Asupra recursului de faţă, după examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea ce formează obiectul recursului
Prin Decizia nr. 28 din 19 ianuarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta Regia Naţională a Pădurilor D. prin Direcţia Silvică Suceava împotriva Deciziei nr. 569 din 9 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă, în Dosar nr. x/2017.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de revizuire a reţinut că revizuenta susţine că Decizia nr. 569 din 9 iulie 2020 a Tribunalului Suceava (prin care, după admiterea apelului declarat, a fost respinsă acţiunea în nulitatea titlului de proprietate emis pe numele Unitatea de cult - E.), ar contraveni Deciziei nr. 147/A/13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj - irevocabilă prin Decizia nr. 3332/27 noiembrie 2014 a ÎCCJ, (prin care, într-o acţiune în revendicare, s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei (A.), în considerarea patrimoniului căruia s-a făcut reconstituirea dreptului şi s-a emis titlul, n-a avut niciodată calitatea de proprietar asupra terenurilor cu destinaţie forestieră, ci doar pe aceea de administrator (ceea ce nu îndreptăţea la reconstituire).
S-a constatat că, formulând acţiunea în nulitatea titlului de proprietate - finalizată prin hotărârea a cărei anulare o cere - revizuenta a invocat ca temei al nulităţii, tocmai această nesocotire a efectului autorităţii de lucru judecat ataşat Deciziei nr. 147/13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, pe aspectul menţionat, al tranşării calităţii de administrator, iar nu de proprietar al suprafeţelor din fondul forestier, pe seama B.
În felul acesta, reclamanta (revizuenta din prezenta cauză) şi-a justificat demersul referitor la nulitatea titlului, arătând că statuarea anterioară, intrată în autoritatea de lucru judecat, face să devină incidente dispoziţiile art. III alin. (1) lit. a) pct. VI din Legea nr. 169/1997, care reglementează nulitatea absolută a actelor de reconstituire emise în favoarea persoanelor care nu erau îndreptăţite la reconstituire.
În acest context, învestite cu acţiunea în nulitate, instanţele fondului au analizat pretenţiile reclamantei raportându-se, în primul rând, la efectul autorităţii de lucru judecat de care s-a prevalat reclamanta.
Astfel, în timp ce prima instanţă, respectiv Judecătoria Vatra Dornei, a considerat că pârâta nu era îndreptăţită la reconstituire, nefiind întrunite condiţiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, întrucât se opuneau constatările jurisdicţionale, învestite cu autoritate de lucru judecat, ale Deciziei nr. 147/A/13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, Tribunalul Suceava, soluţionând cauza în apel, a considerat că dimpotrivă, dezlegările hotărârii irevocabile anterioare nu se opun noii judecăţi în sensul pretins de reclamantă.
În acest sens, s-a reţinut în considerentele deciziei, că între cele două judecăţi există diferenţă de obiect juridic şi material, de vreme ce acţiunea anterioară a vizat revendicarea unei suprafeţe de teren, iar cea ulterioară se referă la constatarea nulităţii unui titlu de proprietate şi la o altă suprafaţă de teren, care nu se suprapune şi nu rezultă că ar fi parte din suprafaţa reclamată prima dată.
De asemenea, s-a reţinut că rigorile probaţiunii şi puterea doveditoare a actelor sunt diferite în cele două proceduri judiciare şi că în acţiunea în revendicare s-a făcut o distincţie între proprietatea utilă şi proprietatea directă (pentru a se trage concluzia că nu este justificat dreptul de proprietate care să asigure succesul acţiunii în revendicare), distincţie lipsită însă de relevanţă în acţiunea în nulitate, câtă vreme dispoziţiile legii reparatorii pe baza cărora s-a făcut reconstituirea dreptului nu operează cu asemenea noţiuni şi distincţii.
S-a reţinut şi că cele statuate prin hotărârea judecătorească anterioară nu poate fi opus cu valoare obligatorie şi sub semnul autorităţii de lucru judecat, pârâtei - Unitatea de cult, întrucât aceasta nu a fost parte la această judecată, relativitatea efectelor producându-se în relaţia dintre părţi.
Instanţa a constatat aşadar, că autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri nu doar că a fost invocată cu ocazia celei de-a doua judecăţi, dar a reprezentat însuşi fundamentul juridic al acţiunii în nulitate, susţinându-se că ineficienţa titlului de proprietate atacat este dată de nesocotirea celor tranşate anterior în legătură cu titularul dreptului de proprietate asupra fondului forestier, chestiune aptă să atragă incidenţa cauzei de nulitate prevăzute de art. III alin. (1) lit. a) pct. VI din Legea nr. 169/1997.
În acelaşi timp, astfel cum s-a arătat, instanţele învestite cu judecata acţiunii în nulitate au analizat incidenţa efectelor autorităţii de lucru judecat invocată, arătându-se prin decizia definitivă adoptată în apel, de ce nu poate fi reţinută ca atare, în contextul diferenţelor de obiect, cauză juridică, părţi, chestiuni de drept.
În acest context, promovarea cererii de revizuire împotriva deciziei menţionate din apel (nr. 569 din 9 iulie 2020 a Tribunalului Suceava) sub motiv că ea ar nesocoti şi ar fi potrivnică Deciziei nr. 147/A/813.11.2013 a Curţii de Apel Cluj, cea ale cărei efecte au fost invocate pentru promovarea acţiunii în nulitate, constituind apoi obiect de analiză în apel - nesocoteşte reglementarea şi fundamentul acestei căi extraordinare de atac.
Prin decizia ce face obiectul prezentului control judiciar s-a arătat că, punând în discuţie modalitatea în care printr-o decizie definitivă s-a răspuns criticilor formulate în legătură cu efectul autorităţii de lucru judecat al unei alte hotărâri, revizuenta tinde să transforme această cale extraordinară de atac într-una care să supună cenzurii legalitatea unei hotărâri definitive, în alte cazuri decât cele strict prevăzute de lege. Or, un astfel de demers este inadmisibil, situându-se, prin modalitatea în care este dedus judecăţii, în afara sistemului legal al căilor de atac şi tinzând la periclitarea securităţii raporturilor juridice, prin contestarea unei hotărâri definitive, intrate ea însăşi, în autoritate de lucru judecat.
Susţinerea revizuentei, conform căreia nu trebuie verificat dacă autoritatea de lucru judecat a fost invocată şi analizată cu ocazia celei de-a doua judecăţi, pentru că astfel s-ar adăuga o condiţie pe care legea nu o prevede, este lipsită de temei, întrucât o asemenea analiză decurge din însăşi natura acestei căi extraordinare de atac, care nu permite realizarea unui nou control de legalitate asupra unei hotărâri, care a verificat, ea însăşi, chestiunea invocată, a autorităţii lucrului judecat.
Dimpotrivă, analiza în revizuire se limitează la a constata dacă a doua hotărâre a încălcat autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, ceea ce, prin ipoteză, presupune să nu se fi invocat această neregularitate procedurală şi să nu fi fost verificată jurisdicţional. Altminteri, s-ar cenzura legalitatea unei asemenea dezlegări, altfel decât prin căile legale permise - apelul, în maniera devolutivă a criticilor şi recursul, prin intermediul motivului prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ.
În realitate, prin demersul său, situat în afara dispoziţiilor procedurale în materie, revizuenta pune în discuţie dezlegări definitive, intrate în autoritatea de lucru judecat, nesocoteşte faptul că revizuirea se constituie într-un remediu extraordinar, care sancţionează încălcări procedurale grave şi nu într-o nouă cale de atac deschisă controlului de legalitate.
Văzând că prin cererea de revizuire se tinde la o rejudecare a cauzei în care cea de-a doua instanţă a statuat într-o anumită modalitate asupra efectelor autorităţii de lucru judecat ale primei judecăţi, pretinzându-se un control de legalitate specific recursului, Înalta Curte a constatat neîntrunirea cerinţelor art. 509 pct. 8 C. proc. civ., astfel încât revizuirea a fost respinsă în consecinţă.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei menţionate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta D., în temeiul art. 513 alin. (6) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, în virtutea art. 497 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 C. proc. civ., de susţine că decizia recurată este nelegală, fiind nemotivată şi pronunţată cu încălcarea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Recurenta arată că, în raport cu dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., condiţia de admisibilitate reţinută de instanţă - ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei - nu este prevăzută de norma legală.
Adăugarea de către instanţă a unor condiţii de admisibilitate suplimentare, neprevăzute de legiuitor şi care nu rezultă din textul legal, prin crearea unei legi noi (lex tertia), şi respingerea revizuirii pentru acest motiv echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti care se subrogă în drepturile legiuitorului, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
De asemenea, recurenta a mai invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu pct. 8 C. proc. civ.
În acest sens a arătat că, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este un act de procedură nul, având în vedere că se materializează în încălcarea normelor procedurale imperative consacrate de art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 513 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., norme ocrotind un interes public, şi anume asigurarea securităţii juridice şi a circuitului civil prin reglementarea expresă a autorităţii de lucru judecat şi garantarea respectării acesteia conform art. 430-431 C. proc. civ. de către instanţa de judecată.
Nulitatea este una virtuală, însă absolută, având în vedere interesul public protejat prin normele de procedură imperative încălcate - vizând respectarea autorităţii de lucru judecat - în vederea evitării unei situaţii precum cea dedusă judecăţii în care două hotărâri judecătoreşti se contrazic şi vatămă patrimoniul recurentei şi al statului.
Din perspectiva vătămării, instanţa a golit de conţinut dreptul la revizuire pe de o parte, impunând condiţii nelegale de admisibilitate a cererii şi, pe de altă parte, pronunţând o soluţie de respingere a cererii pe fond, validând netemeinicia şi nelegalitatea raţionamentului Tribunalului Suceava şi perpetuând, astfel, încălcarea autorităţii de lucru judecat.
Greşelile de judecată evidenţiate anterior se constituie în încălcări ale legii şi din perspectiva motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa încălcând recurentei-revizuente liberul acces la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un remediu efectiv, drepturi ocrotite de art. 21 din Constituţie, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) şi de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Nerespectarea de către instanţa de revizuire a normelor substanţiale menţionate anterior conduce la insecuritate juridică, cu încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi art. 6 coroborat cu art. 13 din Convenţie.
Apreciază recurenta că sunt nelegale soluţia şi considerentele hotărârii câtă vreme ocolesc esenţa problemei de drept vizând apartenenţa terenurilor la domeniul public al statului şi nu al BOR, precum şi cele prin care se reţine că cererea de revizuire formulată ar avea caracterul unui recurs. În mod greşit apreciază instanţa de revizuire că demersul D. de a formula revizuire se subsumează criticii nelegalităţii Deciziei nr. 569/2020 a Tribunalului Suceava, cu privire la dezlegările tribunalului asupra excepţiei autorităţii (puterii) de lucru judecat. Revizuirea formulată nu reprezintă un recurs, ci unicul remediu la care revizuenta avea dreptul pentru protejarea dreptului de proprietate al Statului, statuat cu titlu definitiv prin Decizia nr. 147A/2013 a Curţii de Apel Cluj.
Un alt motiv al cererii de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., apreciindu-se că hotărârea recurată încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 147A/2013 a Curţii de Apel Cluj şi a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, se susţine că prin hotărârea atacată a fost validat raţionamentul că Legea nr. 1/2000 nu face distincţie între "proprietarul util" (noţiune juridică pe care nu a analizat-o, preluată din dreptul austriac şi neaplicabilă în prezent raporturilor juridice române) şi "proprietarul direct", astfel că reconstituirea titlului de proprietate în favoarea unităţii de cult intimate, ca urmare a dreptului de administrare deţinut de A. a fost legală şi nu contravine puterii de lucru judecat a deciziilor menţionate, ceea ce nu avea dreptul să facă pentru că a reţinut că revizuirea nu ar fi admisibilă.
Instanţa de revizuire a ignorat în integralitate înţelesul juridic al noţiunii "proprietar util", noţiune ale cărei valenţe transpuse în dreptul civil român (proprietatea utilă în dreptul austriac fiind echivalentă cu dreptul de administrare în dreptul român) trebuie avute în vedere pentru a putea aprecia în ce măsură această calitate de proprietar util poate atrage vocaţia reconstituirii unui drept de proprietate în baza dispoziţiilor Legii nr. 1/2000.
Totodată, instanţa de revizuire a ignorat şi nu a analizat faptele descrise în cerere şi care reprezentau statuări cu putere de lucru judecat ce rezultă din deciziile pronunţate în Dosarul nr. x/2010 şi anume: A. a fost înfiinţată de împăratul Iosif al II-lea în anul 1783, iar nu de BOR, fiind o fundaţie de sine stătătoare care nu face parte/nu aparţine de BOR; natura juridică a A. este aceea de fundaţie de drept public, iar nu de drept privat; bunurile erau legal în proprietatea Statului, iar nu a A.; bunurile deţinute de A. nu au fost preluate abuziv prin Decretul nr. 273/1949, întrucât la momentul emiterii acestui act normativ, Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deţinea, ci un drept de administrare.
Aceste statuări erau contrare dezlegării date de Tribunalul Suceava prin decizia a cărei revizuire s-a solicitat, întrucât: Legea nr. 1/2000 permite reconstituirea doar a bunurilor din fondul bisericesc/averea bisericească, nu şi a celor din patrimoniul statului ori al unor fundaţii de drept public între timp dizolvate, precum A., ce nu aparţine BOR, ci a fost înfiinţată de Statul austriac; Legea nr. 1/2000 avea ca obiect doar bunurile preluate abuziv în perioada comunistă, or s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în privinţa bunurilor A. nu a existat o preluare abuzivă, şi cu siguranţă nu a existat o preluare în perioada comunistă (ulterior 1949), întrucât la acel moment bunurile erau deja în proprietatea Statului român; bunurile se aflau legal în proprietatea Statului, astfel încât nu puteau face obiectul reconstituirii.
Faţă de considerentele privind interpretarea dispoziţiilor europene, se solicită înlăturarea normei naţionale şi aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor europene (art. 6 şi art. 13 din Convenţie coroborate cu art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie) şi a celor unionale incidente (art. 47 din CDFUE), în acord cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Sub acest aspect, se afirmă că instanţa de revizuire a realizat o analiză superficială a prevederilor menţionate şi a jurisprudenţei europene cu atât mai mult cu cât coroborarea acestora şi interpretarea reţinută prin decizia recurată conduc la încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale.
În cauză, nu sunt incidente hotărârile CEDO pronunţate în cauza Iordan Iordonav şi alţii contra Bulgariei din 2 iulie 2009, în cauza Stanca Popescu contra României din 7 iulie 2009.
Suplimentarea condiţiilor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reprezintă un abuz al autorităţii judecătoreşti şi o excedare a competenţelor sale constituţionale care tinde la încălcarea flagrantă a Constituţiei, dar mai ales a art. 13 din Convenţie şi a art. 47 din CDFUE.
Susţine recurenta că, în contextul jurisprudenţei CEDO referitoare la principiul efectivităţii, conduita manifestată de instanţele de judecată în litigiile aflate în prezent pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (revizuiri împotriva soluţiilor nelegale ale Tribunalul Suceava), având ca revizuentă pe D., reprezintă o încălcare şi a principiului efectivităţii, astfel cum a fost acesta consacrat în ordinea juridică unională, devenită ordine juridică românească, în urma aderării României la UE.
În acest sens, se arată că, alături de principiul securităţii juridice şi de principiul efectivităţii normei juridice (conform jurisprudenţei CJUE şi a CEDO), coroborate cu principiul res judicata şi dreptul la un remediu efectiv/la o cale de atac eficientă, norma juridică internă analizată (art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) reglementând un remediu procesual (revizuirea pentru contrarietate de hotărâri) trebuie să fie efectivă, respectiv destinatarul său trebuie să poate beneficia de accesul la justiţie conferit, fără a fi îngrădit de literatura de specialitate şi jurisprudenţă, în mod nelegal, prin inserarea unor condiţii de admisibilitate nejustificate.
II. Derularea procedurii judiciare
1. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018
În cauză, se aplică procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., întrucât: (i) prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 - care a intrat în vigoare la data de 21 decembrie 2018 - a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ. din 2010, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; (ii) conform art. 24 din C. proc. civ. din 2010, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare" (iii) prezentul dosar a fost început la 24 august 2017, astfel că îi sunt aplicabile dispoziţiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.
2. Procedura de filtrare a recursului
Prin încheierea din 20 septembrie 2021, completul de filtru a analizat, în temeiul art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi a dispus comunicarea acestuia către părţi.
Prin încheierea din 22 noiembrie 2021, completul de filtru a luat în examinare, în temeiul art. 493 alin. (5) - (6) din C. proc. civ., admisibilitatea în principiu a recursului şi, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecata pe fond la 13 decembrie 2021.
III. Considerentele instanţei de recurs
Analizând criticile din recurs, în raport cu dispoziţiile incidente şi circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta susţine că instanţa de revizuire a adăugat la lege prin instituirea unei condiţii de admisibilitate a cererii de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, pe care legea nu a prevăzut-o expres, şi anume aceea ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea a cărei revizuire se cere.
Completul de 5 Judecători reţine că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive. Prin exces de putere se încalcă ordinea constituţională şi interesul public, instanţa judecătorească exercitând funcţiile puterii judecătoreşti peste limitele statornicite prin Constituţie. Ne aflăm în ipoteza în care instanţa săvârşeşte un exces de putere atunci când, spre exemplu: îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfinţeşte cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare ori se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.
În cauză, recurenta critică modul de interpretare de către instanţa de revizuire a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., această critică neputând fi însă asimilată, în sensul considerentelor anterioare, excesului de putere care să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.
În continuare, se constată că, deşi criticile din recurs au fost întemeiate în mod explicit pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., acestea privesc, în esenţă, încălcarea autorităţii de lucru judecat prin soluţia dată cererii de revizuire întemeiate pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că li se va răspunde sistematizat prin prisma considerentelor expuse în continuare.
Examinând criticile dezvoltate în susţinerea recursului, în sensul că instanţa de revizuire a interpretat în mod greşit art. 431 alin. (2) coroborat cu art. 430 alin. (2) şi prin raportate la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.
Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că:
"Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", să concretizeze şi pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.
Ceea ce invocă autoarea recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumţie, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluţie, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.
Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia, însă, nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Dar, aşa cum s-a expus în cele ce preced, raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.
Prin urmare, în acord cu raţionamentul instanţei de revizuire, Completul de 5 judecători reţine că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.
În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe în legătură cu existenţa acelei hotărâri.
În speţă, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situaţie ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existenţa altor hotărâri judecătoreşti anterioare, prin care s-ar fi dezlegat aceleaşi chestiuni litigioase dintre părţi, sens în care, în mod legal, instanţa de revizuire a reţinut că, în prezentul litigiu, revizuenta a fost cea care a pus în discuţie puterea lucrului judecat, iar instanţa de apel s-a pronunţat, înlăturând-o argumentat.
Contrar susţinerilor recurentei, cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat nu se constituie într-o condiţie suplimentară adăugată celor prevăzute de dispoziţiile art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi nu pune în discuţie încălcarea prevederilor art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
Această cerinţă izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situaţia în care competenţa de soluţionare este dată instanţei ierarhic superioară în grad celor care au pronunţat hotărârile pretins contrare) şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.
În concluzie, instanţei de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanţa de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).
Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispoziţiile art. 13 din Convenţie, garantează părţilor discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în faţa unei instanţe de judecată, garanţie de care revizuenta a beneficiat atât în primul proces, de revendicare, cât şi în al doilea litigiu, având ca obiect acţiunea în nulitate, în toate gradele de jurisdicţie, şi nu deschide părţii nemulţumite, astfel cum pretinde recurenta, căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, întrucât, într-o astfel de situaţie, procesele ar fi fără de sfârşit.
Împrejurarea că secţia I civilă a Înaltei Curţi a examinat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a căii de atac deduse judecăţii sale şi prin prisma cerinţei ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul dosarului soluţionat prin hotărârea a cărei revizuire se cere nu poate fi reţinut ca un aspect de motivare străin, dat fiind faptul că, pe de o parte, această cerinţă izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii, ce rezultă din interpretarea art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, lipsa de motivare este contrazisă de conţinutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt şi de drept care susţin soluţia instanţei, argumentarea fiind logică, coerentă şi în acord cu normele legale incidente.
În contextul arătat, faptul că recurenta-revizuentă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
În speţă, se constată că, pronunţând Decizia nr. 569 din 9 iulie 2020, Tribunalul Suceava a analizat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia ÎCCJ nr. 3332/2014, reţinând că, între cele două litigii, nu există identitate de obiect. În consecinţă, Tribunalul Suceava a concluzionat în sensul că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat în condiţiile în care, între cele două litigii, nefiind îndeplinită identitatea de cauză şi de obiect, nu a fost dezlegată, cu putere de lucru judecat, chestiunea litigioasă a dreptului de proprietate cu privire la unul şi acelaşi bun.
Astfel fiind, în măsura în care ar fi realizat o examinare a legalităţii şi temeiniciei asupra modului în care a fost dezlegată chestiunea de drept referitoare la dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de teren în litigiu, instanţa de revizuire ar fi exercitat o competenţă specifică unei instanţe de control judiciar şi ar fi cenzurat o hotărâre judecătorească definitivă (Decizia nr. 569/2020 a Tribunalului Suceava).
Procedând în acord cu dispoziţiile procedurale, instanţa de revizuire a concluzionat în sensul că nu are competenţa de a efectua o examinare a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor potenţial potrivnice în opinia revizuentei pentru a decide care este cea corectă, întrucât scopul acestui motiv de revizuire nu este cel al corectării unor eventuale greşeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorităţii de lucru judecat, chestiune care fusese deja analizată şi tranşată cu caracter definitiv prin Decizia nr. 569/2020 a Tribunalului Suceava.
În context, prezintă relevanţă jurisprudenţa CEDO în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".
Pentru toate argumentele expuse în precedent, nu pot fi primite susţinerile recurentei referitoare la încălcarea liberului acces la justiţie, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la un remediu efectiv ori a principiului securităţii juridice în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 din Constituţie, art. 6 şi art. 13 din Convenţie şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât repunerea în discuţie, fie pe calea revizuirii, fie pe calea recursului exercitat în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., a unei chestiuni de drept soluţionate prin hotărâre judecătorească definitivă ar presupune o nouă examinare a cauzei în fond, ceea ce contravine securităţii juridice, care "implică respectul pentru principiul res judicata", ataşat caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti.
În acelaşi sens, se reţine că, în actualul stadiu procesual, în cadrul căruia instanţa de recurs este limitată la verificarea modului în care instanţa de revizuire a analizat, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, fără a avea competenţa de a analiza fondului raportului juridic dedus judecăţii, nu pot forma obiectul examinării criticile din recurs referitoare la fondul litigiului dedus judecăţii în cauzele în care au fost pronunţate hotărârile potrivnice în opinia revizuentei.
Pentru toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul dedus judecăţii.
Faţă de soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, reţinând dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte va admite cererea formulată de intimatei Unitatea de Cult - E. şi va obliga pe Regia Naţională a Pădurilor - "D.", prin Direcţia Silvică Suceava la plata către acesta a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.929,30 RON, dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta Regia Naţională a Pădurilor - D., prin Direcţia Silvică Suceava, împotriva Deciziei civile nr. 28 din 19 ianuarie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2020.
Obligă recurenta Regia Naţională a Pădurilor - "D." la plata către intimata Unitatea de Cult - E. a sumei de 2.929,30 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 decembrie 2021.