Ședințe de judecată: Februarie | | 2025
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 1317/2022

Decizia nr. 1317

Şedinţa publică din data de 7 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 07.02.2022, sub numărul x/2022, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea art. 3 şi art. 4 alin. (3) din Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 6/31.01.2022 privind procedura de aprobare a regulilor de aplicare a măsurii carantinei asupra persoanelor şi au solicitat obligarea pârâtului ca, la aplicarea dispoziţiilor hotărârii contestate şi la adoptarea hotărârilor privind contacţii direcţi ai persoanelor confirmate cu infecţia cu virusul SARS-CoV-2, dovada situaţiei persoanelor confirmate cu infecţia cu virusul SARS-CoV-2 şi a persoanelor testate negativ cu infecţia cu virusul SARS-CoV-2 să se efectueze prin documentele rezultate prin accesarea de pârât a aplicaţiei CORONAFORMS, precum şi prin luarea în considerare a testelor de anticorpi.

Pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării cererii, excepţia necompetentei funcţionale faţă de dispoziţiile art. 15 alin. (10) din Legea nr. 136/2020, excepţia necompetenţei teritoriale, raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (3) Legea 554/2004 şi excepţia lipsei de interes, pe motiv că nu se dovedeşte vătămarea unor drepturi ale reclamanţilor prin dispoziţiile contestate, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 16.02.2022, pârâtul a arătat că nu mai susţine excepţia netimbrării, excepţia necompetenţei funcţionale şi excepţia necompetenţei teritoriale. La acelaşi termen, Curtea de apel a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes, pentru motivele expuse în încheierea de şedinţă de la acea dată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 260 din 17 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 260 din 17 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii B. şi A., criticând sentinţa civilă pentru nelegalitate, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 4, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată şi anularea art. 3 şi art. 4 alin. (3) din Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 6/2002.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenţii-reclamanţi, în esenţă, au arătat că instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii, în sensul că răspunsul la întâmpinare transmis de recurenţii-reclamanţi prin poşta electronică nu a fost analizat de instanţa de fond, întrucât nu se regăseşte la dosarul cauzei.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât, analizând marja de apreciere a autorităţii, instanţa de fond a limitat efectele considerentelor obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 458/2020.

Au arătat, de asemenea, că hotărârea recurată nu respectă standardul minim de motivare, în sensul că nu s-a stabilit statusul medical al recurentei-reclamante B. şi nu au fost enumerate probele administrate şi relevanţa acestora în cauză. Totodată, au fost lăsate în afara deliberării apărările părţilor şi a fost reţinută incidenţa Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 1513/2020 care nu mai este în vigoare.

Din perspectiva aplicării greşite a legii, recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care consacră "dreptul de bună administrare". Astfel, actul administrativ contestat nu este motivat în fapt şi în drept, nici prin referatul de aprobare şi nici în preambul sub aspectul reducerii perioadei de acceptare a certificatului verde de vindecare de la 180 zile de la data testării pozitive la durata de 90 de zile ulterioare vindecării, nerespectarea obligaţiei de motivare atrăgând sancţiunea anulării.

Au arătat că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 3 lit. f) şi lit. l) din Legea nr. 136/2020 care definesc noţiunile de informaţii ştiinţifice oficiale, respectiv persoană suspectă, în sensul că instanţa a apreciat în mod greşit că pârâtul a avut în vedere informaţiile puse la dispoziţie de societatea medicală referite prin link-uri care nu se regăsesc în niciunul din instrumentele de prezentare şi motivare a actului contestat

Instanţa de judecată nu poate complini lipsa de motivare a actului contestat prin propriul raţionament asupra gradului de acceptare a dovezilor ştiinţifice, care în cazul de faţă nu este prezentat nici de Grupul de suport tehnico-ştiinţific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României, nici de emitentul actului şi nici de Ministerul Sănătăţii.

În mod similar, durata de 90 de zile nu este menţionată deloc în Ordinul nr. 35 din 7 ianuarie 2022 privind modificarea anexei nr. 3 la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.513/2020 pentru aprobarea planurilor privind modalitatea de aplicare de către direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, de către Institutul Naţional de Sănătate Publică, de către unităţile sanitare, precum şi de către serviciile de ambulanţă judeţene şi Serviciul de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov şi de medicii de familie a măsurilor în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologie de infectare cu virusul SARS-CoV-2, fiind menţionată doar în metodologie, însă nu are semnificaţia faptului că durata protecţiei se limitează la 90 de zile.

Recurenţii-reclamanţi au învederat caracterul lacunar al normelor care reglementează certificatul digital de vindecare, vaccinare şi testare, această reglementare fiind o intruziune a statului în viaţa intimă, familială şi privată a persoanei. Chiar dacă reprezintă un mijloc prin intermediul căruia statul îşi îndeplineşte obligaţia constituţională de a ocroti sănătatea individului, intervenţia etatică apare ca fiind una ordonatoare, imperativă pentru persoană, în sensul stocării datelor medicale ale persoanei pe o anumită platformă electronică, fără ca aceasta să se poată împotrivi în vreun fel.

Totodată, au învederat că actul administrativ contestat neagă dreptul recurenţilor-reclamanţi de a dovedi că deţin anticorpi neutralizanţi pentru Coronavirus şi, pe cale de consecinţă, aptitudinea concretă de a nu transmite virusul altor persoane pentru mai mult de 90 de zile de la data pozitivării şi dreptul la viaţă intimă şi familială prin separarea de membrii familiei, precum şi dreptul la libera circulaţie în condiţiile în care niciun act normativ publicat în Monitorul Oficial nu defineşte noţiunea de "contact direct" pe baza căreia să invoce lipsa de incidenţă a art. 3 din hotărârea contestată.

Din acest punct de vedere, împrejurarea dacă sunt sau nu contacţi direcţi ai unui caz confirmat de boală se stabileşte în mod absolut arbitrariu şi fără nicio posibilitate de a dovedi contrariul prin contraprobă.

Totodată, încalcă dreptul la ocrotirea sănătăţii prin interdicţia de a dovedi starea concretă de sănătate şi diagnosticul complet şi corect cu privire la viroza Corona prin teste medicale pertinente şi concludente conform stadiului actual al cercetării ştiinţifice şi înlocuirea metodelor adecvate de diagnosticare cu ficţiuni legale şi aplicaţii software.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, durata de 90 de zile, "acceptabilă" potrivit intimatului, ca şi durata de 180 de zile denumită "perioadă de acceptare a certificatului de vindecare" sunt acţiuni legale fără suport ştiinţific care pot fi instituite pentru norme favorabile precum ridicarea restricţiilor de călătorie, dar nu pentru restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Astfel, cu cât se are în vedere o perioadă mai scurtă dintre două teste pozitive PCR RT, cu atât este mai sigur că ceea ce se detectează sunt fragmentele virale provenite de la prima infecţie.

Aşa fiind, urmează să se constate că intimatul nu a referit niciun studiu ştiinţific condus sau finanţat în România sau alte state membre, simpla traducere a unor fragmente de comunicări neoficiale şi recomandări de pe site-ul ECDC neţinând loc de analiză a stadiului actual al dovezilor ştiinţifice.

În concluzie, solicită admiterea excepţiei de fond a insuficientei motivări a dispoziţiilor legale contestate şi eliminarea din textul legal a instituirii carantinei pentru contacţii direcţi.

În situaţia în care se va menţine alin. (1) al art. 3, solicită eliminarea din alin. (2) a sintagmei în perioada de 90 de zile ulterioare izolării ca urmare a confirmării pozitive pentru virusul SARS-CoV-2, pe considerentul că excepţia se aplică tuturor persoanelor confirmate anterior pozitiv pentru virusul SARS-CoV-2.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 02.03.2022, intimatul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual critiiclor formulate.

În esenţă, a arătat că motivele de recurs încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., sunt nefondate, întrucât instanţa de fond a respectat regulile de procedură cu referire la comunicarea actelor, iar hotărârea recurată este motivată prin raportare la criticile de fapt şi de drept aduse actului administrativ contestat.

În privinţa criticilor încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a arătat că interpretarea dată de instanţa de judecată unui text de lege incident în cauză într-un alt sens decât cel pretins de recurenţii-reclamanţi nu poate fi calificată ca o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a legii, intimatul-pârât a arătat că hotărârea atacată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, în limitele marjei de apreciere de care dispune intimatul în realizarea competenţelor prevăzute de Legea nr. 136/2020.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Preliminar, se impune precizarea că cererea de chemare în judecată formulată de recurentul-reclamant A. a fost respinsă ca neîntemeiată, reţinându-se lipsa dovezii unui interes legitim privat, cel public putând fi invocat doar în subsidiar şi condiţionat de relaţia de determinare a sa de un interes legitim privat.

Întrucât recurentul-reclamant A. nu a formulat critici cu privire la această dezlegare dată de instanţa de fond, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant exced controlului instanţei de recurs.

Prin urmare, vor fi examinate doar motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă B., întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., cu precizarea că, nefiind formulate critici circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., acest motiv de recurs nu va fi examinat.

Recurenta-reclamantă B. a investit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune în anularea art. 3 şi art. 4 alin. (3) din Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 6/2022, care reglementează măsura carantinării pentru o perioadă de 5 zile pentru contacţii direcţi ai unei persoane confirmate pentru infecţia cu virusul SARS CoV2, cu excepţia persoanelor aflate în perioada de 90 de zile ulterioare izolării ca urmare a confirmării pozitive pentru virusul SARS CoV2, precum şi documentele care fac dovada testării necesară în vederea aplicării excepţiilor stabilite prin hotărârea contestată.

În esenţă, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată a fost emisă cu exces de putere, întrucât instrumentele de motivare nu sunt cele prevăzute de lege, metodologia ştiinţifică invocată nu este publicată în Monitorul Oficial, în cuprinsul hotărârii nu se regăseşte nicio trimitere la varianta OMICRON care ar determina o altă abordare de strategie medicală, dispoziţiile actului contestat sunt lipsite de precizie şi claritate.

Soluţionând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate criticile de nelegalitate, reţinând, în esenţă, că în emiterea hotărârii nr. 6/2022 privind procedura de aprobare a regulilor de aplicare a măsurii carantinei asupra persoanelor, autoritatea nu a acţionat cu exces de putere, având în vedere că, potrivit Legii nr. 136/2020 avea competenţa de a stabili criteriile în funcţie de care se aplică măsura carantinării persoanelor astfel încât să se asigure un echilibru între apărarea sănătăţii publice şi dinamica de ansamblu a societăţii, iar prin măsurile instituite nu s-a produs o încălcare a drepturilor reclamantei, având în vedere că aceasta nu aveau un drept recunoscut de lege la aplicarea măsurii carantinării (inclusiv a excepţiilor de la măsura carantinării) în anumite condiţii.

Soluţia primei instanţe, care a considerat legal actul administrativ contestat, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Prima critică invocată de recurenta-reclamantă, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenta-reclamantă invocând nerespectarea procedurii speciale aplicabile răspunsului la întâmpinarea transmis prin poşta electronică şi care nu se regăseşte în dosarul electronic.

În opinia recurentei-reclamante, această neregularitate i-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Critica este nefondată, întrucât neregularitatea invocată de recurenta-reclamantă nu vizează încălcarea unei norme de ordine publică, de vreme ce răspunsul la întâmpinare nu este obligatoriu, iar conform art. 201 alin. (2) C. proc. civ., acesta nu se comunică, pârâtul fiind ţinut să ia cunoştinţă de acesta de la dosarul cauzei.

În speţă, reprezentantul legal al autorităţii intimate a luat cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare aflat la dosarul cauzei, astfel încât neregularitatea invocată de recurenta-reclamantă s-a acoperit.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este, de asemenea nefondată, întrucât instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Înalta Curte reţine că, prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", intrinsecă acestui motiv de recurs, se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie şi legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe.

Or, argumentele recurentei-reclamante în susţinerea acestui motiv de casare vizează interpretarea dată de instanţa de fond marjei de apreciere de care dispune autoritatea emitentă a actului contestat, interpretare care, în opinia recurentei, contravine deciziei Curţii Constituţionale nr. 458/2020.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de recurenta-reclamantă nu se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţei de judecată şi sunt inerente procesului decizional.

În ceea ce priveşte critica vizând nerespectarea standardului minim de calitate a motivării subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât instanţa de fond a indicat situaţia de fapt reţinută, în limitele investirii, precum şi motivele pe care s-a întemeiat soluţia, raţionamentul urmat fiind expus clar şi logic.

În contextul analizei argumentelor recurentei-reclamante, deşi nu se menţionează în cuprinsul considerentelor statutul medical al recurentei-reclamante, respectiv de persoană aflată în a 99-a zi ulterioară izolării ca urmare a confirmării pozitive cu virusul SARS CoV2 la data de1.02.2022, data intrării în vigoare a actului contestat, această constatare este implicită, întrucât instanţa de fond a reţinut calitatea recurentei-reclamante de persoană vătămată într-un interes legitim privat şi a procedat la analiza pe fond a motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat.

De altfel, instanţa de fond a menţionat în cuprinsul considerentelor că premisa validării oricărei critici formulate în contenciosul subiectiv o constituie existenţa unei vătămări suferite de persoana care acţionează în faţa instanţei de contencios administrativ fie într-un drept recunoscut de lege, fie într-un interes legitim privat, cel public putând fi invocat doar în subsidiar şi condiţionat de relaţia de determinare a sa de un interes legitim privat.

Or, în cauză, instanţa de fond a reţinut existenţa vătămării suferită de recurenta-reclamantă ca urmare a aplicării dispoziţiilor contestate, vătămătoare, ce rezultă din calitatea sa de persoană aflată în a 99-a zi ulterioară izolării.

Împrejurarea că hotărârea recurată nu cuprinde un răspuns exhaustiv la fiecare susţinere din cererea de chemare în judecată nu este de natură să fundamenteze concluzia că hotărârea nu este motivată cu respectarea cerinţelor instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme instanţa a răspuns argumentelor părţilor în funcţie de finalitatea urmărită.

Înalta Curte reţine că, respectarea exigenţelor impuse de prevederile legale în privinţa considerentelor hotărârii judecătoreşti nu este determinată de volumul acestora, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului juridic care a stat la baza pronunţării soluţiei. Procedând la gruparea argumentelor folosite de recurenta-reclamantă în dezvoltarea unuia şi aceluiaşi motiv al cererii sale printr-un raţionament juridic de sinteză, Înalta Curte constată că nu se poate reproşa instanţei de fond omisiunea de a motiva hotărârea, întrucât nemotivarea nu există în situaţia în care instanţa a analizat grupat argumentele reţinute.

Aşa fiind, în condiţiile în care instanţa de fond a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, a analizat probatoriul administrat, a indicat normele de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, Înalta Curte apreciază că soluţia nu este susceptibilă a fi reformată prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată, de asemenea, că sunt nefondate.

În cadrul analizei acestor critici, Înalta Curte apreciază că se impune a fi făcută o precizare cu privire la susţinerile din cererea de recurs, anume aceea că poate proceda la examinarea doar a susţinerilor care vizează legalitatea sentinţei, nu şi a celor care vizează netemeinicia acesteia.

În acest sens, instanţa are în vedere faptul că recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se poate solicita instanţei de control judiciar, în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond sau de instanţa de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Conform prevederilor legale în vigoare, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale aplicabile. Astfel, motivele de recurs vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, nu şi netemeinicia acesteia.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Exercitarea căii de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţa superioară asupra hotărârii instanţei inferioare şi este guvernată de principiul legalităţii căii de atac, în baza căruia recursul poate fi exercitat numai pentru motive care au făcut analiza instanţei inferioare.

În acest context, cu referire la criticile vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 41 din Carta Fundamentală a Uniunii Europene, respectiv a dispoziţiilor art. 3 lit. f) şi l) din Legea nr. 136/2020, întrucât instanţa de fond nu a fost investită cu analiza acestor critici de nelegalitate, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi analizate omisso medio direct în recurs.

Examinând criticile care vizează depăşirea marjei de apreciere a autorităţii emitente, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a apreciat că în emiterea hotărârii contestate autoritatea intimată nu a acţionat cu exces de putere.

Aceasta întrucât, în analiza excesului de putere în raporturile de drept administrativ primează interesul public, ce vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, precum şi realizarea competenţelor autorităţii publice.

Or, în speţă, potrivit Legii nr. 136/2020, autoritatea intimată avea competenţa de a stabili criteriile în funcţie de care se aplică măsura carantinării persoanelor, în situaţii de risc epidemiologic şi biologic, scopul urmărit fiind prevenirea introducerii şi limitarea răspândirii bolilor infectocontagioase şi, astfel, apărarea sănătăţii publice.

În exercitarea competenţelor prevăzute de lege, luând în considerare informaţiile ştiinţifice puse la dispoziţie de Institutul Naţional pentru Sănătate Publică, care au relevat că atât la nivel naţional, cât şi internaţional era în faza de răspândire accelerată o nouă variantă a virusului SARS CoV2, cu o perioadă de incubaţie mai scurtă (1-5 zile) şi o capacitate sporită de a reinfecta persoanele cu istoric de infecţie anterioară şi persoanele vaccinate, autoritatea intimată a adoptat o decizie referitoare la contacţii cazurilor confirmate, decizie care să echilibreze atât riscul pentru sănătatea publică (scăderea transmiterii în comunitate prin carantinarea contacţilor), cât şi desfăşurarea fără sincope majore a activităţii în sectorul sanitar şi cel economic.

Astfel, prin hotărârea contestată nr. 6/2022 a fost luată în considerare scurtarea perioadei de carantină în urma contactului cu un caz confirmat la 5 zile şi de asemenea, a fost considerat acceptabil, din punct de vedere al sănătăţii publice, un eventual risc de infectare şi de transmitere către alte persoane a virusului de către persoanele trecute prin boala în ultimele 90 de zile.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond, că intimatul a acţionat în limita marjei de apreciere ce i-a fost recunoscută de legiuitor, alegerea duratei de 90 de zile fiind motivată prin raportare la datele obiective existente cu privire la riscul de transmitere şi de reinfectare în cazul variantei Omicron a virusului SARS Cov-2.

Referitor la criticile recurentei-reclamante privind încălcarea normelor de protecţie a datelor cu caracter personal prin instituirea obligaţiei de prezentare a documentelor digitale care să ateste vaccinarea sau rezultatul negativ al unui test RT-PCR pentru infecţia cu virusul SARS-CoV-2, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că hotărârea contestată nu este actul administrativ care reglementează documentele ce pot fi folosite pentru a face dovada vaccinării sau a testării pentru infecţia cu virusul SARS-Cov 2, regulile aplicabile din această perspectivă regăsindu-se la nivel naţional în O.U.G. nr. 68/2021 privind adoptarea unor măsuri pentru punerea în aplicare a cadrului european pentru eliberarea, verificare şi acceptarea certificatului digital al Uniunii Europene privind COVID pentru a facilita libera circulaţie pe durata pandemiei de COVID -19. Aşadar, nu Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 6/2022, reprezintă actul administrativ care stabileşte modalităţile în care se poate realiza dovada vaccinării sau a testării pentru infecţia cu virusul SARS-Cov 2, motiv pentru care nu poate genera recurentei-reclamante vreo vătămare sub acest aspect.

Nici criticile referitoare la obligarea intimatului de a prevedea ca dovada situaţiei persoanelor confirmate cu infecţia cu virusul SARS-Cov2 şi a persoanelor testate negativ cu infecţia cu virusul SARS-Cov2 să se efectueze prin documentele rezultate din accesarea aplicaţiei Coronaforms, prin rezultatele testelor de anticorpi nu pot fi primite, întrucât, aşa cum rezultă din considerentele sus arătate, actul normativ care reglementează regimul juridic al certificatelor digitale este reprezentat de O.U.G. nr. 68/2021 care transpune la nivel naţional prevederile Regulamentelor UE nr. 2021/953 şi nr. 2021/954.

Astfel, potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 68/2021, certificatele digitale atestă în egală măsură vaccinarea, testarea sau vindecarea titularilor, eliberarea unui certificat care să ateste imunizarea pe baza unor analize medicale care indică prezenţa anticorpilor nefiind reglementat nici în legislaţia naţională şi nici în Regulamentele UE.

De altfel, pretinsa lipsă de reglementare invocată de recurenta-reclamantă nu poate fi înlăturată printr-o acţiune în anularea actului administrativ, cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

Concluzionând cu privire la aspectele analizate, Înalta Curte reţine legalitatea dispoziţiilor art. 3 şi 4 alin. (3) din Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 6/2022, măsurile dispuse fiind proporţionale cu scopul urmărit - protejarea sănătăţii publice (scăderea transmiterii în comunitate prin carantinarea contacţilor) cât şi menţinerea unei dinamici de ansamblu a societăţii -fiind păstrat un just echilibru între interesul legitim privat pretins vătămat şi interesul public.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de considerentele arătate, constatând că sentinţa recurată este legală, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta B., în nume propriu şi în numele şi pentru A., împotriva sentinţei civile nr. 260 din 17 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi 7 martie 2022.