Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Hotărârea ce formează obiectul recursului
Prin Decizia nr. 1957 din 7 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca tardivă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 501 din 17 decembrie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă şi a obligat pe revizuenta A. S.A la plata către intimatul B. a sumei de 700 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
La acelaşi termen de judecată, cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins cererea de suspendare a judecăţii formulată de revizuentă până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În motivarea soluţiei de respingere a cererii de revizuire, s-a reţinut că hotărârile pretins potrivnice sunt Decizia civilă nr. 501 din 17 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi Decizia civilă nr. 1894 din 28 septembrie 2016 a aceleiaşi curţi de apel.
S-a constatat că ultima hotărâre, în sensul dispoziţiilor legale anterior redate, este Decizia civilă nr. 501 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, care a rămas definitivă la data pronunţării, astfel cum reiese din interpretarea dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora sunt hotărâri definitive hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii.
Termenul de o lună prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi calculat potrivit art. 181 C. proc. civ. s-a împlinit la 17 ianuarie 2020.
Cum cererea de revizuire a fost depusă la 5 martie 2020, aşa cum reiese din ştampila poştei aplicate pe plicul care a însoţit cererea, aflat la dosarului curţii de apel, cu depăşirea termenului de o lună prevăzut de lege, Înalta Curte a constatat că, în cauză, a intervenit sancţiunea decăderii revizuentei din dreptul de a exercita calea extraordinară de atac, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ.
Instanţa a reţinut că, în conţinutul cererii de revizuire, revizuenta A. S.A. nu a invocat existenţa vreunei împrejurări care să o fi împiedicat să exercite calea de atac.
Înalta Curte a constatat nefondată susţinerea revizuentei potrivit căreia, în cauză, se impune aplicarea prioritară a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în raport de prevederile interne, în acord cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în sensul înlăturării de la aplicare a termenului de o lună pentru exercitarea căii de atac a revizuirii, faţă de împrejurarea că prevederile noului C. proc. civ. au recunoscut autoritatea de lucru judecat în egală măsură, atât dispozitivului, cât şi considerentelor, iar calea extraordinară de atac a revizuirii, în acest context, ar rămâne doar pur teoretică şi iluzorie.
Instanţa a reţinut că se invocă împrejurarea că începerea curgerii termenului de o lună, prevăzut pentru exercitarea căii de atac a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, de la momentul pronunţării celei de-a doua hotărâri pune partea interesată în imposibilitatea de a utiliza această cale de atac atunci când nerespectarea autorităţii de lucru judecat este determinată de contrarietatea considerentelor pe care se bazează hotărârile prin raportare la care se invocă motivul.
Normele procesual civile incidente cauzei deduse judecăţii sunt cele în vigoare la data sesizării instanţei de judecată prin cererea de chemare în judecată, 24 decembrie 2013, în acord cu prevederile art. 24 din C. proc. civ., nefiind aplicabile modificările aduse prin efectul Legii nr. 310/2018 care a vizat, printre altele, şi indicarea soluţiei pe care instanţa de revizuire o va pronunţa în situaţia încălcării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, potrivit art. 513 alin. (4) din C. proc. civ.
Instanţele de judecată sunt îndreptăţite a da eficienţă priorităţii blocului de convenţionalitate, în sensul inaplicabilităţii normei interne şi aplicării directe a normei convenţionale, apreciată mai favorabilă în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României pentru raportul juridic, concret, dedus judecăţii, numai în ipoteza identificării existenţei unor neconcordanţe ori incompatibilităţi dintre norma legală din dreptul intern incidentă, în speţă, prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., anterior modificării prin Legea nr. 310/2018, cu dispoziţiile din cuprinsul Convenţiei Europene a Drepturile Omului.
Or, instanţa a reţinut că susţinerile revizuentei cu privire la necesitatea aplicării, cu prioritate, a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, în raport de cele interne, care vizează situaţia invocării nesocotirii efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, sunt neavenite în contextul în care hotărârea supusă revizuirii nu este pronunţată într-un litigiu început după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, ci într-un litigiu guvernat de prevederile C. proc. civ., anterior modificării intervenite prin Legea nr. 310/2018.
Instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. are căderea de a verifica încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat cantonat la nivelul dispozitivului hotărârii pretins contradictorii, sub forma triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, conţinutul acestuia fiind cunoscut părţii încă de la pronunţare.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, revizuenta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.
În cuprinsul motivelor de recurs, recurenta a criticat şi măsura de respingere cererii de suspendare a judecăţii cauzei, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
A susţinut, în esenţă, că instanţa a adăugat la lege când a reţinut că art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. impune condiţia ca existenţa ori inexistenţa unui drept să facă obiectul altei judecăţi aflate pe rolul unei instanţe.
În acest sens, a arătat că textul de lege menţionat se referă la existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi. Având în vedere că instanţa de contencios constituţional efectuează o judecată asupra constituţionalităţii textului de lege criticat, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, rezultă că este îndeplinită această condiţie.
A arătat că măsura suspendării judecăţii se justifica prin prisma legăturii între soluţionarea excepţiei tardivităţii cererii de revizuire şi textul de lege criticat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
Împrejurarea că această măsură este facultativă nu ar trebui să conducă la respingerea arbitrară a cererii de suspendare. Astfel, instanţa de revizuire trebuia să aprecieze asupra caracterului oportun al măsurii suspendării prin raportare la împrejurările concrete ale cauzei.
Ca atare, recurenta a apreciat că se impunea suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate în vederea unei bune administrări a justiţiei.
În plus, a învederat că soluţia de respingere a cererii de suspendare a condus la încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la o instanţă.
Cu privire la nelegalitatea soluţiei de respingere, ca tardivă, a cererii de revizuire, a susţinut că instanţa a făcut aprecieri cu privire aplicarea în timp a modificărilor aduse art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, fără a le pune în discuţia părţilor la termenul de dezbateri.
A mai arătat că instanţa a reţinut în mod greşit că art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului în care a fost pronunţată hotărârea atacată, protejează doar efectul negativ al autorităţii de lucru judecat.
În combaterea acestui considerent, a susţinut că fundamentul cererii de revizuire întemeiate pe contrarietatea de hotărâri îl reprezintă instituţia autorităţii de lucru judecat, reglementată de art. 430 din C. proc. civ.
Or, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte atât dispozitivul, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
În acest context, recurenta a subliniat că revizuirea pentru contrarietatea de hotărâri poate fi exercitată şi în cazul încălcării autorităţii de lucru judecat ataşate considerentelor unei hotărâri.
A mai susţinut că a solicitat instanţei de revizuire să înlăture de la aplicare art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. deoarece această normă aduce atingere dreptului la un proces echitabil consacrat de 6 din Convenţie.
Or, instanţa de revizuire a dat eficienţă unui text de lege care încalcă un drept consacrat de o normă de drept internaţional, care are prioritate faţă de normele din dreptul intern, conform art. 3 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Recurenta a subliniat că liberul acces la justiţie presupune posibilitatea recunoscută părţii de a solicita examinarea contrarietăţii între considerentele hotărârii atacate cu revizuire şi considerentele primei hotărâri rămase definitive. Or, examinarea acestei contrarietăţi presupune redactarea şi comunicarea hotărârii atacate cu revizuire.
Având în vedere că nu se cunosc considerentele hotărârii atacate cu revizuire la momentul pronunţării, iar termenul de exercitare a revizuirii pentru motivul privind contrarietatea de hotărâri curge de la momentul pronunţării acestei hotărâri, dreptul de a exercita revizuirea pentru acest motiv devine iluzoriu.
A mai susţinut că modificările cuprinse în Legea nr. 310/2018 nu au vizat conţinutul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci pe cel al art. 513 alin. (4) din acelaşi cod, în privinţa soluţiilor ce pot fi pronunţate în cazul admiterii cererii de revizuire pentru contrarietate de hotărâri.
Astfel, recurenta a conchis că acest motiv de revizuire proteja ambele efecte ale autorităţii de lucru judecat şi înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, faţă de conţinutul explicit al art. 430 din C. proc. civ.
3. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept
La 21 mai 2021, recurenta a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul de a se stabili dacă acest text de lege se aplică hotărârilor pronunţate în litigii iniţiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, atunci când se invocă încălcarea efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
În motivarea cererii, cu privire la obiectul sesizării, recurenta a arătat că, în raport de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 430 din acelaşi act normativ, varianta în vigoare la data începerii procesului, chestiunea litigioasă dezlegată tranşată definitiv printr-o hotărâre anterioară nu mai poate face obiectul unei noi cercetări judecătoreşti, întrucât beneficiază de autoritate de lucru judecat.
A arătat că, din modul în care este redactat art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ar rezulta că nu este necesară existenţa triplei identităţi: părţi, obiect şi cauză, fiind suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, astfel încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.
Recurenta a apreciat că cererea sa îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ.
În opinia recurentei, faţă de conţinutul dispoziţiilor legale invocate, respectiv art. 509 alin. (1) pct. 8, art. 430, 431 alin. (2) şi 513 alin. (4) C. proc. civ., a apreciat că autoritatea de lucru judecat se întinde şi asupra considerentelor prin care s-a dezlegat o chestiune litigioasă, art. 509 pct. 8 C. proc. civ. permite revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul, precum şi a oricărei alte hotărâri care nu priveşte fondul cauzei în cazul încălcării autorităţii de lucru judecat reglementată de art. 430 alin. (2) C. proc. civ.
Recurenta a invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în acest sens, respectiv Decizia nr. 1011 din 12 martie 2013 pronunţată de secţia a II-a civilă.
De vreme ce legiuitorul a recunoscut posibilitatea formulării revizuirii împotriva unei hotărâri care încalcă autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri, iar potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ. se bucură de autoritate de lucru judecat nu doar dispozitivul, ci şi considerentele, recurenta a susţinut că dreptul la formularea revizuirii trebuie să fie concret şi efectiv, ceea ce conduce la ideea că termenul de revizuire ar trebui să curgă de la data la care se cunosc considerentele respectivei hotărâri.
4. Apărările părţilor
Intimata C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum şi judecarea cauzei în lipsă.
Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a combătut apărările intimatei şi a solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.
Recurenta a formulat punct de vedere la raport, prin care s-a arătat de acord cu concluziile acestuia.
II. Considerentele Înaltei Curţi:
Asupra cererii formulate de recurentă, privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, se reţin următoarele:
Prin cererea formulată, recurenta solicită sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept vizând interpretarea dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul de a se stabili dacă acest text de lege se aplică hotărârilor pronunţate în litigii iniţiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, atunci când se invocă încălcarea efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
Conform art. 519 din C. proc. civ., "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".
Dispoziţiile citate statuează cu privire la opţiunea pe care o are la dispoziţie instanţa învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă de a solicita Înaltei Curţi să se pronunţe cu privire la o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, în măsura în care aceasta este nouă şi asupra acesteia instanţa supremă nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Este de subliniat faptul că dispoziţiile menţionate nu instituie o obligaţie în sarcina instanţei, aceasta având un drept de a apreciere în circumstanţele specifice fiecărei cauzei.
Astfel, în raport de întrebările formulate de titularul sesizării, instanţa verifică dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din C. proc. civ.
Legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
Înalta Curte constată că primele două condiţii de admisibilitate sunt întrunite, respectiv cauza se află în curs de judecată, în ultimă instanţă, la Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de condiţia de admisibilitate, respectiv ca problema de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat, Înalta Curte reţine că recurenta a precizat în susţinerea concluziilor asupra cererii de sesizare a Completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, că solicită să se stabilească dacă unui litigiu iniţiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, întemeiat în drept pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., îi este aplicabil efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
De asemenea, Înalta Curte reţine că, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa instanţei supreme în materia mecanismului cu scop de preîntâmpinare a practicii neunitare (control a priori) au arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară.
Or, Înalta Curte apreciază că norma de drept aplicabilă speţei este clară, iar problema în discuţie nu prezintă un grad de dificultate sporit care să justifice necesitatea unei rezolvări de principiu pe calea mecanismului reglementat de art. 519 - 521 din C. proc. civ.
Pentru argumentele expuse mai sus, instanţa apreciază că nu se impune a fi sesizată Înalta Curte în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a respinge această cerere, ca atare.
Asupra recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Recurenta şi-a întemeiat criticile formulate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că analiza acestora urmează a fi făcută din prima art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât este criticată măsura respingerii cererii de suspendare a cauzei, precum şi greşita calculare a termenului de declarare al revizuirii pentru contradictorialitate de hotărâri, aşadar criticile au în vedere norme de procedură civilă şi nu norme de drept material.
Critica privind greşita respingere a cererii de suspendare a cauzei până la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este nefondată.
Conform dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., "instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi."
Înalta Curte reţine că acest caz de suspendare facultativă lasă la aprecierea judecătorului suspendarea cauzei şi implică analiza îndeplinirii în mod cumulativ a două condiţii, desprinse chiar din norma anterior redată, anume: dezlegarea procesului să depindă în tot sau în parte de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi şi procesul în care urmează să se stabilească existenţa sau inexistenţa unui drept să fie în curs de judecată, să nu fi fost el însuşi suspendat.
În speţă, cerinţele legale impuse de art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite, cum, de altfel, a motivat şi instanţa de revizuire.
Prima cerinţă presupune ca problema de a cărei dezlegare depinde soluţia din proces să facă obiectul unei alte judecăţi, care să fie în curs de derulare şi ca judecata acelui litigiu să se desfăşoare pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau a unui organ de jurisdicţie.
În cauza dedusă judecăţii, revizuenta a solicitat suspendarea judecării procesului având ca obiect soluţionarea cererii de revizuire a Deciziei civile nr. 501 din 17 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2013, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Or, se constată că respectiva cerere de suspendare nu a fost formulată prin raportare la existenţa unei cauze pe rolul unei alte instanţe judecătoreşti, de a cărei dezlegare să depindă soluţia în litigiul pendinte, solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale fiind promovată în acest litigiu, prin urmare nu se poate reţine că ar fi vorba despre o altă judecată avută în vedere în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.
Din perspectiva incidenţei cazului de suspendare invocat, se consideră necesar ca dreptul subiectiv la care se referă această judecată să fie cercetat de o instanţă judecătorească sau de un organ cu activitate jurisdicţională.
Art. 26 alin. (1) din Constituţia României stipulează că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, instanţe militare şi judecătorii.
În cuprinsul Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la Secţiunea a II-a sunt prevăzute atribuţiile de jurisdicţie ale Curţii Constituţionale, respectiv: controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Avocatul Poporului, soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României, judecarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, exercitarea atribuţiilor privitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului şi la confirmarea rezultatelor acestuia şi verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
În raport de textele legale anterior enunţate, se constată că instanţa de contencios constituţional nu este o instanţă de judecată, întrucât nu face parte din aria instanţelor judecătoreşti enumerate în textele anterior citate şi nu desfăşoară activităţi jurisdicţionale în privinţa judecăţii vreunui drept astfel cum este cerinţa instituită prin dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.
Faţă de cele arătate mai sus, critica recurentei, în sensul că instanţa ar fi procedat arbitrar la respingerea cererii de suspendare nu poate fi reţinută, câtă vreme instanţa de revizuire a analizat îndeplinirea în cauză a condiţiilor enumerate mai sus şi a constatat că nu sunt îndeplinite.
Înalta Curte reţine că nu poate fi validat argumentul recurentei, adus în susţinerea caracterului nelegal al respingerii cererii de suspendare, potrivit căruia măsura suspendării se justifică prin prisma strânsei legături între admisibilitatea cererii de revizuire şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Aceasta deoarece instanţa în faţa căreia se formulează cererea de sesizare a Curţii Constituţionale procedează la verificarea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, printre care se regăseşte şi aceea ca dispoziţia legală pretinsă neconstituţională să aibă legătură cu cauza. Or, în ipoteza în care ar fi primită susţinerea petentei, ar însemna ca, în toate situaţiile în care această condiţie ar fi îndeplinită şi s-ar dispune sesizarea Curţii Constituţionale, instanţele ar fi obligate să suspende judecata pricinilor, măsura reprezentând, aşadar, o chestiune obligatorie.
De altfel, prin faptul nereglementării unei dispoziţii procesuale exprese în sensul suspendării cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate şi prin abrogarea textului art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecăţii pricinii în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, se deduce intenţia legiuitorului de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.
Se reţine şi că, în cuprinsul deciziei recurate, instanţa a constatat existenţa legăturii între excepţia de neconstituţionalitate invocată şi soluţionarea excepţiei de tardivitate a cererii, motiv pentru care a şi admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiei de neconstituţionalitate a art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În plus, se constată că remediul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate se regăseşte în art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., care prevede că revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.
Cu privire la critica privind greşita respingere a cererii de revizuire ca tardiv formulată, Înalta Curte reţine următoarele:
În esenţă, recurenta a criticat soluţia instanţei, prin care cererea sa de revizuire a fost apreciată ca tardivă, susţinând că termenul de declarare al căii de atac curge de la comunicarea deciziei, iar nu de la pronunţarea ei, referindu-se la art. 430 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că se bucură de autoritate de lucru judecat şi considerentele, nu doar dispozitivul, întrucât pricinii i se aplică prevederile Legii nr. 310/2018.
Aceste susţineri sunt nefondate, urmând a fi respinse.
Conform dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti, în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care este temeiul juridic al cererii formulate de recurenta revizuentă, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.
Termenul de o lună are caracterul unui termen legal, imperativ şi absolut, a cărui încălcare atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai exercita calea de atac.
În cauză, prin cererea de revizuire, recurenta a susţinut că Decizia civilă nr. 501 din 17 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti încalcă autoritatea de lucru judecat a considerentelor Sentinţei civile nr. 413 din 28.12.2015, pronunţată de Tribunalul Argeş, în Dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1894 din 28 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, din perspectiva considerentelor care dezleagă modalitatea de interpretare a excepţiei de neexecutare, în raport de situaţia expusă şi modalitatea de interpretare a clauzelor contractului de arendă, precum şi a relevanţei termenului stabilit de părţi în contractul de arendă.
Reiese că ultima hotărâre, a cărei anulare se solicită, este Decizia nr. 501 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă la 17 decembrie 2019, care a rămas definitivă la data pronunţării, astfel cum reiese din interpretarea dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora sunt hotărâri definitive hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii.
În consecinţă, data pronunţării Deciziei nr. 501 din 17 decembrie 2019 este data la care această hotărâre judecătorească a rămas definitivă şi momentul de la care curge termenul de declarare a căii de atac extraordinare a revizuirii.
În aplicarea art. 181 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează calculul termenelor procedurale, termenul de o lună a curs de la 17 decembrie 2019 şi s-a împlinit la 17 ianuarie 2020, care a fost o zi lucrătoare.
Or, cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri a fost formulată de revizuentă la 5 martie 2020, aşa cum reiese din ştampila poştei aplicate pe plicul care a însoţit cererea, aflat la dosarului curţii de apel, cu depăşirea termenului de o lună prevăzut de lege, sens în care Înalta Curte constată în mod legal instanţa de revizuire a reţinut incidenţa în cauză a sancţiunii decăderii revizuentei din dreptul de a exercita calea extraordinară de atac, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ.
De altfel, recurenta nu a contestat această situaţie de fapt; ceea ce invocă, în realitate, este că termenul de formulare al căii de atac extraordinare ar fi curs de la comunicarea ultimei hotărâri, întrucât în cauză s-ar aplica prevederile Legii nr. 310/2018, care ar condiţiona formularea revizuirii de însăşi motivarea deciziei atacate, pentru a putea aprecia asupra considerentelor respectivei hotărâri judecătoreşti.
Acest susţineri sunt, de asemenea, nefondate.
În primul rând, cauzei nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 310 din 17 decembrie, întrucât această lege a intrat în vigoare la data publicării în M. Of. nr. 1074/18.12.2018.
Litigiul pendinte are ca obiect constatarea contradictorialităţii dintre două hotărâri judecătoreşti, pronunţate în dosare diferite. Data sesizării instanţei de judecată, care este data la care se apreciază norma de procedură civilă aplicabilă este data la care Tribunalul Argeş a fost învestit cu cererea de chemare în judecată ce face obiectul Dosarului nr. x/2014 în care a fost pronunţată Decizia nr. 1894 din 28 septembrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti, respectiv 24 decembrie 2013.
Prin raportare la art. 24 din C. proc. civ., legea indicată mai sus nu se aplică cauzei.
Înalta Curte va respinge susţinerea recurentei, potrivit căreia legea aplicabilă cauzei nu a fost pusă în discuţia părţilor, la termenul de judecată la care instanţa a rămas în pronunţare.
În aplicarea principiului contradictorialităţii, aşa cum este reglementat de art. 14 alin. (5) C. proc. civ., revine instanţei de judecată obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.
Înalta Curte constată că stabilirea normelor procesual civile incidente cauzei deduse judecăţii, în acord cu prevederile art. 24 din C. proc. civ., nu constituie o excepţie procesuală, care să fie necesar să se dezbată, ci reprezintă o chestiune de fond a litigiului, respectiv considerentele soluţiei de respingere ca tardivă a cererii de revizuire, motivare care sprijină dispozitivul, conform art. 425 C. proc. civ.
Ca urmare, termenul de formulare al căii de atac extraordinare nu curge de la comunicarea ultimei hotărâri, cum greşit susţine recurenta, ci de la data rămânerii definitive a deciziei atacate şi nu face nicio distincţie referitoare la considerentele hotărârilor.
De altfel, Înalta Curte arată că sancţiunea anulării, ca tardivă, a cererii de revizuire a intervenit ca urmare a nedeclarării în termenul legal imperativ a căii extraordinare de atac.
Or, se reţine că recurenta revizuentă nu se poate prevala de faptul că nu şi-a îndeplinit o anumită obligaţie procesuală - formularea în termenul legal a cererii de revizuire - pentru că ar fi avut nevoie să cunoască şi considerentele hotărârii, invocând chiar o necorelare a textelor de lege incidente art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
Nici susţinerea potrivi căreia instanţa ar fi trebuit să constate că art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are prioritate faţă de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că remediul procesual oferit de acest text de lege ar fi iluzoriu nu este fondată.
Astfel, în raport de obiectul prezentului litigiu şi de normele procesuale ce îi sunt aplicabile, prin raportare la data învestirii instanţei de judecată, se reţine că este corectă soluţia instanţei de revizuire, în sensul că nu există neconcordanţe ori incompatibilităţi dintre norma legală din dreptul intern incidentă, respectiv art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., anterior modificării prin Legea nr. 310/2018, cu dispoziţiile din cuprinsul Convenţiei Europene privind Drepturile Omului.
În realitate, recurenta solicită ca litigiului pendinte să îi fie aplicabile norme procesuale intrate în vigoare la o dată ulterioară învestirii instanţei, cum s-a arătat mai sus, pentru a depăşi sancţiunea procesuală a tardivităţii cererii de revizuire.
Înalta Curte reaminteşte că instanţele de judecată aplică direct norme din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apreciate ca mai favorabile decât cele interne, în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, doar în ipoteza în care sunt identificate neconcordanţe sau incompatibilităţi între norma legală din dreptul intern incidentă cu dispoziţiile din cuprinsul Convenţiei, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
Revizuenta susţine necesitatea aplicării, cu prioritate, a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, în raport de textul de lege din dreptul intern, respectiv C. proc. civ., cele interne, referindu-se la nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
Aceste susţineri sunt, de asemenea, nefondate, întrucât hotărârea supusă revizuirii nu este pronunţată într-un litigiu început după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, ci într-un litigiu guvernat de prevederile C. proc. civ., anterior modificării intervenite prin Legea nr. 310/2018, în temeiul cărora instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. verifică încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat prin raportare la dispozitivului hotărârii pretins contradictorii, sub forma triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, conţinutul acestuia fiind cunoscut părţii încă de la pronunţare.
Având în vedere cele arătate mai sus, reţinând că recurenta revizuentă a formulat critici ce sunt nefondate şi că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurenta A. S.A. privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva Deciziei nr. 1957 din 7 octombrie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2020.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2021.
GGC - NN