Ședințe de judecată: Mai | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 1197/2021

Decizia nr. 1197

Şedinţa publică din data de 27 mai 2021

Deliberând asupra cauzei de faţă, Înalta Curte constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi, sub nr. x/2018, la data de 16 aprilie 2018, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu societatea E. S.A., au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 550.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii), reprezentând despăgubiri morale datorate urmare a decesului numitei F., în accidentul din 15 septembrie 2017; obligarea pârâtei la plata unei prestaţii periodice în suma de 700 euro/lună pentru reclamantul minor A.; obligarea pârâtei la plata sumei de 45.000 RON, reprezentând cheltuielile efectuate de reclamantul D. în urma decesului lui F.; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 1357, 1381, 1385, 1386, 1390, 1391 pct. 2, 2199 şi 2208 C. civ., art. 10, 11 pct. 1 şi 2, 21, 22 şi 23 pct. 1 şi 5 din Legea nr. 132/2017.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Călăraşi

Prin sentinţa civilă nr. 413 din 7 iunie 2019, Tribunalul Călăraşi a admis, în parte, acţiunea reclamanţilor A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâta E. S.A.. A obligat pârâta la plata: către reclamantul A. a sumei de 60.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii), reprezentând daune morale, şi la plata unei prestaţii periodice în cuantum de 1.388 RON/lună de la data 15 septembrie 2017 până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar, în cazul continuării studiilor într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, însă fără a depăşi vârsta de 26 de ani; către reclamanta B. a sumei de 40.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii), reprezentând daune morale; către reclamantul D. a sumei de 25.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii), reprezentând daune morale şi a sumei de 2.328,39 RON, cu titlu de daune materiale; către reclamanta C. a sumei de 25.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii), reprezentând daune morale. A obligat pe pârâtă la plata către reclamanţi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi întârziere aferente despăgubirilor, de la data comunicării hotărârii definitive şi până la achitarea efectivă a despăgubirilor. A obligat pe pârâta la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia civilă nr. 2035 din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 413 din 7 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, în dosarul nr. x/2018. A admis apelul declarat de apelanta pârâtă E. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe. A schimbat, în parte, hotărârea apelată, în sensul că a obligat pe pârâtă la plata: către reclamantul A. a sumei de 40.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii), reprezentând daune morale şi la plata unei prestaţii periodice în cuantum de 1.388 RON/lună de la data 15.09.2017 până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar, în cazul continuării studiilor într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, însă fără a depăşi vârsta de 26 de ani; către reclamantul D. a sumei de 15.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii), reprezentând daune morale şi a sumei de 2.328,39 RON, cu titlu de daune materiale; către reclamanta C. a sumei de 15.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii), reprezentând daune morale. A obligat pe pârâtă la plata către fiecare reclamant a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. A păstrat dispoziţiile privind obligaţia pârâtei de a plăti reclamantei B. suma de 40.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii), reprezentând daune morale, şi pe cele privind plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi întârziere aferente despăgubirilor, de la data comunicării hotărârii definitive şi până la achitarea efectivă a despăgubirilor.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanţii A., B., C. şi D., precum şi pârâta E. S.A., criticând decizia pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 25 iunie 2020.

1. Recurenţii reclamanţi au formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.:

În ceea ce priveşte prejudiciul material solicitat, au arătat că se impune a fi avute în vedere atât cheltuielile efectuate cu înmormântarea defunctei F., cât şi cele suportate cu pomenirile ulterioare conform obiceiului locului (parastas de 40 de zile, de 3 luni, de 9 luni şi de 1 an), pentru care reclamanţii nu au păstrat documentele fiscale, neavând cunoştinţă că va trebui să dovedească cuantumul sumelor cheltuite.

Au învederat că instanţa de judecată nu a reţinut acest aspect, stabilind că pârâta este obligată la acoperirea prejudiciului material exclusiv în măsura în care acesta a fost dovedit, însă soluţia pronunţată nu este temeinică şi legală raportat la situaţia socio-economică la nivelul anului 2017, suma de 2.328,39 RON neputând acoperi nici măcar în parte costurile unei înmormântări.

Or, faţă de dispoziţiile art. 1385 alin. (1) şi art. 1392 C. civ., solicită obligarea pârâtei la acoperirea integrală a cheltuielilor efectuate cu înmormântarea şi pomenirile ulterioare, urmând a se constata că suma de 15.000 RON pretinsă de reclamantul D. cu acest titlu reprezintă o valoare medie, decentă, a acestor cheltuieli.

În legătură cu cheltuielile privind întreţinerea minorului A. (pentru hrană, îmbrăcăminte, cursuri extraşcolare/meditaţii, transport la unitatea de învăţământ şi activitatea de recreere), au susţinut că netemeinic şi nelegal instanţa a respins integral solicitarea reclamanţilor în condiţiile în care în accidentul din 15.09.2017 minorul şi-a pierdut ambii părinţi, şi, fiind elev, fără a obţine venituri, cheltuielile necesare creşterii, educării şi întreţinerii de la data accidentului şi până în prezent au fost acoperite de reclamantul D.. Referitor la acest prejudiciu, acest reclamant a arătat că a redus cheltuielile familiei sale, pentru a asigura un trai decent nepotului rămas orfan, cererea fiind respinsă fără a fi motivată.

Au precizat că în acelaşi sens a fost respinsă şi solicitarea reclamanţilor privind acoperirea cheltuielile necesare întreţinerii locuinţei minorului A., deşi, în urma decesului ambilor părinţi, acesta a moştenit imobilul cu destinaţie de locuinţă care a aparţinut autorilor săi. Locuinţa minorului se află în aceeaşi curte cu locuinţa reclamanţilor, astfel încât acesta a locuit şi locuieşte în continuare în imobilul moştenit, fiind permanent sub supraveghere. De la data accidentului şi până în prezent, reclamantul D. a achitat toate utilităţile, impozitele şi cheltuielile curente de întreţinere şi curăţenie ale acestui imobil, ce aparţine minorului.

Cât priveşte prejudiciul moral cauzat, recurenţii au invocat faptul că instanţa de apel în mod netemeinic şi nelegal a diminuat sumele acordate de instanţa de fond, fără să ţină cont de următoarele aspecte: relaţiile apropiate ale acestora cu persoana decedată; pierderea unei persoane apropiate (mama, fiica, sora), ce reprezintă un fapt ireversibil, de natură a îi afecta pentru tot restul vieţii; fiind o familie unită, armonioasă, cu sentimente de afecţiune puternice, decesul fulgerător al defunctei F. le-a produs o traumă psiho-emoţională intensă; decesul a produs schimbări dramatice extern de complexe, afectând în mod direct şi iremediabil personalitatea recurenţilor, provocând tulburări sufleteşti care, deşi se vor atenua în timp, nu vor putea fi depăşite niciodată.

Referitor la penalităţile de întârziere solicitate, recurenţii au arătat că instanţele de fond nu au făcut aplicarea prevederilor legale cât priveşte sancţiunea în cazul nerespectării obligaţiilor privind plata debitului recunoscut.

Au precizat că, urmare a cererilor de despăgubire formulate, pârâta a făcut oferte de despăgubire fără însă a transmite şi modul de calcul, înţelegând să acorde 51.000 RON fiului persoanei decedate, 75.000 RON mamei defunctei şi câte 29.000 RON pentru fraţii acesteia, respingând cererea de acordare a unei prestaţii periodice fiului minor al persoanei decedate, rămas fără niciun sprijin material, precum şi cererea de acordare a despăgubirilor materiale reprezentate de cheltuielile efectuate cu înmormântarea şi pomenirea defunctei. Aceste oferte au avut o valoare simbolică, sumele propuse încălcând principiul echităţii, fiind inferioare celor acordate de instanţele din România în speţe similare.

În cauză, la 15.12.2017, reclamanţii au comunicat pârâtei coordonatele bancare, solicitând plata integrală a prejudiciul cauzat acestora, însă pârâta a refuzat achitarea sumelor recunoscute, fiind astfel încălcate prevederile art. 2208 C. civ. şi art. 21 alin. (5) şi (6), art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017.

Or, deşi obligaţia de plată a părţii din debit recunoscută de către pârâtă este expres prevăzută de C. civ. şi reiterată printr-o normă specială care prevede şi sancţiunea nerespectării obligaţiei de plată a debitului recunoscut, instanţa de apel a menţinut soluţia netemeinică şi nelegală a instanţei de fond, scutind în mod abuziv pârâta de la îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin conform legii.

În speţă, asigurătorul nu a achitat partea de indemnizaţie necontestată şi, făcând aplicarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, respectiv a art. 11 alin. (6) din Legea nr. 132/2017, instanţa a considerat, în mod abuziv, că pârâta poate fi scutită de la obligaţia de plată a părţii din prejudiciu.

Prin urmare, au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data 15.12.2017 (data comunicării coordonatelor bancare) şi până la plata integrală a despăgubirilor cuvenite, raportat la debitul recunoscut conform ofertelor transmise.

Cu referire la diminuarea sumelor plătite cu titlu de onorariu de avocat, recurenţii au apreciat că instanţa de apel, în mod abuziv, a cenzurat cuantumul solicitat, fără a observa dovada onorariului şi faptul că sumele achitate de fiecare dintre reclamanţi au fost stabilite, conform celor comunicate de avocat, la limita minimă a onorariilor minimale indicate de UNBR. Au precizat că este un abuz diminuarea acestor sume fără o motivare argumentată şi pertinentă.

2. Recurenta pârâtă a invocat în cererea de recurs dispoziţiile art. 488 cpt. 6 şi 8 C. proc. civ. şi, având în vedere prevederile art. 723 alin. (1) din acelaşi act normativ, a solicitat, în cazul în care se va dispune desfiinţarea titlului executoriu reprezentat de decizia civilă criticată, întoarcerea executării silite.

A arătat că hotărârea recurată nu este motivată potrivit exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. coroborat cu art. 6 par. 1 CEDO, dar şi cu alte principii fundamentale ale procesului civil, pe aspectul daunelor morale acordate, câtă vreme argumentele impuneau raportarea la jurisprudenţă, legea neoferind criterii obiective (conform art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014, care stipulează că daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România).

În opinia pârâtei, întrucât instanţa de apel nu face nici măcar o referire la această jurisprudenţă, nu pot fi cunoscute motivele reale pentru care curtea a considerat că sumele acordate sunt corespunzătoare şi reflectă criteriile statuate pe cale jurisprudenţială. Această critică vizează şi acordarea unei prestaţii periodice către reclamantul A., de 1.388 RON/lună.

Recurenta a mai arătat că la dimensionarea daunelor morale acordate instanţa de apel nu a avut în vedere textele de lege ce reglementează materia asigurărilor, practica şi jurisprudenţa în materie, dar şi circumstanţele de fapt.

A susţinut că a formulat oferte de despăgubire la 17.01.2018, cu respectarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 132/2017. Mai mult, la 22.01.2018, reprezentanţii pârâtei s-au întâlnit cu reprezentanţii reclamanţilor, încheindu-se în acest sens o minută conform căreia "ofertele vor fi analizate şi se va comunica un răspuns". La 28.03.2018, reprezentanţii reclamanţilor au comunicat pârâtei că ofertele de despăgubire nu acoperă integral prejudiciul suferit, urmând ca aceştia să se adreseze instanţelor judecătoreşti.

A învederat că, în motivarea soluţiei, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. civ. ce instituie a prezumţie relativă în ceea ce priveşte durerea încercată prin moartea victimei, suportată de ascendenţii, descendenţii şi fraţii victimei, dar nu s-au reţinut împrejurările de fapt, respectiv aspectul privind săvârşirea faptei din culpa soţului victimei, dacă persoanele prejudiciate depindeau de victimă, dacă erau minore, în stare de nevoie, dacă aveau tulburări sufleteşti dovedite cu rapoarte psihologice care să arate dimensiune traumei suferite.

A precizat că instanţa de apel a interpretat eronat mai multe norme legale, nu a aplicat regulile privind concursul dintre norma generală şi norma specială, a nesocotit criteriile legale care stau la baza acordării despăgubirilor, încălcând dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 şi art. 26 alin. (1) lit. b) din Norma CSA nr. 20/2017. De asemenea, instanţa de apel a nesocotit jurisprudenţa CEDO şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care cuantumul daunelor morale acordate este nerezonabil, ceea ce echivalează cu îmbogăţirea fără justă cauză, iar despăgubirea este artificial amplificată pe considerentul că este suportată de asigurător, aspect de natură a încălca principiul nediscriminării în materie de reparaţie având în vedere calitatea persoanei care face plata.

A menţionat că instanţa de control judiciar nu s-a raportat la jurisprudenţa relevantă în materie, cuantificarea daunelor morale fiind realizată exclusiv în baza propriilor aprecieri subiective, fără o raportare concretă la toate deciziile jurisprudenţiale invocate în apărare. Nu au fost avute în vedere criterii obiective reţinute în jurisprudenţă, precum cel vizând necesitatea acoperii în mod just, dar echitabil şi echilibrat a prejudiciului, valoarea daunelor acordate altor persoane în situaţii similare, distribuirea echitabilă a daunelor plătite în cadrul asigurărilor RCA, consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Nu au fost reţinute nici principiile ce se degajă din jurisprudenţa CEDO în materie de daune morale, respectiv statuarea în echitate asupra despăgubirilor acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte şi proporţionalitatea daunei cu despăgubirea acordată.

Recurenta a solicitat, totodată, a se observa că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 26 lit. b) din Norma CSA nr. 20/2017 prin stabilirea prestaţiei periodice în favoarea minorului A., având în vedere că, printre cheltuielile ce pot fi suportate de asigurător, nu se regăseşte acesta prestaţie. A arătat că Legea nr. 136/1995, împreună cu normele emise în baza acesteia în materie de asigurări, reprezintă norme cu caracter special faţă de dispoziţiile C. civ. în privinţa despăgubirilor acordate de asigurător persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, iar norma generală este înlăturată de la aplicare de norma specială, situaţie în care acordarea rentei către minor, în temeiul dispoziţiilor C. civ., este greşită. Sub un alt aspect, a susţinut că art. 50 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014 nu prevede renta printre despăgubirile ce urmează a fi plătite de asigurător în caz de deces.

5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinare, pârâta E. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de reclamanţii A., B., C. şi D., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestei căi de atac ca nefondată.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 aprilie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanţii D., B., C. şi G., precum şi de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 2035 din 17 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la 27 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că la data de 15.09.2017 a avut loc un accident rutier în comuna Frumuşani, judeţul Călăraşi, în care a fost implicat autoturismul condus de H., din accident rezultând decesul conducătorului auto, al soţiei acestuia F. şi vătămarea corporală a altor trei persoane. Vinovat de producerea accidentului a fost conducătorul autoturismului, fapt reţinut ca atare de instanţele de fond şi necontestat de părţi. Automobilul condus de H. avea poliţă de asigurare de răspundere civilă auto RCA la societatea pârâtă. Reclamanţii au notificat societatea asiguratoare pentru deschiderea unui dosar de daună, avizând la data de 05.10.2017 producerea riscului asigurat prin poliţa RCA, pentru care pârâta a deschis dosarul de daună nr. x la data de 15.12.2017. Prin ofertele de despăgubiri nr. x din 17.01.2018, pârâta a acordat despăgubiri într-un cuantum contestat de reclamanţi prin prezenta acţiune. La data de 15.12.2017, reclamanţii au comunicat coordonatele bancare ale acestora, solicitând ca pârâta să achite integral prejudiciul cauzat.

1. Prin cererea de recurs formulată, reclamanţii au apreciat că soluţia instanţei de apel cât priveşte obligarea pârâtei la acoperirea prejudiciului material exclusiv în măsura în care acesta a fost dovedit este greşită, fiind încălcate prevederile art. 1385 alin. (1) şi art. 1392 C. civ., fiind necesară repararea integrală a cheltuielilor efectuate cu înmormântarea şi pomenirile ulterioare, pretinse de reclamantul D., în sumă de 15.000 RON.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată.

În cauză, instanţa de fond a reţinut doar prejudiciul dovedit cu înscrisurile (chitanţe, bonuri fiscale etc.) depuse la dosar, în cuantum de 2.328,39 RON, întrucât pentru restul pretenţiilor materiale solicitate nu au fost prezentate dovezi.

Instanţa de apel a considerat, în aplicarea prevederilor art. 1392 C. civ., că în această materie proba prejudiciului este perfect posibilă şi rămâne supusă regulilor procedurale instituite de art. 249 C. proc. civ., anume că trebuie probat de cel care îl invocă, fără să se poată opera cu raţionamente de evaluare similare cazului prejudiciului moral. Cum mijloacele de probă administrate au dovedit suma stabilită de tribunal, iar reclamanţii nu au administrat alte mijloace de probă suplimentare, cererea acestora a fost respinsă.

Potrivit art. 1385 alin. (1) C. civ., "Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel", iar, conform art. 1392 C. civ., "Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli". De asemenea, art. 249 C. proc. civ. prevede că "Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel, pentru a fi susceptibil de reparare, prejudiciul material, ca element al răspunderii civile delictuale, este necesar să fie dovedit conform art. 249 C. proc. civ., simpla invocare a unui accident rutier nefiind suficientă pentru a face dovada existenţei şi, cu atât mai mult, a întinderii unui prejudiciu material, care să atragă repararea lui.

În speţă, contrar susţinerilor reclamanţilor, existenţa unor împrejurări de fapt care i-au împiedicat să probeze sumele reale cheltuite cu înmormântarea defunctei F. ori cu parastasele organizate ulterior, după cum nici justificarea cuantumului solicitat în raport de cel obişnuit al unor asemenea cheltuieli în situaţii asemănătoare nu prezintă relevanţă din punct de vedere juridic, sarcina probei revenindu-le acestora în condiţiile legii.

Se constată, că, de altfel, în sensul art. 249 C. proc. civ. legiuitorul a prevăzut, prin art. 26 lit. b) (i) din Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, în vigoare la data producerii accidentului, ca la stabilirea despăgubirilor pe cale amiabilă în cazul ... decesului unor persoane se fie avute în vedere cheltuieli directe şi indirecte prilejuite de înmormântare, probate cu documente justificative.

Or, în măsura în care în procedura desfăşurată amiabil prejudiciul material trebuie probat, cu atât mai mult, în acord cu prevederile art. 249 C. proc. civ., determinarea valorii acestui prejudiciul pe cale judecătorească urmează a se realiza pe baza probelor administrate, în conformitate cu dispoziţiile din Legea nr. 132/2017 şi Norma nr. 20/2017.

În cauză, soluţia instanţei de apel sub acest aspect este rezultatul aprecierii probatoriului administrat în cauză, or critica reclamanţilor nu poate fi circumscrisă unor motive de nelegalitate a deciziei, ci poate reprezenta cel mult o nemulţumire a părţii cu privire la relevanţa dată de către instanţă probelor administrate, astfel încât, pentru motivele ţinând de caracterul nedevolutiv al prezentei căi de atac şi a imposibilităţi instanţei de recurs de analiza chestiuni ce vizează temeinicia, aceasta critică nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a unor cheltuieli pentru întreţinerea minorului A. - pentru hrană, îmbrăcăminte, cursuri extraşcolare/meditaţii, transport, recreere, precum şi pentru întreţinerea locuinţei acestuia, reclamanţii au susţinut că a fost respinsă fără a fi motivată, critică ce se subsumează dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte observă că instanţa de apel a reţinut, raportat la dispoziţiile art. 1386 alin. (3), art. 1387 alin. (1) şi art. 1390 C. civ., că suma de 1.388 RON/lună a fost acordată de tribunal în considerarea obligaţiei de întreţinere pe care defuncta o avea faţă de fiul său minor, la data decesului, conform art. 525 C. civ.

Totodată, curtea a apreciat că tocmai această prestaţie periodică reprezintă suma destinată a servi cheltuielilor de creştere şi educare a minorului, dat fiind conţinutul obligaţiei de întreţinere reglementat legal de art. 499 C. civ., şi a considerat că în conţinutul obligaţiei de întreţinere intră toate cheltuielile aferente necesităţilor de trai şi educaţie ale minorului; prin urmare, la momentul fixării prestaţiei periodice tribunalul s-a pronunţat cu luarea în considerare a acestui conţinut, prestaţia periodică fiind menită să substituie cheltuielile de întreţinere suportate de părintele decedat. De altfel, dispoziţiile art. 1390 alin. (3) C. civ. impun ca obligaţia de plată în sarcina pârâtei a unei prestaţii periodice să se raporteze şi la veniturile defunctei, iar nu numai la nevoile minorului.

Instanţa de apel a constatat, de asemenea, că prin sentinţa primei instanţe s-a fixat prestaţia periodică începând cu data decesului, deci şi pentru perioada pentru care reclamantul D. a arătat că a suportat cheltuielile de creştere şi educare ale minorului A., şi că dispoziţiile legale incidente stabilesc un raport juridic între pârâtă şi reclamantul A., iar nu între pârâtă şi reclamantul D..

Curtea a mai reţinut că situaţia este identică şi în ce priveşte cheltuielile privind locuinţa minorului A., pretins suportate de reclamantul D. şi solicitate de acesta de la pârâtă, cu menţiunea că, în realitate, prestaţia periodică acordată reclamantului A. este destinată să acopere toate cheltuielile acestuia, inclusiv cheltuielile cu locuinţa, de orice natură ar fi ele, acestea fiind integrate cheltuielilor de creştere ale minorului. Aşadar, şi aceste cheltuieli se cuprind în cheltuielile de întreţinere, astfel că nu se poate invoca de către reclamantul D. insuficienţa sumei de 1.388 RON lunar pentru a acoperi inclusiv aceste cheltuieli şi nici faptul că instanţa nu i-a acordat în mod direct lui aceste sume, ci le-a considerat în prestaţia periodică acordată retroactiv în favoarea lui A..

Plecând de la aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este motivată cu privire la acest capăt de cerere, în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sens în care nu sunt incidente prevederile art. 488 cpt. 6 C. proc. civ.

În cauză, instanţa de apel a argumentat, în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii, în ce condiţii a făcut aplicarea prevederilor art. 1386 alin. (3), art. 1387 alin. (1) şi art. 1390 C. civ. şi a apreciat asupra naturii juridice a pretenţiilor formulate, răspunzând criticilor reclamantului D. cât priveşte obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor făcute în mod direct de acest reclamant.

Reclamanţii au formulat critici şi în legătură cu petitul din acţiune referitor la plata penalităţilor de întârziere, considerând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2208 C. civ. şi pe cele ale art. 21 alin. (5) şi (6), art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, întrucât asigurătorul nu a achitat partea de indemnizaţie necontestată, iar procentul de 0,2% pe zi de întârziere se impunea a fi raportat la debitul recunoscut conform ofertelor transmise.

Acest motiv de recurs, ce urmează a fi analizat din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 21 din Legea nr. 132/2017, în termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părţii prejudiciate în scris motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.

Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Conform art. 22 alin. (4) din acelaşi act normativ, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori de deces rezultate în urma unui accident de vehicule, stabilirea despăgubirii se realizează atât pe cale amiabilă, cât şi pe cale judecătorească.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile legale invocate, se observă că legiuitorul a stabilit două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia de a plăti despăgubirile - pe cale amiabilă, în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire sau pe cale judecătorească (această din urmă ipoteză fiind incidentă în speţă), în termen de 10 zile de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Sancţiunea pentru nerespectarea obligaţiei menţionate a asigurătorului RCA se regăseşte în cuprinsul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, în sensul că, dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul de 10 zile sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată. Plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii.

Prin urmare, neîndeplinirea corespunzătoare sau în termenele defipte de lege a obligaţiilor ce revin asigurătorului RCA învestit cu o cerere de despăgubire formulată de persoana prejudiciată este sancţionată prin stabilirea unor daune-interese moratorii evaluate legal, respectiv penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferenţa de sumă neachitată.

În situaţia de faţă, plata unor penalităţi de întârziere se aplică la sumele ce sunt stabilite definitiv prin mijlocirea instanţei de judecată ca fiind datorate, pe baza regulilor C. civ., în raport cu particularităţile concrete ale fiecărui caz, în cadrul procedurii amiabile nefiind determinată, chiar şi parţial, vreo sumă care a devenit scadentă de îndată. În cauză, părţile nu au căzut de acord cu privire la niciuna din despăgubirile solicitate de reclamanţi, fiind promovat prezentul demers judiciar, care are ca obiect stabilirea prejudiciului material şi moral cauzat în urma decesului defunctei F..

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2007, se referă la suma care nu face obiectul litigiului şi care trebuie plătită de către asigurătorul RCA înainte ca diferendul să se fi soluţionat de către instanţa judecătorească. Însă, în cauză, părţile nu au agreat un anumit nivel al despăgubirilor, nici material, nici moral, iar litigiul de faţă poartă asupra acestor componente ale despăgubirii.

Pentru identitate de raţiune, Înalta Curte reţine că nu sunt aplicabile prevederile art. 2208 C. civ., invocate de reclamanţi în susţinerea reparării prejudiciului ulterior comunicării unei hotărâri judecătoreşti definitive, care prevăd că "În cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract. Atunci când există neînţelegere asupra cuantumului indemnizaţiei de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluţionării neînţelegerii prin bună învoială sau de către instanţa judecătorească.".

Cu referire la diminuarea sumelor plătite cu titlu de onorariu de avocat, reclamanţii au apreciat că instanţa de apel, în mod abuziv, a cenzurat cuantumul solicitat, fără a observa dovada onorariului şi faptul că sumele achitate de fiecare dintre reclamanţi au fost stabilite la limita minimă a onorariilor minimale indicate de UNBR. Au susţinut, de asemenea, că diminuarea acestor sume nu a fost motivată.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a considerat că suma de 10.000 RON acordată de tribunal nu este justificată în raport de criteriile reglementate de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi ignoră dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a acordat reclamanţilor integral cheltuielile de judecată suportate cu onorariul avocatului, dovedite cu chitanţele de la dosar fond vol. 3, însă, faţă de admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, se impunea o reducere a proporţiei în care cheltuielile de judecată sunt puse în sarcina pârâtei, corespunzător culpei sale procesuale reflectată în soluţia pronunţată.

Pe de altă parte, curtea a făcut aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că pricina este de o complexitate medie, cererea de chemare în judecată şi apărările pârâtei nepunând în discuţie aspecte de drept de o dificultate deosebită, respectiv că litigiul a gravitat în jurul unor aspecte de temeinicie, care au vizat modalitatea de evaluare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral şi proba prejudiciului material. A mai reţinut instanţa de apel că actele procedurale efectuate de avocatul reclamanţilor relevă că acesta a asigurat apărarea potrivită, raportat la circumstanţele cauzei, însă nu poate fi ignorat faptul că acelaşi avocat a reprezentat pe toţi reclamanţii, iar cererile acestora, ca şi poziţia lor juridică, au fost în mare parte comune, diferenţele existente între situaţia acestora sau pretenţiile lor neatrăgând consecinţe importante din perspectiva apărării.

Prin urmare, evaluând apărările reclamanţilor sub acest aspect din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar atunci când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În speţă, cum pretenţiile deduse judecăţii nu au fost acordate reclamanţilor în integralitate, în cuantumul solicitat, reţinându-se culpa procesuală a pârâtei şi întinderea pecuniară a drepturilor acordate, instanţa de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., care stabilesc că măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată este în căderea judecătorului.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că, motivat, utilizând criteriile prevăzute de lege, respectiv valoarea şi complexitatea cauzei, activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, în acord cu dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a redus partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, considerând că suma acordată de instanţa de fond este vădit disproporţionată.

În consecinţă, din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dispoziţiile art. 451 alin. (2) şi cele ale art. 453 alin. (2) C. proc. civ. au fost legal aplicate şi interpretate de instanţa de apel, sens în care nu se impune admiterea recursului declarat de reclamanţi.

Înalta Curte reţine, totodată, că, potrivit deciziei nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii, s-a apreciat, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din acelaşi act normativ, asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Or, stabilirea, în raport cu prevederile invocate, a cuantumului cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de reclamanţi presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului acestora, precum şi o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul.

În cadrul acestei analize, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, împrejurare incompatibilă cu structura actuală a recursului.

Înalta Curte constată, de asemenea, că decizia recurată este motivată în fapt şi în drept cât priveşte soluţia pronunţată asupra cheltuielilor de judecată, astfel că nu poate reţine incidenţa art. 488 pct. 6 C. proc. civ., cu referire la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Cât priveşte cererea de acordare a prejudiciului moral cauzat, reclamanţii au criticat soluţia curţii de apel în considerarea faptului că această instanţă în mod netemeinic şi nelegal a diminuat sumele acordate la judecata în fond, fără să ţină cont de împrejurările concrete ale cauzei, generate de legătura de rudenie cu victima accidentului.

Critica nu poate fi primită prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În analiza acestei critici, urmează a se avea în vedere, sub un prim aspect, faptul că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac. Se poate invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, în măsura în care acestea există.

În privinţa criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, instanţa supremă a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport de consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În legătură cu natura daunelor morale, aşa cum se desprinde din literatura juridică şi din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă, nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, întinderea daunei morale neputând fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar.

La aceste considerente ar trebui adăugat şi exigenţa unei limite naturale: daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, să nu devină astfel spoliatoare şi nelegitime, căci, după cum s-a observat de asemenea în practică, "prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, dar judecătorii au obligaţia să-l aprecieze în raport de gravitatea şi importanţa sa şi fără a se ajunge la realizarea unui dezechilibru de interese".

În speţă, instanţa de apel a avut în vedere că despăgubirea nu poate fi privită ca o reparaţie propriu-zisă a suferinţei încercate de reclamanţi, ci doar ca o satisfacţie acordată acestora pentru această suferinţă, motiv pentru care se impune raportarea la particularităţile de cuantificare a despăgubirilor decurgând din natura intimă a prejudiciului. A reţinut că stabilirea propriu-zisă a cuantumului despăgubirilor trebuie făcută pe baza unor criterii, raportate la împrejurările concrete ale cauzei, anume intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de persoana păgubită, legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul asigurat în timpul vieţii de cel decedat, vârsta persoanei care solicită despăgubirea sau orice alte elemente care caracterizează speţa, la care se adaugă principiul echităţii, care impune o limitare rezonabilă a despăgubirilor, de natură a păstra un echilibru între scopul de compensaţie a suferinţei cauzată şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Evaluând în acest context criticile părţilor referitoare la sumele stabilite de tribunal prin sentinţa apelată, instanţa de apel a apreciat acestea nu asigură un just echilibru de natură a nu deturna funcţia unor astfel de despăgubiri. Astfel, a considerat că suma de 60.000 euro acordată reclamantului A. se impune a fi redusă la suma de 40.000 euro, întrucât această valoare răspunde criteriilor de cuantificare menţionate. Curtea a reţinut că legătura afectivă dintre acest reclamant şi defuncta F. se prezumă a fi puternică, defuncta fiind mama reclamantului, şi a ţinut cont de vârsta reclamantului, destul de mare pentru a conştientiza pierderea suferită, dar nici atât de mare încât să se poată identifica o capacitate deplină de a gestiona o asemenea pierdere. În plus, a constatat că suma de 40.000 de euro reprezintă o sumă importantă raportat la nivelul economic actual, care reprezintă, fără îndoială, capacitatea de acumulare a unei persoane pe o durată foarte lungă de timp.

De asemenea, curtea a stabilit drept despăgubire pentru reclamanţii D. şi C., fraţii defunctei, suma de 15.000 euro, pe care a considerat-o echitabilă în raport de gradul de rudenie avut cu defuncta, vârsta reclamanţilor, faptul că aceştia au propriile lor familii, situaţie care, fără a semnifica îndepărtarea de familia de origine, înseamnă, totuşi, o perspectivă de viaţă construită într-un alt cadru familial. A păstrat soluţia primei instanţe de acordare către reclamanta B., mama defunctei, a sumei de 40.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin decesul fiicei sale, dată fiind suferinţa majoră a unei mame într-o asemenea situaţie, faptul că reclamanta considera întemeiat că va avea sprijinul fiicei sale pe măsură ce înainta în vârstă, dar raportat la nivelul de dezvoltare economică actual.

Prin urmare, în speţă, instanţa de apel a avut în vedere la pronunţarea deciziei recurate o serie de criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a apelat la criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în legislaţia şi jurisprudenţa din România, în considerarea principiului echităţii şi a principiilor jurisprudenţiale.

De altfel, principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte, iar, din această perspectivă, se observă că decizia atacată respectă acest principiu.

2. Pârâta a invocat prin cererea de recurs că hotărârea atacată nu respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. coroborat cu art. 6 par. 1 CEDO, pe aspectul daunelor morale acordate, câtă vreme argumentele impuneau raportarea la jurisprudenţă, legea neoferind criterii obiective (conform art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014, daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România). Or, fără raportare la jurisprudenţă, nu pot fi cunoscute motivele reale pentru care curtea a considerat că sumele acordate sunt corespunzătoare şi reflectă criteriile statuate pe cale jurisprudenţială. Această critică vizează, conform susţinerilor pârâtei, şi soluţionarea cererii de acordare a unei prestaţii periodice pentru reclamantul A..

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că accidentul rutier soldat cu decesul numitei F. a avut loc la data de 15.09.2017, în speţă fiind astfel incidente dispoziţiile Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, în vigoare din 12.07.2017.

La data de 01.08.2017 a intrat în vigoare Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, act normativ care a abrogat Norma ASF nr. 39/2016 privind asigurările auto din România, cu modificările şi completările ulterioare. Conform art. 44 din acest ultim act normativ, la data intrării în vigoare a prezentei norme se abrogă Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, trimiterile la dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014 pe care pârâta le face nu pot fi avute în vedere de instanţa de recurs faţă de prevederile legale incidente în cauză.

Dacă în reglementarea anterioară, conform susţinerilor pârâtei, la stabilirea despăgubirilor în cazul decesului unor persoane era necesar a se avea în vedere şi jurisprudenţa din România, drept element pentru evaluarea daunele morale, noile dispoziţiile legale, aplicabile litigiului pendinte, nu mai fac referire la un astfel de criteriu, caz în care nu subzistă argumentul pârâtei ce vizează nemotivarea hotărârii instanţei de apel din această perspectivă, de natură a atrage incidenţa art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Pentru acelaşi raţionament, Înalta Curte va înlătura şi critica privind nemotivarea cererii de acordare a unei prestaţii periodice către reclamantul A..

Printr-o alt motiv de recurs invocat, fondat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâta a arătat că la dimensionarea daunelor morale acordate instanţa de apel nu a avut în vedere textele de lege din materia asigurărilor, practica şi jurisprudenţa în materie, dar şi circumstanţele de fapt, cu referire la art. 1391 alin. (2) C. civ., art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 şi art. 26 alin. (1) lit. b) din Norma CSA nr. 20/2017. A susţinut că instanţa de apel a nesocotit jurisprudenţa CEDO şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care cuantumul daunelor morale acordate este nerezonabil, ceea ce echivalează cu îmbogăţirea fără justă cauză, iar despăgubirea este artificial amplificată pe considerentul că este suportată de asigurător, aspect de natură a încălca principiul nediscriminării în materie de reparaţie având în vedere calitatea persoanei care face plata. Nu au fost avute în vedere criteriile obiective reţinute în jurisprudenţă, respectiv necesitatea acoperii în mod just, dar echitabil şi echilibrat a prejudiciului, valoarea daunelor acordate altor persoane în situaţii similare, distribuirea echitabilă a daunelor plătite în cadrul asigurărilor RCA, consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, după cum nici principiile ce se degajă din jurisprudenţa CEDO în materie de daune morale, respectiv statuarea în echitate asupra despăgubirilor acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte şi proporţionalitatea daunei cu despăgubirea acordată. A considerat că normele emise în materie de asigurări, reprezintă norme cu caracter special faţă de dispoziţiile C. civ. în privinţa despăgubirilor acordate de asigurător cu titlu de despăgubiri persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, situaţie în care acordarea rentei către minor, în temeiul dispoziţiilor C. civ., este greşită; nici art. 50 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014 nu prevede renta printre despăgubirile ce urmează a fi plătite de asigurător în caz de deces.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată.

Înalta Curte constată că, în ce priveşte dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. civ., instanţa de apel a reţinut că acestea nu pot fi interpretate ca scutind de proba existenţei prejudiciului pe persoanele enumerate în text ca având dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial, ci ca o prezumţie legală în sensul existenţei unui asemenea prejudiciu al acestor persoane. Totodată, a considerat că nu poate primi susţinerile pârâtei din apel, conform cărora ar trebui să primească semnificaţie în cauză faptul că reclamanţii nu au indicat anumite criterii de determinare a sumelor solicitate şi nu au produs dovezi referitoare la evaluări psihologice, tratamente, internări sau alte proceduri de remediere psihologică şi emoţională.

Potrivit art. 1391 alin. (2) C. civ., instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.

Înalta Curte observă că instanţa de apel a apreciat în concret şi corect asupra posibilităţii de a acorda despăgubiri morale pentru prejudiciul încercat, aplicând criteriile enunţate cu prilejul cercetării criticilor din recursul declarat de reclamanţi, constatând că legiuitorul a avut în vedere un nivel comun, obişnuit al relaţiilor sociale, în care legăturile de rudenie implică şi legături emoţionale şi de sprijin, nefiind, totuşi, excluse excepţiile.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că instanţa de judecată nu a fost învestită să cerceteze gradul de vinovăţie al victimei şi autorului accidentului, în aplicarea art. 1371 alin. (1) C. civ., în vederea stabilirii valoarea prejudiciului.

Mai reţine că, deşi datorită legăturii de rudenie dintre reclamanţi şi victimă, prejudiciul moral produs prin moartea acesteia este prezumat de art. 1391 alin. (2) C. civ., această prezumţie nu a fost răsturnată de pârâtă, astfel că în privinţa persoanelor vătămate condiţiile angajării răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte obligaţia de reparare a prejudiciului moral sunt îndeplinite.

Pârâta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017, în sensul că nu au fost avute în vedere probe cu caracter medical, medico-legal, psihologic şi statistic.

Această apărare este însă înlăturată de considerentele reţinute de instanţa de apel, care a constatat că, date fiind dificultăţile de probă în situaţii de acest gen, ceea ce face judecătorul la momentul la care stabileşte existenţa prejudiciului este să prezume existenţa acestuia, în condiţiile art. 327 şi 329 C. proc. civ., plecând de la faptele cunoscute că anumite acţiuni sunt prin natura lor, de principiu, prejudiciatoare pentru o persoană considerată obişnuită. Astfel, a considerat că existenţa prejudiciului moral este dedusă din natura vătămării suferite şi prin raportare la anumite împrejurări obiective şi subiective (natura relaţiilor personale în discuţie, circumstanţele personale etc.), pe care le-a cenzurat. În opinia curţii, şi în cazul administrării altor probe, în afara prezumţiei, reţinerea unei instanţe de judecată nu poate fi, în final, decât tot una relativă, aproximativă, raportată atât la situaţiile concrete dovedite ca atare în cauză prin mijloacele de probă administrate, dar şi la anumite elemente obiective, abstracte, extrase dintr-o normalitate prezumată, dintr-o medie a celor mai multe cazuri de acelaşi fel, normalitate extrasă statistic în considerarea art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017.

Astfel, faţă de aceste argumente, corect s-a apreciat că instanţa de apel nu poate primi susţinerile pârâtei conform cărora ar trebui să primească semnificaţie în cauză faptul că reclamanţii nu au produs dovezi referitoare la evaluări psihologice, tratamente, internări sau alte proceduri de remediere psihologică şi emoţională.

Cât priveşte încălcarea art. 26 alin. (1) lit. b) din Norma CSA nr. 20/2017 la stabilirea prestaţiei periodice în favoarea minorului A., având în vedere că, printre cheltuielile ce pot fi suportate de asigurător, nu se regăseşte această prestaţie, iar, pe de altă parte, pentru că normele emise în materie de asigurări reprezintă norme cu caracter special faţă de dispoziţiile C. civ. în privinţa despăgubirilor acordate de asigurător persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, Înalta Curte apreciază că aceste critici nu sunt fondate.

Astfel, reţine că suma de 1.388 RON/lună a fost acordată de tribunal în considerarea obligaţiei de întreţinere pe care defuncta o avea faţă de fiul său minor, la data decesului, conform art. 525 C. civ., cu trimitere la dispoziţiile art. 1386 alin. (3), art. 1387 alin. (1) şi art. 1390 C. civ.

Posibilitatea completării normei speciale în materia asigurărilor cu dreptul comun, reprezentat de C. civ., este expres prevăzută în art. 41 din Legea nr. 132/2017, iar împrejurarea că potrivit art. 2213 din C. civ., asigurările obligatorii sunt reglementate prin legi speciale, nu constituie, de principiu, un impediment pentru completarea cadrului legal în materia analizată cu dispoziţiile dreptului comun.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că nu sunt fondate criticile prin care s-a susţinut că asigurătorul de răspundere civilă delictuală nu poate fi obligat la plata de despăgubiri în temeiul dispoziţiilor C. civ., întrucât completarea în materie a normei speciale cu dreptul comun nu ar fi posibilă.

Examinând, în continuare, criticile prin care s-a susţinut că aplicarea în cauză a dreptului comun este exclusă întrucât contravine reglementării cu caracter special, respectiv art. 26 alin. (1) lit. b) din Norma CSA nr. 20/2017, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite având în vedere că, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, normele din reglementarea cu caracter special vor fi aplicate cu prioritate atunci când vin în concurs cu reglementarea cuprinsă în dreptul comun. Însă, în speţă, se constată că, în ceea ce priveşte prejudiciul produs terţului îndreptăţit la întreţinere din partea persoanei decedate într-un accident de vehicul, reglementarea cu caracter special nu conţine o reglementare proprie.

Prin urmare, devin aplicabile dispoziţiile art. 1381 alin. (1) şi 1385 C. civ. care dispun în sensul că orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, respectiv că repararea prejudiciului trebuie să fie una integrală, dacă prin lege nu se prevede altfel, fiind supus reparării şi prejudiciul viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

De asemenea, sunt incidente şi dispoziţiile art. 1390 alin. (1) C. civ., care dispun în sensul că:

"despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat."

Aceste prevederi legale reglementează, aşadar, dreptul la reparaţie al persoanelor care erau beneficiarii unei obligaţii legale de întreţinere în raport cu victima accidentului şi se coroborează cu art. 1385 alin. (2) şi (3) C. civ.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 525 C. civ., reţinute de instanţa de apel ca temei al obligaţiei de întreţinere care incumbă părintelui unui minor, Înalta Curte reţine că art. 487 C. civ. reglementează conţinutul autorităţii părinteşti, care include atât drepturile, cât şi îndatoririle care revin părinţilor, în categoria îndatoririlor fiind inclusă şi obligaţia de întreţinere, care se acordă în condiţiile art. 524 - 528 din acelaşi act normativ.

A mai susţinut pârâta că este nerezonabil cuantumul daunelor morale acordate, ceea ce echivalează cu îmbogăţirea fără justă cauză, iar despăgubirea este artificial amplificată pe considerentul că este suportată de asigurător, aspect de natură a încălca principiul nediscriminării în materie de reparaţie având în vedere calitatea persoanei care face plata. De asemenea, a invocat faptul că nu au fost avute în vedere criteriile obiective reţinute în jurisprudenţă, respectiv necesitatea acoperii în mod just, dar echitabil şi echilibrat a prejudiciului, valoarea daunelor acordate altor persoane în situaţii similare, distribuirea echitabilă a daunelor plătite în cadrul asigurărilor RCA, consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, după cum nici principiile ce se degajă din jurisprudenţa CEDO în materie de daune morale, respectiv statuarea în echitate asupra despăgubirilor acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte şi proporţionalitatea daunei cu despăgubirea acordată.

În speţă, contrar susţinerilor pârâtei, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate instanţa de apel s-a raportat la consecinţele suportate de reclamanţi ca urmare a accidentului rutier pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului, precum şi la criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii cu dauna suferită, a căror aplicare este de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogăţiri fără justă cauză a terţelor persoane păgubite.

Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare deduse judecăţii, au fost expuse în raţionamentul logico - juridic al soluţiei pronunţate în ce priveşte determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanţi.

Deşi pârâta reia, în memoriul de recurs, criteriile ce pot fi utilizate, potrivit recomandărilor interne şi internaţionale, în evaluarea despăgubirilor, precum şi principiile stabilite de CEDO, şi anume principiul echităţii, principiul nediscriminării, principiul îmbogăţirii fără just temei, aceasta nu formulează critici de nelegalitate referitoare la nerespectarea, de către instanţa de apel, a unuia sau mai multor criterii astfel enunţate, de natură a constitui obiect al controlului judiciar în recurs.

În privinţa criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate şi stabilirea unei sume majorate acordată cu titlu de daune morale în raport de probele care relevă impactul şi consecinţele pe care le-au suferit reclamanţii pe plan fizic, social şi emoţional, Înalta Curte reţine că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care excedează cazurilor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii D., B., C. şi A. şi de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 2035 din 17 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii D., B., C. şi A. şi de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 2035 din 17 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 mai 2021.