Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea atacată
Prin Decizia nr. 371 din 17 februarie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. SA împotriva Deciziei civile nr. 317/R din 15 septembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
În motivare, s-a reţinut că revizuenta a solicitat instanţei anularea Deciziei civile nr. 317/R din 15 septembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că aceasta este potrivnică şi încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 757/R din 4 noiembrie 2019 a aceleiaşi instanţe.
În aplicarea dispoziţiilor art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că respectiva cerere de revizuire este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile expres cerute de lege.
Din examinarea conţinutului cererii de revizuire, instanţa a reţinut că revizuenta invocă faptul că la nivelul Curţii de Apel Timişoara există practică judiciară neunitară, pronunţându-se hotărâri judecătoreşti contradictorii în pricini având ca obiect pretenţii în baza aceluiaşi temei juridic.
Or, practica neunitară a instanţelor datorată aplicării şi interpretării greşite a unor norme de drept material nu poate constitui motiv de revizuire în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8. din C. proc. civ., această cale de atac neavând menirea de a remedia astfel de situaţii.
Instanţa a arătat că remediul practicii neunitare rămâne pronunţarea unei decizii în interesul legii, însă, date fiind efectele unei astfel de decizii, chiar şi aceasta ar fi lipsită de orice finalitate în privinţa situaţiei revizuentei, întrucât art. 517 alin. (2) C. proc. civ. prevede că soluţiile care se pronunţă în interesul legii nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.
Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea acestuia, premisă ce nu se verifică în speţă.
Înalta Curte a constatat că demersul judiciar al revizuentei nu a fost determinat de existenţa unei hotărâri judecătoreşti potrivnice în sensul dispoziţiei legale mai sus amintite, ci de nemulţumirea acesteia faţă de soluţia nefavorabilă pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, spre deosebire de dezlegarea de drept dată de aceeaşi instanţă într-o cauză similară.
Totodată, una dintre condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire este aceea ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei. Dacă instanţa sesizată cu cea de-a doua acţiune a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, această apărarea nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece s-ar opune tocmai puterea de lucru judecat a hotărârii date asupra primei acţiuni.
În litigiul finalizat prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, Curtea de Apel Timişoara, examinând recursul formulat de reclamanta A. SA, a avut în vedere autoritatea de lucru judecat a problemelor de drept dezlegate prin Decizia civilă nr. 757/R din 4 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/2018.
Curtea de Apel Timişoara a reţinut că puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 757/R din 4 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/2018, de care se prevalează recurenta prin notele scrise, nu poate determina admiterea recursului dedus judecăţii, în speţă nefiind incidentă această instituţie juridică.
În acest context, s-a arătat că prin decizia la care a făcut referire recurenta, Curtea de Apel Timişoara a tranşat definitiv un litigiu în care societatea reclamantă acţionase în judecată o altă persoană, nicidecum pe pârâtul intimat, astfel că nu se pune problema menţinerii unei consecvenţe în judecată, în sensul că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre anterioară să nu fie contrazis printr-o altă hotărâre ulterioară.
Aşadar, în cel de-al doilea litigiu a fost analizată autoritatea de lucru judecat a deciziei invocate, astfel încât părţile în cauză nu o mai pot reitera pe calea revizuirii, pentru că se opune principiul autorităţii lucrului judecat, care garantează respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, în mod expres consacrat, atât în doctrina şi practica judiciară a instanţelor naţionale, cât şi în jurisprudenţa europeană, motiv pentru care s-a reţinut că revizuirea este inadmisibilă şi din această perspectivă.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, revizuenta A. SA a declarat recurs, fără a încadra expres criticile formulate în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
A solicitat admiterea recursului formulat, schimbarea în tot a hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă admiterea cererii de revizuire.
Recurenta a arătat că cele două decizii definitive au fost pronunţate în dosare diferite, în care intimaţii pârâţi aveau calitatea de agenţi economici, dar obiectul şi cauza acestora era identică.
Aceste litigiile au fost generate de controale ale Curţii de Conturi, în urma cărora s-a constatat că recurenta reclamantă ar fi încasat nejustificat subvenţia primită de la Primăria Timişoarei pentru spaţii proprietatea persoanelor juridice, utilizate cu altă destinaţie.
Ca urmare, recurenta reclamantă a fost obligată la restituirea contravalorii prejudiciului cauzat de aceste persoane juridice, care ar fi beneficiat de un preţ subvenţionat al energiei termice. Ulterior, recurenta reclamantă a promovat mai multe litigii, identice ca obiect şi cauză, pentru a recupera prejudiciile, întemeiate în drept pe art. 1349 C. civ., care se referă la răspunderea civilă delictuală.
În cazul primei Decizii, nr. 757R din 4 noiembrie 2019, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul recurentei de astăzi, admiţând acţiunea şi reţinând că în spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, consumatorii de energie termică plătesc preţul local.
Ulterior însă, prin decizia a cărei anulare se solicită, instanţa a menţinut hotărârea de respingere a cererii de chemare în judecată, ajungând-se ca soluţia dată în acest dosar să ignore efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al primei decizii.
3. Procedura de filtrare a recursului
Conform art. 24 din C. proc. civ., în cauză, a fost urmată procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din acelaşi cod, întrucât procesul a fost început la 29 noiembrie 2018, nefiindu-i aplicabile dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 (în vigoare de la 21 decembrie 2018), prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.
Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului s-a concluzionat că acesta este admisibil, criticile formulate putând fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 4 octombrie 2021, completul de filtru a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către toate părţile.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 6 decembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta A. SA împotriva Deciziei nr. 371 din 17 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, şi a acordat termen de judecată la 17 ianuarie 2022.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Înalta Curte constată că pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. criticile recurentei, deoarece se susţine că instanţa de revizuire a aplicat/interpretat greşit cerinţele de admisibilitate a cererii de revizuire privind tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, încălcând astfel normele referitoare la autoritatea de lucru judecat.
Astfel, recurenta consideră că instanţa de revizuire a aplicat şi interpretat greşit normele privind efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care nu ar presupune o identitate de părţi, fiind suficientă identitatea aspectului litigios.
Aceste susţineri sunt nefondate.
Prevederile art. 431 C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar, potrivit alin. (2), oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
În termenii consacraţi de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu este nevoie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional).
Dispoziţiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, sub semnul relativităţii, în raporturile dintre părţi şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces.
Astfel, potrivit textului, "hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară."
Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părţi, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces şi succesorii acestora.
Fundamentul şi justificarea acestui principiu le constituie contradictorialitatea şi dreptul la apărare, deoarece doar aceste părţi au participat în litigiu au avut ocazia de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilităţii unei noi acţiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât şi în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).
Înalta Curte constată că, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este necesară, însă, existenţa identităţii de părţi, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., pentru ca ceea ce s-a stabilit juridisdicţional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranşate deja.
Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanţei de revizuire, Înalta Curte reţine la rândul său că în cele două litigii în raport de care s-a opus efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu este prezentă identitatea de părţi.
Primul litigiu a fost înregistrat sub nr. x/2018, a avut ca obiect pretenţii şi s-a derulat între reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. SRL, finalizându-se prin pronunţarea Decizia nr. 757R din 4 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara.
La rândul său, Dosarul nr. x/2018 în care s-a pronunţat Decizia nr. 317 R din 15 septembrie 2020 a avut acelaşi obiect pretenţii, avându-le ca părţi pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Cabinet de avocat C.
În concluzie, Înalta Curte reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. pentru a opera autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv a hotărârilor invocate prin cererea de revizuire, criticile formulate pe acest aspect fiind neîntemeiată, câtă vreme nu este întrunită identitatea de părţi.
Se reţine că, în realitate, recurenta invocă practică judecătorească neunitară la nivelul Curţii de Apel Timişoara, aspect reţinut şi în considerentele deciziei recurate, care însă nu poate constitui motiv de revizuire întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
În aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurenta A. la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul Cabinet de avocat C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 371 din 17 februarie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2020.
Obligă pe recurenta A. la plata sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată către intimatul Cabinet de avocat C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 ianuarie 2022.
GGC - ED