Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2021
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 05.12.2016, sub numărul x/2016 reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, a solicitat:
- anularea Deciziei nr. 2258/18.10.2016("Decizia")de respingere a cererii de platanr. x/23.02.2016 cu privire la suma de 7.670,09 RON, cu consecinta obligarii autoritatii publice parate, in principal la efectuarea platii sumei pretinse, si in subsidiar la emiterea unui act administrativ prin care sa aprobe plata sumei de 7.670,09lei, aferente cererii de plata nr. x/23.02.2016.
- obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de solutionarea prezentului demers procesual.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2977 din 21 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţiile tardivităţii invocării motivelor de neconvenţionalitate şi inadmisibilităţii capătului 2 de cerere, privind efectuarea plăţii sumei pretinse şi a admis excepţia prematurităţii capătului de cerere privind efectuarea plăţii sumei pretinse.
A admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A. şi a anulat decizia atacată.
A respins capătul de cerere privind efectuarea plăţii sumei pretinse, ca fiind prematur formulat.
A respins în rest acţiunea.
A respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind lipsită de interes.
Prin sentinţa civilă nr. 4822 din 23 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 2977 din 21 iulie 2017, a admis în partea cererea de obligare a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 650 de RON cu titlul de cheltuieli de judecată, onorariul de avocat fiind şi redus în mod corespunzător, în conformitate cu prevederile art. 451-453 C. proc. civ.
3. Cererile de recurs
Împotriva sentinţei nr. 2977 din 21 iulie 2017 şi sentinţei nr. 4822 din 23 noiembrie 2018 pronunţate de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
3.1.1 Reclamanta A. S.A. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând, casarea în parte a sentinţei nr. 2977 din 21 iulie 2017, în sensul înlăturării unora dintre considerentele pe care se sprijină soluţia şi, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.
În privinţa considerentelor sentinţei recurate, recurenta-reclamantă A. a solicitat înlăturarea celor referitoare la legea civilă aplicabilă cauzei, la reglementarea plafonului maxim al despăgubirilor de 450.000 RON per contract de asigurare, la netemeinicia excepţiei de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum şi a celor referitoare la respectarea principiului contributivităţii şi a Directivei 2009/102/CE.
Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susţinut că prima instanţă a aplicat în mod greşit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilităţile Fondului, încălcând principiul neretroactivităţii legii civile. Astfel, cauzei pendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015.
Contrar argumentaţiei primei instanţe, recurenta-reclamantă apreciază că există un conflict de legi în timp, respectiv între dispoziţiile celor două acte normative menţionate, Legea nr. 213/2015 reglementând pentru prima dată plafonarea despăgubirilor plătibile de FGA la suma de 450.000 RON.
Întrucât Legea nr. 213/2015 nu cuprinde norme tranzitorii, care să reglementeze situaţiile ivite cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul legii vechi, conflictul de legi în timp urmează a fost soluţionat prin raportare la principiile instituite de art. 6 alin. (2) C. civ., care prevăd că actele şi faptele încheiate, ori, după caz, săvârşite/produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii ori, după caz, a săvârşirii/producerii lor.
A susţinut recurenta-reclamantă că dreptul la plată se naşte la momentul încheierii poliţei de asigurare RCA şi este afectat de o dublă condiţie suspensivă, devenind actual şi eficace la momentul producerii evenimentului asigurat şi fiind valorificat numai dacă asigurătorul intră în faliment.
Recurenta consideră că legea în vigoare la data emiterii poliţei RCA stabileşte atât calitatea de garant legal a intimatului FGA, cât şi conţinutul obligaţiei legale de garanţie a acestuia, iar condiţia suspensivă a deschiderii falimentului asigurătorului are drept efect numai amânarea eficacităţii obligaţiei, iar nu amânarea naşterii acesteia. Conţinutul raportului juridic de garanţie rămâne guvernat de legea în vigoare la data emiterii poliţei RCA, iar deschiderea falimentului asigurătorului nu poate schimba normele de drept substanţial aplicabile obligaţiei de garanţie.
Prin urmare, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de control judiciar să constate că raportul juridic de garantare care a dat naştere obligaţiei de garantare nu s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, ci, atât obligaţia de garanţie, cât şi dreptul corelativ de garantare s-au născut simultan, la data emiterii poliţei RCA, în temeiul Legii nr. 136/1995. În acest sens, recurenta-reclamantă a solicitat a fi avute în vedere şi opiniile doctrinare referitoare la conflictul de legi în timp, depuse la dosarul instanţei de fond.
Recurenta-reclamantă a apreciat că aplicarea, prin sentinţa atacată, a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, prevăzut de Constituţie, întrucât raporturile juridice dintre A. şi clienţii asiguraţi facultativ CASCO s-au născut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, în temeiul Legii nr. 136/1995. Pe cale de consecinţă, şi raporturile juridice dintre persoanele vinovate de producerea accidentului şi asigurătorul B. S.A. s-au născut tot sub imperiul Legii nr. 136/1995.
Totodată, a considerat recurenta că, atât timp cât exigibilitatea obligaţiei de plată a contribuţiei de plată la fondul de garantare s-a născut în sarcina societăţii de la momentul încheierii poliţei de asigurare, sub imperiul Legii nr. 136/1995 şi obligaţia corelativă a FGA de garantare s-a născut tot la acest moment.
În acest context, a concluzionat recurenta-reclamantă că legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 136/1995, iar aplicarea Legii nr. 213/2015 s-a realizat de instanţa de fond cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, fiind necesară înlăturarea acestor considerente din cuprinsul sentinţei atacate.
Printr-un alt rând de critici, recurenta-reclamantă a susţinut nelegalitatea considerentelor prin care instanţa de fond a concluzionat în sensul că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare.
Ca efect al subrogaţiei prin plată în drepturile persoanei păgubite, reclamanta a susţinut că are dreptul de a obţine integral sumele de bani de la intimatul-pârât, în calitatea sa de garant legal al obligaţiilor de despăgubire ale asigurătorului în faliment, aşa încât dreptul său de despăgubire nu poate fi limitat la un drept de creanţă singular, în cuantum total de 450.000 RON. Plafonul legal se impune a fi aplicat separat, prin raportare la fiecare drept născut în patrimoniul persoanelor despăgubite de către A., fiind posibil ca, pe durata valabilităţii poliţei RCA, astfel de drepturi să se nască ori de câte ori se produce un eveniment asigurat, drepturi care se transmit către recurentă pe baza subrogaţiei, ca efect al plăţii.
Legea nr. 213/2015 nu limitează numărul de creanţe asigurate, astfel încât nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanţă de 450.000 RON, rezultată din plafonarea tuturor creanţelor dobândite prin subrogaţie, aşa cum în mod greşit a apreciat judecătorul fondului. O altfel de interpretare ar conduce la limitarea rolului de garant legal al FGA şi la preluarea de către acesta a unui risc nesemnificativ din piaţă, contrar scopului pentru care a fost înfiinţat.
Aşadar, a arătat recurenta-reclamantă, interpretarea dispoziţiilor legale în sensul indicat de către prima instanţă afectează, în mod esenţial, nu doar conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă intimatului FGA, dar şi dreptul substanţial al reclamantei de a fi despăgubită pentru fiecare dosar de daune, în contextul în care finalitatea creării Fondului a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă, în scopul protejării creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător. Prin urmare, recurenta cumulează un număr de calităţi de creditor cărora le corespunde acelaşi număr de drepturi distincte la despăgubire.
Totodată, o interpretare în sensul plafonării despăgubirilor pe considerentul unicităţii calităţii de creditor are un caracter arbitrar şi încalcă principiul relativităţii efectelor contractelor.
A mai susţinut recurenta că interpretarea gramaticală şi teleologică a textului art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 confirmă voinţa neîndoielnică a legiuitorului ca plafonul legal să privească fiecare creanţă de asigurare a asigurătorului preluată prin subrogare.
Recurenta-reclamantă a criticat şi considerentele instanţei de fond prin care au fost respinse argumentele sale referitoare la excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, susţinând că este titulara unui "bun", astfel cum este definit şi protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO. Acest "bun" constă într-o creanţă recunoscută pe cale judiciară, constatată printr-o sentinţă judecătorească, opozabilă recurentului-pârât.
În esenţă, recurenta a susţinut că modalitatea de aplicare de către intimatul-pârât a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă dreptul său de proprietate, fiind rezultatul unei ingerinţe nepermise a Statului Român, sancţionată de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO. Având în vedere jurisprudenţa europeană indicată în cadrul cererii de recurs, reclamanta apreciază că măsura aplicării plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, prin însumarea tuturor creanţelor dobândite în mod succesiv prin subrogaţie, nu urmăreşte niciun scop legitim, astfel cum rezulta din expunerea de motive a Legii nr. 213/2015. Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din acest act normativ nu îndeplinesc standardul convenţional de precizie şi previzibilitate, suportând mai multe interpretări, care pot conduce la suprimarea dreptului de proprietate al reclamantei şi care nu îndeplinesc cerinţa proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit.
A mai susţinut recurenta-reclamantă că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 generează o stare de discriminare nejustificata între asigurătorii CASCO - societăţi care solicită plata a numeroase creanţe de asigurări în temeiul subrogării în drepturile asiguraţilor - şi ceilalţi creditori de asigurări, care deţin creanţe singulare, fără vreo justificare obiectivă şi rezonabilă.
Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea sentinţei şi din perspectiva considerentelor referitoare la respectarea principiului contributivităţii, apreciind că instanţa de fond a făcut o analiză formală a argumentelor invocate de reclamantă. Având în vedere că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, asigurătorii datorează o cotă procentuală de maxim 10% din primele brute încasate, plata despăgubirilor trebuie să reflecte aceste contribuţii. Având în vedere sumele cu care a contribuit reclamanta în perioada 1998-2016, limitarea despăgubirilor ar rupe justul echilibru între valoarea contribuţiilor şi valoarea despăgubirilor, lipsind de sens principiul contributivităţii.
Reclamanta a criticat şi considerentele sentinţei recurate cu privire la încălcarea Directivei 2009/103/CE, arătând că acest act normativ european instituie o limită de despăgubire de 1.000.000 Euro pentru o victimă sau 5.000.000 euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, lăsând posibilitatea statelor de a adopta limite mai ridicate, însă nu mai reduse, decât cele menţionate.
În ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a criticat, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respingerea cererii de obligare a pârâtului FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare a plăţii sumei pretinse. În raport de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă a susţinut, contrar argumentaţiei primei instanţe, că pârâtul a analizat fondul cererii de plată în etapa prealabilă emiterii deciziei, din cuprinsul documentaţiei administrative rezultând că s-au făcut verificări cu privire la existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi apoi ulterior Fondul a concluzionat că această creanţă nu poate fi achitată, ca urmare a depăşirii pragului maxim de 450.000 RON.
3.1.2. Recurenta- reclamantă a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 4822 din 23 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, solicitând casarea sentinţei recurate, iar în rejudecare admiterea în totalitate a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză susţinând în esenţă următoarele aspecte:
Hotărârea recurată este parţial nelegală, fiind rezultatul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de fond reducând în mod nejustificat partea din cheltuielile judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitată de subscrisa prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2016.
Textul de lege menţionat prevede faptul ca instanţa de judecată poate reduce motivat partea din cheltuielile de judecată constând în onorariul avocaţial numai în situaţia în care onorariul avocaţial perceput într-o anumită cauză este vădit disproporţionat în raport cu valoarea, complexitatea şi circumstanţele specifice ale cauzei, precum şi cu activitatea desfăşurată de avocat.
Cu alte cuvinte, instanţa de judecată nu poate reduce cheltuielile de judecată amintite în mod arbitrar şi subiectiv, fiind obligată (i) să analizeze problema reducerii cheltuielilor de judecată utilizând criteriul obiectiv impus de lege, respectiv cel al disproporţiei vădite, evidente, şi (ii) să redacteze o motivare corespunzătoare în acest sens.
În speţă, instanţa de fond îşi întemeiază soluţia de reducere a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor pe o motivare formală, luând în calcul, în concret, numai criteriul cantitativ al numărului de termene de judecată acordate în cauză, iar restul menţiunilor fiind doar generalizări fără substanţă.
De altfel, în ciuda faptului că pentru soluţionarea litigiului în discuţie au fost necesare "doar trei termene de judecată", reprezentanţii convenţionali ai subscrisei au redactat un număr considerabil de acte procesuale, de o complexitate substanţială, respectiv (i) contestaţia iniţială - numărând 19 pagini, (ii) răspunsul la întâmpinare - numărând, la fel, 19 pagini, (iii) ridicarea unei excepţii de neconvenţionalitate referitoare la aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi redactarea unor note scrise cu privire la aceasta, (iv) răspunsul la punctul de vedere al FGA cu privire la excepţia de neconvenţionalitate, (v) punctul de vedere referitor la excepţia la neconstituţionalitate ridicată, precum şi (vi) concluziile scrise.
De asemenea, onorariul avocaţial perceput în cauză a fost stabilit în considerarea tuturor incidentelor care ar putea apărea pe parcursul desfăşurării procesului, tuturor probelor care ar putea fi administrate şi oricăror altor cereri care ar putea duce la prelungirea cauzei.
Referitor la condiţia disproporţiei vădite a onorariului avocaţial perceput faţă de complexitatea şi circumstanţele concrete ale cauzei, apreciază că aceasta nu este îndeplinită în litigiul de faţă.
În concret, în cauza nr. x/2016, având ca obiect anularea unui act administrativ (Decizia nr. 2258/18.10.2016 emisă de către FGA), au fost puse în discuţie aspecte precum încălcarea atribuţiilor unei instituţii publice (FGA), lămurirea mecanismului de funcţionare a sistemului de asigurare în situaţia declarării insolvenţei sau falimentului asigurătorului, implicaţiile procedurii insolvenţei unei alte societăţi în prezentul litigiu şi nerespectarea legislaţiei europene şi internaţionale.
În aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial sunt relevante şi criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, respectiv caracterul real, rezonabil şi necesar al acestor cheltuieli.
Astfel, în ceea ce priveşte caracterul real al cheltuielilor de judecată aferente onorariului de avocat, acestea reies cu certitudine din cuprinsul Facturii depuse la dosarul cauzei, prin care se constată obligaţia subscrisei de plată a sumei de 1.722,77 RON, în conformitate cu Contractul de asistenţă juridică.
Caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial reiese din complexitatea litigiului, despre care am făcut vorbire anterior.
Prin urmare, faţă de toate cele arătate anterior, consideră că un asemenea onorariu avocaţial, în cuantum de aproximativ 1.720 RON, nu poate fi calificat drept disproporţionat şi, cu atât mai puţin, disproporţionat.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse anterior, solicită admiterea recursului exercitat împotriva hotărârii civile nr. 4822/23.11.2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, cu consecinţa casării în parte a hotărârii recurate şi a reţinerii cauzei spre rejudecare, iar, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.
3.2.1 Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 2977/21.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti în temeiul dispoziţiilorart. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei nr. 2977 din 21 iulie 2017 şi, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
A apreciat recurentul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material existând, totodată, şi motivări contradictorii ale instanţei, astfel că dezvoltarea motivelor de recurs va fi una comună.
Recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în privinţa calităţii de creditor de asigurare a reclamantei A., care deţine o creanţă de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obţinut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogaţiei legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilităţile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile şi limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.
Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanţelor preluate de la asiguraţii CASCO, însă suma maximă pe care o poate obţine în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.
Ca atare, recurentul-pârât a apreciat a fi greşită interpretarea primei instanţe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie aplicat pentru fiecare contract de asigurare în parte şi că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. şi persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. şi asiguratul său. A apreciat recurentul, în esenţă, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispoziţiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la o "creanţă de asigurări" ori la un "contract de asigurare". În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014 şi Ordinul CSA nr. 11/2011.
Astfel, a susţinut recurentul că interpretarea primei instanţe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, preluând obligaţiile asigurătorului, ceea ce contravine scopului înfiinţării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum şi de art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziţie legală nu prevede preluarea de către Fond a obligaţiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuşi scopului legal al acestei instituţii publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător prin efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA, potrivit condiţiilor şi plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor de produse şi servicii de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii sau ca obligaţii ale asigurătorului în faliment.
Aşadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfăşoară operaţiuni administrative şi intră în raporturi de drept administrativ cu petenţii. Obligaţiile Fondului sunt obligaţii noi, proprii, iar nu obligaţii preluate de la asigurătorul falit.
În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanţa de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) şi alin. (3) şi de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta A. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfăşoară acte şi operaţiuni comerciale, în scopul obţinerii de profit care, pentru diferenţa de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire şi creanţa pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.
Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reţinută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanţa pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura şi condiţiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamanta.
O altă critică formulată în raport de sentinţa atacată s-a referit la încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) - (6) C. proc. civ. şi art. 23 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 503/2004, în ceea ce priveşte interpretarea dată menţiunilor din Lista potenţialilor creditori de asigurări. În prim rând, recurentul a susţinut că acest aspect nu a fost pus în discuţia părţilor, fiind încălcat principiul contradictorialităţii. În al doilea rând, argumentul instanţei de fond este neîntemeiat întrucât Lista potenţialilor creditori de asigurări este publicată anterior verificării, de către Comisia specială, a dosarelor de daună şi a cererilor de plată, pe care le poate admite sau respinge, conform art. 13 din Legea nr. 213/2015. Publicarea listei reprezintă un act administrativ premergător declanşării procedurii necontencioase de plată, demarată prin depunerea cererii de plată de către persoana interesată în obţinerea despăgubirii, astfel cum a precizat şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 80/2017.
Recurentul-pârât a criticat şi înlăturarea susţinerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 2 art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 21/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 din Legea nr. 85/2014.
Astfel, recurentul a apreciat că cele două proceduri speciale se derulează în strânsă interdependenţă, calitatea de creditor a A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. Poziţia A. de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe, impune concluzia că, şi în cazul procedurii administrative, reclamanta deţine tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe de asigurări.
Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalităţii de înscriere în tabelul creanţelor, respectiv cu o creanţă scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei creanţe. Aşadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuţie interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contestând doar înscrierea sub condiţie suspensivă a creanţei reprezentând sumele respinse la plată, nu şi înscrierea creanţei de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim de despăgubire, sub condiţie rezolutorie.
Recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, a art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 şi a dispoziţiilor care reglementează plata indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA.
A arătat recurentul că FGA nu poate efectua plata decât către creditorii de asigurări, conform art. 2, art. 11, art. 13, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, şi că, dacă instanţa de fond a considerat că reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre categoriile prevăzute de lege, ar fi trebuit să respingă cererea de chemare în judecată şi obligarea sa la soluţionarea pe fond a cererii de plată.
Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015, apreciind că dreptul reclamantei de a pretinde plata rezultă dintr-o situaţie la care se referă art. 23 lit. f) din normă, conform art. 2210 C. civ.
Or, norma ASF vine în explicarea legii, nu în completarea ei, neputându-se reţine că norma ar putea lărgi sfera beneficiarilor Legii nr. 213/2015.
A mai susţinut recurentul că plata despăgubirilor se face direct către creditorii de asigurare, iar, când acest lucru nu e posibil, plata se face către persoanele menţionate la art. 23 alin. (3) din Norma ASF, iar plafonul de garantare de 450.000 RON se aplică pe creditorul unic de asigurare şi nicidecum nu se poate aplicare pe fiecare moştenitor al acestuia.
Instanţa de fond în mod nelegal nu a ţinut cont de argumentele sale privind corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. şi, implicit, puterea de lucru judecat.
Potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane. În cauză, persoana îndreptăţită a solicita despăgubiri de la asigurătorul RCA B.-în faliment este persoana păgubită, respectiv asiguratul CASCO, care şi-a recuperat, însă, în întregime prejudiciul. Persoana păgubită a preferat să exercite dreptul în faţa asigurătorului CASCO, în temeiul contractului de asigurare facultativ.
Astfel, a considerat intimata-reclamantă ca fiind creditor de asigurare în aplicarea art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004. În aceste condiţii, reclamanta a formulat cerere de plată cumulând mai multe creanţe ca urmare a subrogării sale legale, însă ca unic creditor de asigurare, în limitele şi condiţiile stipulate de Legea nr. 213/2015.
Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanţelor preluate de la asiguraţii CASCO, însă suma maximă pe care o poate obţine în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.
În Tabelul Preliminar de creanţe s-a consemnat natura creanţei reclamantei intimate ca fiind creanţă afectată de condiţia rezolutorie a plăţii către FGA prin referire directă la prevederile art. 15 alin. (2) din lege.
3.2.2 Recurentul- pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 4822 din 23 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, solicitând casarea sentinţei recurate, iar în rejudecare respingerea în totalitate a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză susţinând în esenţă că acordarea acestor cheltuieli nu se justifică, cererea sa încadrându-se în motivele de recurs prevăzute de art. 488 punctul 8 noul C. proc. civ., hotărârea pronunţată în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti fiind nelegală.
4. Apărările formulate în cauză.
4.1. Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinări faţă de recursurile pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând respingerea recursului formulat împotriva sentinţei nr. 2977/21.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti ca nefondat şi admiterea excepţiei nulităţii recursului formulat împotriva sentinţei nr. 4822/3.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti
4.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinări la recursurile reclamantei A., solicitând respingerea acestora, ca nefondate.
II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentinţa atacată şi dispoziţiile legale incidente cauzei, instanţa de control judiciar va menţine soluţia dată de instanţa de primă jurisdicţie ca fiind legală şi, pe cale de consecinţă, recursurile formulate vor fi respinse ca nefondate, pentru considerentele ce urmează.
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
2.1.1 Cu privire la excepţia nulităţii recursului FGA
Analizând motivele de recurs formulate de recurentul-pârât împotriva sentinţei nr. 4822/23.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşi, Înalta Curte reţine că argumentele prezentate în cererea de recurs se circumscriu motivului de casare invocat în susţinerea recursului formulat, respectiv în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care critica formulată de recurenta-reclamantă cu privire la nulitatea recursului formulat de pârât, în sensul că motivele de casare nu se încadrează în prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., nu poate fi primită şi va fi respinsă ca neîntemeiată.
2.1.2. Cu privire la fondul recursurilor
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că recursurile formulate sunt nefondate pentru următoarele motive:
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea deciziei prin care a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 7.670,09 RON, cu consecinţa obligării autorităţii publice pârâte, în principal, la efectuarea plăţii sumei pretinse, şi, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acestei sume.
Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat decizia atacată şi a obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată ce formează obiectul respectivei decizii, respingând celelalte pretenţii.
Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.
1.1. Cu privire la recursul reclamantei A. S.A. formulat împotriva sentinţei nr. 2977/21.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti.
Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta au fost invocat în mod formal, criticile părţii vizând greşita aplicare a normelor de drept material, aşa încât vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esenţă, sunt centrate pe aplicarea legii civile în timp, aceasta apreciind că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 136/1995, iar nu ale Legii nr. 213/2015, plata despăgubirilor în limita sumei de 450.000 RON, în temeiul Legii nr. 213/2015, intervine doar pentru situaţiile în care poliţele de asigurare sunt emise după intrarea în vigoare a acestei legi, aşa încât se impune obligarea Fondului la plata întregii despăgubiri, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit de Legea nr. 213/2015 echivalând cu aplicarea retroactivă a legii.
În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta şi-a întemeiat cererea de plată pe dispoziţiile art. 20, art. 23 şi art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015.
Art. 20 din această Normă dispune că:
"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."
Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:
"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."
Aşadar, recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu a solicitat a-i fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, astfel încât recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.
În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:
"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."
Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia pârâtului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile reclamantei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.
Astfel cum în mod corect a indicat recurentul-pârât, între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.
Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine FGA neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referinţa la o condiţie suspensivă nu poate fi primită.
În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.
Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, şi susţinerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile.
Înalta Curte mai constată că nemulţumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către recurentul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.
Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (14.03.2016).
Referitor la criticile vizând considerentele prin care s-a făcut interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate .
Ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:
"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."
În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:
"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.
158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."
159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.
160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."
În conformitate cu prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond şi considerentele pe care se bazează, nu contravin celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.
Având în vedere că instanţa de fond a stabilit în mod corect legea aplicabilă raportului de drept dedus judecăţii, respectiv Legea nr. 213/2015, la acest moment, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 29 din 02 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015, statuată prin decizia de îndrumare.
De altfel, chiar şi în eventualitatea în care s-ar fi constatat că se impune schimbarea considerentelor criticate de recurenta-reclamantă, soluţia instanţei de fond, care îi este favorabilă reclamantei, nu ar fi fost reformată, fiind în congruenţă cu soluţia obligatorie de dezlegare în drept, stabilită prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la considerentele prin care instanţa de fond a tranşat excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că deţine o creanţă (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, că suma solicitată prin cererea de plată nu a depăşit cuantumul maxim prevăzut de lege, iar în aceste condiţii, prin maniera de interpretare a legii substanţiale, instanţa de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pretinsa neconvenţionalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost susţinută de reclamantă prin raportare la conţinutul textului de lege, ci la interpretarea şi punerea în aplicare în mod eronat a acestor prevederi de către recurentul-pârât, dublate de o greşită raportare a instanţei de fond la instituirea unui plafon maxim de despăgubire per contract de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare.
În egală măsură, în ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se contestă considerentele sentinţei recurate referitoare la nerespectarea principiului contributivităţii şi a prevederilor Directivei 2009/103/CE, Înalta Curte reţine că toate argumentele prezentate în susţinerea acestor critici sunt subsumate interpretării reclamantei asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi, totodată, în combaterea interpretării recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Or, chestiunea vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul aplicării plafonului pe creanţă de asigurare, ceea ce corespunde pretenţiilor recurentei-reclamante. Pe cale de consecinţă, în prezentul recurs, Înalta Curte reţine că analiza motivelor de recurs, prin care sunt criticate considerentele sentinţei de fond referitoare la excepţia de neconvenţionalitate, la respectarea principiului contributivităţii şi a Directivei 2009/103/CE, este lipsită de finalitate practică, acestea reprezentând doar argumente în susţinerea calculării plafonului maxim de despăgubire pe creanţă de asigurare.
Prin recursul dedus judecăţii, reclamanta a criticat şi soluţia primei instanţe de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare la plată a acestei sume, susţinând, în esenţă, că autoritatea pârâtă a procedat la analizarea fondului pretenţiilor reclamantei în etapa prealabilă emiterii deciziei, astfel încât nu mai este necesară reluarea procedurii administrative.
Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică de nelegalitate, reţinând că, în speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.
Sunt neîntemeiate susţinerile reclamantei privitoare la soluţionarea fondului cererii de plată, bazate pe existenţa unor documente din dosarul administrativ, mai exact a unei fişe întocmite şi semnate de reprezentanţii unor direcţii din cadrul FGA, care, în opinia recurentei, au verificat pe fond cererea sa şi au constatat existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile. Unica structură din cadrul FGA abilitată să se pronunţe cu privire la suma pretinsă este Comisia specială, constituită conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, care dispune admiterea sau respingerea sumelor pretinse de petenţi, în condiţiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015. Or, din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererea de plată ar fi fost analizată pe fond de către Comisia specială, aceasta dispunând respingerea cererii exclusiv în temeiul constatării atingerii de către reclamantă a plafonului maxim de despăgubire.
Concluzionând, instanţa de control judiciar, apreciind că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A.
1.2. Cu privire la recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 4822/23.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti.
Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat, întrucât vizează exercitarea dreptului de apreciere al instanţei sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în cauză.
În acest sens este relevantă Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii prin care s-a statuat că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut că "34. Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.
De asemenea, dispoziţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd că "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."
Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.
1.2. Cu privire la recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor formulat împotriva sentinţei nr. 4822/23.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti.
Înalta Curte constată că susţinerile recurentului-pârât referitoare la faptul că în mod greşit, instanţa de fond a obligat pe pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, nu pot fi primite.
În speţă, în raport cu dispoziţiile art. 453 şi art. 451 alin. C. proc. civ., şi soluţia de admitere a acţiunii, instanţa de fond a apreciat în mod corect că se impune obligarea pârâtei la plata sumei de 650 RON, cu titlul de cheltuieli parţiale de judecată.
Potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să-i plătească acesteia cheltuieli de judecată".
Având ca fundament aceste dispoziţii legale, s-a admis ideea că, la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală a părţii, iar în cauza dedusă judecăţii, culpa procesuală a pârâtei-recurente rezultă implicit din soluţia dată de către instanţa de recurs.
Prin urmare, rezultă fără putinţă de tăgadă că instituţia pârâtă a fost în culpă şi, faţă de dispoziţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că soluţia pronunţată de instanţa de fond în sensul admiterii parţiale a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este legală.
Prin urmare, toate criticile formulate în cauză sunt nefondate, iar soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei şi sub acest aspect.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4822 din 23 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, invocată de recurenta -reclamantă S.C. A. S.A.
Respinge recursurile formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2977 din 21 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Respinge recursurile formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4822 din 23 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2021.