, şi în situaţia acestui recurent, se reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în cauza ce are ca obiect admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de A. împotriva Deciziei penale nr. 281/A din 31 octombrie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2013.
Având în vedere motivele pe care se fundamentează excepţia de neconstituţionalitate, Completul de 5 Judecători constată, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, că recurentul A. critică conţinutul textului legal în vigoare care reglementează cazurile de recurs în casaţie, opinând că aceste dispoziţii limitează în mod excesiv verificarea legalităţii unei hotărâri judecătoreşti pe calea extraordinară a recursului în casaţie. În concret, susţine că, prin nereglementarea în cadrul art. 438 din C. proc. pen. şi a cazurilor în care se putea declara anterior calea ordinară de atac a recursului, prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 171 din C. proc. pen. din 1969, care au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, se creează un vid legislativ în legătură cu desfiinţarea deciziilor nelegale pronunţate de instanţele de apel, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21, art. 20 din Constituţie raportat la art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 129, art. 147 din Constituţie, art. 8 din C. proc. pen. şi art. 2 parag. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie.
În aceste condiţii, instanţa de recurs constată că, în realitate, prin excepţia de neconstituţionalitate, recurentul A. urmăreşte modificarea şi completarea dispoziţiilor art. 438 C. proc. pen. în sensul introducerii şi a altor cazuri de casare pe lângă cele reglementate de legea procesual penală. Or, modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă.
Dintr-o altă perspectivă, se constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul A., nu îndeplineşte condiţia privind legătura cu soluţionarea cauzei, prin prisma faptului de a putea produce un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Astfel, Înalta Curte - Completul de 5 judecători subliniază că normele procesual penale sunt de imediată aplicare, potrivit art. 13 alin. (1) din C. proc. pen. (legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii), or, prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 171 din C. proc. pen. din 1969 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, iar constatarea neconstituţionalităţii textului legal abrogator nu poate determina ultractivarea unor norme de procedură, fiind, aşadar, necesară şi obligatorie intervenţia legiuitorului pentru modificarea conţinutului art. 438 C. proc. pen.
Raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică, printre altele, constituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate în faţa unei instanţe judecătoreşti, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit de recurent în scopul şi finalitatea sa, şi anume pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători consideră că un asemenea demers este inadmisibil.
În concluzie, Completul de 5 judecători constată că excepţiile de neconstituţionalitate invocate de către recurenţii A. şi B. nu au fost folosite în scopul prevăzut de lege.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători va respinge, ca nefondate, recursurile formulat de recurenţii A. şi B. împotriva încheierii din data de 12 octombrie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata sumei de 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenţii A. şi B. împotriva încheierii din data de 12 octombrie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenţii la plata sumei de 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 decembrie 2021.
GGC - ED