Şedinţa publică din data de 10 iunie 2021
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 noiembrie 2019 pe rolul Tribunalului Gorj, secţia I civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei B. la restituirea sumei de 435.000 RON, constând în preţul de 80% achitat ulterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2015 (la data de 20 martie 2015) şi dobânda de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 21 martie 2015 şi până la restituirea efectivă a creanţei de 435.000 RON, restituirea sumei de 10.232 RON, cu titlu de impozit pe venit şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în sumă de 10.614 RON, onorariul avocaţial în cuantum de 45.097 RON + 19% T.V.A. şi cheltuielile de deplasare şi cazare pentru fiecare termen de judecată, potrivit înscrisurilor justificative,
Prin întâmpinarea depusă la 19 decembrie 2019, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe lipsa îndeplinirii condiţiei subsidiarităţii acţiunii în îmbogăţire fără justă-cauză şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele de bani plătite în perioada 2013 - 2016. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 131 din 26 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă s-a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta B. prin întâmpinare, şi, pe cale de consecinţă, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantul A..
Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamantul.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 2300 din 3 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat în cauză.
4. Recursul declarat în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 2300 din 3 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A..
Recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1348 din C. civ. prin aceea că a reţinut că acţiunea de faţă nu ar fi admisibilă, întrucât reclamantul ar avea dreptul la altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.
Redând din cuprinsul deciziei recurate (pagina 6), a susţinut recurentul că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că reclamantul ar fi avut la dispoziţie promovarea unei acţiuni în rezoluţiunea sau rezilierea contractului de arendă, în angajarea răspunderii contractuale, ori o acţiune în adaptarea clauzelor contractuale sau în dispunerea încetării acestuia întemeiată pe dispoziţiile art. 1271 din C. civ.
Contrar argumentelor instanţei de apel, reclamantul nu ar fi putut uza de acţiunea în rezoluţiunea contractului de arendă, având în vedere că aceasta este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, cum este şi cel de faţă. În cauza dedusă judecăţii nu s-a pus în discuţie culpa vreunuia din co-contractanţi, intervenţia legiuitorului prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2015 neputând constitui temei de drept pentru promovarea unei astfel de acţiuni.
Se susţine că reclamantul nu ar fi putut formula nici acţiune în rezilierea contractului de arendă. În primul rând, rezilierea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, cum este şi cel de arendare, constând în încetarea efectelor contractului pentru viitor. În al doilea rând, în temeiul art. 5.5. din contractul de arendă nr. x/10.05.2013, arendatorul-pârât B. a notificat arendaşul reclamant A., prin adresa nr. x/20.04.2015, asupra împrejurării rezilierii de plin drept a contractului. Cu alte cuvinte, contractul de arendare dintre părţi şi-a încetat existenţa la data de 20.04.2015, la puţin timp după intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă nr. 3/2015, iar plata sumei de 435.000 RON, precum şi a celei de 10.232 RON, către reclamant, s-a făcut ulterior momentului încetării contractului de arendă, la 20.04.2015.
Astfel, raportat la data efectuării plăţilor sumelor pretinse, acţiunea nu are ca temei de drept contractul părţilor, de arendare şi nu poate fi primită susţinerea că plata sumelor de bani revendicate nu ar constitui deopotrivă o plată nedatorată şi, ca atare, o îmbogăţire fără justă-cauză.
În continuare, se arată că nici cea de-a doua opţiune evocată de instanţa de apel constând în formularea unei acţiuni în adaptarea clauzelor contractuale sau în dispunerea încetării acestuia, întemeiată pe prevederile art. 1271 din C. civ., nu este susceptibilă de a fi exercitată de către reclamant.
Astfel, acţiunea în adaptarea sau încetarea contractului nu putea fi promovată în condiţiile în care, în raport de momentele efectuării plăţilor nedatorate, acesta încetase fie la 26 martie 2015 (data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/18.03.2015), fie la 20 aprilie 2015 (data rezilierii de drept, la iniţiativa pârâtei).
Mai susţine şi că adoptarea O.U.G. nr. 3/2015 nu reprezintă o schimbare a împrejurărilor contractului, actul normativ fiind emis de Guvernul României "în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta’’, conform art. 108 alin. (3) din Constituţia României.
De asemenea, rezilierea de plin drept a contractului de arendare la iniţiativa unei părţi a contractului nu poate fi asimilată situaţiei "schimbării împrejurărilor’’.
În ceea ce priveşte o eventuală acţiune în încetarea contractului, arată că nici aceasta nu ar fi avut obiect din moment ce actul nu se mai află în fiinţă.
Faţă de aceste aspecte, recurentul conchide că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de prevederile art. 1271 alin. (3) din C. civ. pentru formularea unei acţiuni în adaptarea sau încetarea contractului de arendă.
Motivarea judecătorilor apelului potrivit căreia "... existenţa între părţi a unui contract valabil încheiat şi care îşi produce efectele juridice exclude angajarea răspunderii vreuneia dintre părţi pe temeiul îmbogăţirii justă cauză, instituţie care presupune în esenţa sa o sursă extracontractuală pentru obligaţiile pe care le generează" reprezintă o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1270 şi art. 1271 din C. civ., în lipsa unui contract la datele efectuării plăţilor sumelor de bani reclamate.
Instanţa de apel a interpretat greşit şi norma de drept material prevăzută de art. 1346 din C. civ. atunci când a apreciat că "fapta care a generat micşorarea patrimoniului reclamantului cu sumele pe care le solicită în cadrul prezentei acţiuni este reprezentată de achitarea anterior acestei sume, cu titlu de arendă, reprezentând aşadar executarea unei obligaţii contractuale, ceea ce exclude calificarea sa drept un fapt juridic civil în sensul art. 1346 noul C. civ..", având în vedere că plăţile în cuantum de 435.000 RON nu au fost achitate "anterior", ci ulterior încetării contractului de arendă. De asemenea, la datele la care au fost achitate de către reclamant sumele componente ale totalului de 435.000 RON, între părţi nu mai exista un contract în vigoare, apt să constituie temei al efectuării plăţilor.
Instanţa de apel a aplicat greşit şi prevederile art. 1270 din C. civ. în ce priveşte susţinerea privitoare la plata impozitului pe venit.
Punctul 7.2 lit. h) din contractul de arendă a stipulat între obligaţiile arendaşului şi pe aceea ca el să plătească impozitele datorate pe veniturile realizate din exploatarea terenului arendat. Or, suma de 10.232 RON, plătită de către reclamant pentru pârâtă nu reprezintă impozitul pe venitul anual al acestuia, ci impozit extravilan, datorat de pârâtă în calitate de proprietar al terenului arendat în suprafaţă de 102,5 ha, conform prevederilor Codului de procedură fiscală.
Altfel spus, reclamantul nu a plătit pentru sine această sumă cu titlu de impozit, nefiind aplicabile prevederile art. 7.2 din contractul de arendare.
În acelaşi sens a statuat şi raportul de expertiză contabilă, încuviinţat ca mijloc de probă de prima instanţă.
În continuare, reclamantul învederează că instanţa a interpretat greşit efectele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2015, în sensul că "apariţia acesteia nu era de natură să ducă la încetarea efectelor juridice ale contractului de arendă sau să lase fără temei contractual obligaţia de achitare a arendei anuale’’ şi că părţile contractante nu au prevăzut că una dintre cauzele de încetare de drept a contractului ar fi reprezentată de intervenţia vreunui act normativ reglementând/modificând modul sau condiţiile alocării subvenţiilor în cadrul schemelor de plăţi aplicabile în agricultură.
Această interpretare este în conflict cu prevederile art. 73 alin. (1) din Constituţia României.
Este criticată şi interpretarea instanţei de apel referitoare la clauza prevăzută la pct. 6.1 din contractul de arendă, prin care se reţine că "părţile contractante, de comun acord, au cuantificat arenda anuală datorată prin raportare la valoarea subvenţiilor încasate de arendaş de la APIA, dar nu au condiţionat nici existenţa şi nici executarea clauzei referitoare la plata acestei arende de încasarea unei subvenţii la un anumit nivel de către arendaş". Contrar argumentului instanţei, contractul de arendă nu este afectat de nicio condiţie suspensivă, cu atât mai puţin una privitoare la existenţa sau executarea plăţii de "80% din subvenţia încasată" de către arendaş. De asemenea, clauza 6.1, la care face referire instanţa de apel în considerente nu este una neclară, susceptibilă de o interpretare a conţinutului său, aceasta stabilind modalitatea de determinare a preţului arendei şi sursa din care provine preţul arendei. Sintagma "subvenţia încasată" exclude orice altă referire de felul "dacă va fi încasată", aceasta fiind plătibilă doar dacă a fost încasată efectiv de arendaş. De asemenea, ca efect al intrării în vigoare a O.U.G. nr. 3/2015, a apărut şi formularul tipizat al "Actului adiţional" şi contractele de acest fel, unde clauza 6.1. a dobândit un nou cuprins:
"Locatarul (chiriaşul) se obligă a plăti proprietarului o chirie anuală de ... RON/ha ... ", fiind exclusă modalitatea de plată de "80% din subvenţia încasată".
Lipsit de fundament este şi considerentul instanţei de apel care, deşi împărtăşeşte punctul de vedere al reclamantului privind lipsa ca remediu procesual a acţiunii în anularea contractului, totuşi apreciază că acest argument al tribunalului nu este de natură să atragă nelegalitatea sentinţei.
În final, recurentul invocă interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1348 C. civ. în condiţiile în care în motivarea deciziei nu a fost identificată nicio altă acţiune în justiţie care ar fi trebuit promovată pentru recuperarea pagubei pricinuite de intimata pârâtă.
Pentru toate motivele înfăţişate, a solicitat admiterea recursului în temeiul art. 496 alin. (1) teza I, casarea în tot a deciziei atacate şi, rejudecând cauza, admiterea apelului, schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. A mai cerut obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxele judiciare de timbru aferente celor trei stadii procesuale, onorariul de avocat în cuantum de 45.097 RON la care se adaugă TVA (19%) şi cheltuieli de deplasare în sumă de 784,4 RON.
5. Apărările formulate în cauză
În cauză, pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Cauza nu a parcurs procedura de filtru, faţă de data iniţială a dosarului (28.11.2019), ulterioară datei de 21.12.2018 când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.
II. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:
Este necontestat în cauză că acţiunea civilă promovată de reclamantul A. în prezentul proces are ca temei instituţia juridică a îmbogăţirii fără justă cauză reglementată la nivel general prin dispoziţiile art. 1345 - 1348 C. proc. civ.
În sensul acestor prevederi legale şi în acord cu interpretarea oferită în mod constant de doctrină şi jurisprudenţă acestei instituţii juridice, îmbogăţirea fără justă cauză implică, în mod necesar, îndeplinirea a trei condiţii juridice pentru a putea fi recunoscută şi a-i fi atribuite efecte specifice: prima, ca îmbogăţirea şi însărăcirea, corelative fiind, să fie lipsite de o cauză justă, adică, altfel spus, de un temei juridic care să le justifice; a doua, ca îmbogăţirea să nu fie imputabilă îmbogăţitului; a treia, ca însărăcitul să nu aibă şi să nu fi avut la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru a obţine obligarea îmbogăţitului la restituire.
În planul primei condiţii enunţate, trebuie considerat că îmbogăţirea poate fi considerată injustă atunci când aceasta şi, în mod corelativ, însărăcirea celeilalte părţi îşi au cauza în executarea unei (unor) prestaţii, fără a exista un titlu juridic valid, fie el de natură legală, convenţională sau judiciară.
Este relevant a reţine şi că, în sensul celei de-a treia condiţii sus-arătate, o acţiune fondată pe îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului are, întotdeauna, un caracter subsidiar, admisibilitatea ei fiind în mod absolut condiţionată de inexistenţa la dispoziţia reclamantului, ca însărăcit, a unei alte acţiuni în justiţie care să poată fi exercitată pentru recuperarea prestaţiei. Aceasta înseamnă că valorificarea judiciară a unei pretenţii pe calea actio de in rem verso este îngăduită doar excepţional, ca remediu ultim, deci care poate fi primit numai atunci când, în situaţia juridică concretă a reclamantului, este vădit că legea nu îi pune la dispoziţie o altă acţiune. O asemenea condiţie rezultă, cu evidenţă, din dispoziţiile art. 1348 C. civ., potrivit cărora "Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat".
Când această condiţie nu se află îndeplinită, o altă acţiune în justiţie putând fi pornită în considerarea altui temei, acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză trebuie considerată inadmisibilă, instanţa fiind ţinută să o respingă.
Toate aceste statuări corespund raţionamentului de principiu pe care instanţa de apel, ca de altfel şi prima instanţă, şi-a fundamentat hotărârea, ele fiind esenţiale în soluţionarea procesului de faţă.
Înalta Curte socoteşte potrivit a menţiona şi că atunci când o instanţă de judecată respinge ca inadmisibilă acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 1345- 1348 C. civ., apreciind că regula caracterului subsidiar al actio de in rem verso nu este satisfăcută, reclamantul având o altă acţiune la dispoziţie, este necesar a se determina într-o manieră îndeajuns de lămuritoare care este acea acţiune, căci numai în urma unei asemenea determinări reclamantul va putea înţelege în mod efectiv de ce a greşit atunci când a ales să promoveze acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză. Enunţarea în concret, îndeajuns de bine determinat juridic, a acţiunii civile preeminente reprezintă, aşadar, un corelativ necesar al soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, fără însă ca aceasta să însemne că este necesar ca judecătorul cauzei să procedeze la detalieri care să-l transforme într-un consilier al reclamantului.
Enunţarea vagă, imprecisă a posibilităţii de a promova alte acţiuni civile nu poate fi considerată ca satisfăcătoare, câtă vreme, în concret, partea nu ar putea înţelege care este tipul de acţiune civilă pe care ar fi trebuit să îl promoveze.
În prezentul proces instanţa de apel a afirmat, în partea de început a considerentelor că, " . . . . . . . . . .orice pretenţie a părţilor contractante legată de executarea, modificarea, încetarea contractului aflat în derulare poate fi valorificată în cadrul unei acţiuni întemeiată pe contract, ca act juridic generator de drepturi şi obligaţii, fie că este vorba de o acţiune în rezoluţiunea/rezilierea contractului, în angajarea răspunderii contractuale ori o acţiune în adaptarea clauzelor contractuale sau în dispunerea încetării acestuia întemeiată pe art. 1271 noul C. civ. (teoria impreviziunii), toate acestea fiind acţiuni în cadrul cărora existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor este examinată de instanţă din perspectiva principiului forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 1270 noul C. civ..".
A mai adăugat instanţa de apel şi că existenţa între părţi a unui contract valabil încheiat şi care îşi produce efectele juridice exclude angajarea răspunderii vreuneia dintre părţi pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, instituţie care presupune în esenţă o sursă extracontractuală pentru obligaţiile pe care le generează.
Aceste afirmaţii ale instanţei de apel trebuie înţelese ca având valoarea unor aprecieri cu caracter general, menite să fixeze la nivel de principiu unele elemente ce ţin de regimul juridic al actio de in rem verso. Lecturarea în integralitatea lor a considerentelor deciziei date în apel trimite fără dificultăţi la această concluzie, fiind îndeajuns de limpede că prin intermediul lor instanţa de apel şi-a propus să evidenţieze că atunci raportul juridic dintre părţi îşi are originea într-un contract, pretenţiile uneia împotriva celeilalte şi eventualele acţiuni în justiţie care s-ar promova trebuie să se întemeieze pe contract, fiind prioritare, iar nu pe mecanismul îmbogăţirii fără justă cauză.
Astfel fiind, greşit apreciază recurentul că instanţa de apel, prin sus-citatele statuări, ar fi dorit să afirme că reclamantul ar avea la îndemână, în concret, oricare dintre acţiunile enumerate.
Pe de altă parte însă, este real că instanţa de apel avea obligaţia de a determina într-o măsură mai concretă care este tipul de acţiune civilă pe care, prioritar în raport cu actio de in rem verso, reclamantul avea posibilitatea să îl promoveze, fructificându-i caracterul de acţiune principală, deci prevalentă în raport cu acţiunea întemeiată pe art. 1345 - 1348 C. civ., căci doar în acest fel reclamantul putea fi pus în situaţia de a înţelege într-o suficientă măsură în ce a constat încălcarea regulii privind caracterul subsidiar al acţiunii de faţă.
Sub acest aspect, Înalta Curte înţelege să precizeze că atâta vreme cât între părţi s-a încheiat contractul de arendare nr. x din 07 mai 2013 pentru o durată de 5 ani, existenţa acestuia era de natură să determine situaţia juridică a părţilor inclusiv din perspectiva identificării acţiunii/acţiunilor puse de lege la dispoziţia lor pentru a obţine restituirea unei plăţi cu privire la care consideră că a fost efectuată fără a fi detaliată.
Astfel fiind, atunci când una dintre părţile contractante apreciază că a efectuat, în temeiul respectivului contract, o plată pe care în realitate nu o datora, urmare a intervenirii unui eveniment juridic care ar fi influenţat întinderea sau însăşi existenţa unor obligaţii ale părţilor ori doar ale uneia dintre ele, trebuie considerat că într-o astfel de situaţie nu s-ar putea recurge la acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză potrivit art. 1345 - 1349 C. civ., ci la acţiunea întemeiată pe plata lucrului nedatorat, în sensul prevederilor art. 1341 - 1344 C. civ., rămânând ca în cadrul unei asemenea acţiuni să se analizeze cât de întemeiate pe fondul lor sunt susţinerile reclamantului.
Aceasta este situaţia din prezentul proces, câtă vreme recurentul susţine că ulterior datei de 26.03.2015 a făcut plata sumei în litigiu către pârâtă, deşi urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 3/2015 nu ar mai fi datorat această sumă. În acest context, reţine Înalta Curte şi că este irelevant că instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit că plata sumelor în litigiu s-ar fi făcut anterior, iar nu ulterior pretinsei încetări a contractului de arendă.
Are în vedere Înalta Curte că acţiunea întemeiată pe plata nedatorată este distinctă juridic de acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză, ea putând fi promovată inclusiv atunci când între părţi s-a încheiat un contract în temeiul căruia s-au făcut plăţi cu privire la care se afirmă ulterior că nu ar fi fost în realitate datorate, fiind prevalentă în raport cu actio de in rem verso.
Deşi instanţa de apel (şi cu atât mai puţin prima instanţă) nu a făcut referire la faptul că reclamantul ar avea la dispoziţie o acţiune în restituirea plăţii nedatorate în sensul prevederilor art. 1341 - 1344 C. civ., păstrarea soluţiei de respingere a acţiunii ca inadmisibilă apare ca fiind legală, câtă vreme s-a indicat în mod corect că încheierea între părţi a contractului de arendă face ca situaţia juridică a părţilor să fie determinată de acesta, o acţiune
În justiţie întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului neputând fi primită.
Instanţa de apel nu a greşit, aşadar, cu privire la considerarea ca inadmisibilă a acţiunii reclamantului, argumentele care i-au întemeiat hotărârea trebuind însă înţelese inclusiv prin raportare la cele dezlegate de Înalta Curte prin decizia de faţă.
Trebuie remarcat şi faptul că raţionamentul instanţei de apel s-a raportat la susţinerile făcute de reclamant înaintea primei instanţe şi prin cererea de apel, examinarea acestora evidenţiind că reclamantul a invocat existenţa contractului de arendare şi unele efecte produse de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 3/2015 şi, în concret, de prevederile art. 7 alin. (3) al acesteia, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 16/2017 (pag. 3 din cererea de chemare în judecată), trăgând concluzia că pârâta nu ar mai putea beneficia de plăţi pentru terenul arendat.
Nici înaintea primei instanţe şi nici prin cererea de apel reclamantul nu a afirmat (sau, în orice caz, nu a făcut-o într-o manieră directă şi clară, aptă să învestească instanţele cu verificarea acestei chestiuni), că ar fi intervenit încetarea contractului de arendă, doar prin cererea de recurs afirmându-se (pag. 3-5) că acest contract ar fi încetat fie la data de 26.03.2015 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 3/2015), fie la data de 20.04.2015 (când s-ar fi produs, potrivit reclamantului, o reziliere de drept, la iniţiativa pârâtei). Or, faptul încetării contractului reprezintă un element esenţial în înţelegerea situaţiei juridice a părţilor şi în configurarea raţionamentului judiciar pe care instanţele îşi întemeiază hotărârea, astfel că nu s-ar putea reproşa primei instanţe şi celei de apel că nu l-au avut în vedere, câtă vreme reclamantul însuşi nu îl invocase.
În aceste circumstanţe, invocarea lui direct în recurs nu poate fi considerată admisibilă, căci se tinde la majorarea limitelor de învestire stabilite înaintea primei instanţe şi prin cererea de apel, pretinzându-se instanţei de recurs să verifice legalitatea deciziei atacate prin raportare la un element nou, dar care ar fi putut fi invocat inclusiv înaintea instanţelor fondului.
Pe cale de consecinţă, este justificat faptul că instanţa de apel s-a raportat, esenţial, la existenţa contractului, neavând temei pentru a analiza cauza şi prin raportare la afirmata încetare a contractului la una din cele două date menţionate în cererea de recurs şi uzând de o analiză precedată de contradictorialitate şi de respectarea riguroasă a dreptului la apărare al ambelor părţi.
Astfel fiind, nici Înalta Curte, ca instanţă de recurs, nu ar putea face o analiză a cauzei prin raportare la pretinsa încetare a contractului, căci s-ar majora în recurs limitele iniţiale de învestire a instanţelor, tinzându-se la a atribui judecăţii în recurs prerogativa de analiză a unor elemente de fapt şi drept noi, care ar exceda limitelor de control judiciar îngăduite de art. 488 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
Înalta Curte se mărgineşte însă să afirme că această încetare a contractului la care reclamantul face referire (dar pe care intimata nu a confirmat-o prin întâmpinarea la cererea de recurs), chiar dacă ar fi reală, nu este de natură a schimba soluţia de inadmisibilitate a acţiunii civile de faţă, eventuala cauză de ineficacitate a contractului de arendă atrasă, potrivit reclamantului, de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 3/2015 punând în discuţie, aşa cum Înalta Curte a precizat mai sus, oportunitatea promovării unei acţiuni pentru plata nedatorată, iar nu a unei acţiuni întemeiate pe mecanismul îmbogăţirii fără justă cauză.
În măsura însă în care s-ar considera că, în pofida susţinerilor contrare ale reclamantului, contractul de arendă nu a încetat, el rămânând în fiinţă şi ulterior datelor evocate de reclamant prin cererea de recurs (20.03.2015, respectiv 20.04.2015), şi în această ipoteză acţiunea bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtei apare ca inadmisibilă.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte nu mai consideră necesar a răspunde în mod expres criticilor recurentului privitoare la raţiunile pentru care nu apărea ca posibilă o acţiune în rezoluţiune, în reziliere, în adaptarea sau încetarea contractului de arendă, dezlegările mai sus-făcute conţinând, implicit, şi un răspuns la aceste critici.
Cu privire la motivul de recurs prin care se afirmă că judecătorii apelului au aplicat greşit prevederile art. 1270 C. civ. când au conchis că aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte plata impozitului pe venit plătit de reclamant, aceasta fiind stipulată expres ca fiind în sarcina arendaşului potrivit art. 7.2 lit. h) din contractul de arendă, Înalta Curte înţelege să menţioneze, cu valoare principială, că prerogativa interpretării unei clauze contractuale, în scopul determinării înţelesului şi efectelor ei potrivit intenţiei părţilor, nu îi este conferită de lege instanţei de recurs, fiind vorba despre o chestiune care, circumscrisă stabilirii faptelor, excedează controlului de legalitate stabilit prin prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte poate însă preciza că inclusiv cu privire la această sumă soluţia respingerii ca inadmisibilă a acţiunii apare ca legală, câtă vreme şi în acest caz problema de drept în discuţie se află în legătură cu încheierea între părţi a contractului de arendă, făcând necesară determinarea obligaţiilor ce îi reveneau reclamantului în baza acestuia şi, deci, a împrejurării dacă reclamantul a făcut o plată nedatorată prin plata acestui impozit. De altfel, însuşi reclamantul, prin cererea de apel, caracterizează această plată ca fiind nedatorată, astfel că nu actio de in rem verso era acţiunea civilă ce trebuia promovată pentru recuperarea acestei sume.
Cu privire la motivul de recurs potrivit căruia instanţa de apel a interpretat greşit efectele O.U.G. nr. 3/2015 atunci când a apreciat că apariţia O.U.G. nr. 3/2015 nu era de natură să ducă la încetarea efectelor juridice ale contractului de arendă sau să lase fără temei contractual obligaţia de achitare a arendei anuale, precum şi că părţile contractante nu au prevăzut că una dintre cauzele de încetare de drept a contractului ar fi reprezentată de intervenirea vreunui act normativ care să reglementeze sau să modifice modul ori condiţiile alocării subvenţiilor în cadrul schemelor de plăţi aplicabile în agricultură, Înalta Curte observă, în urma analizei de ansamblu a deciziei date în apel şi a limitelor judecăţii stabilite prin voinţa părţilor în faţa primei instanţe şi a celei de apel, că toate aceste considerente ale deciziei nu au caracter decisiv, ele având doar rolul de a explica de ce instanţa de apel a apreciat că în condiţiile existenţei unui contract al părţilor (cel de arendă) acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtei apărea ca inadmisibilă.
Faţă însă de împrejurarea că, aşa cum Înalta Curte a precizat mai sus, reclamantul a înţeles ca abia prin cererea de recurs să invoce în mod direct şi neechivoc încetarea contractului de arendă fie la data de 26.03.2015 (când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 3/2015), fie la data de 20.04.2015 (când contractul ar fi fost reziliat la solicitarea pârâtei), fără a investi nici prima instanţă şi nici măcar instanţa de apel, prin cererea de apel, cu cercetarea acestei chestiuni, rămâne că analiza pe care instanţa de apel a făcut-o cu privire la implicaţiile intrării în vigoare a O.U.G. nr. 3/2015 asupra contractului de arendă trebuie înţeleasă ca având semnificaţia unei argumentaţii subsidiare şi, în raport de limitele învestirii sale, nu cu adevărat necesară pentru a sprijini soluţia dată apelului şi acţiunii reclamantului.
În fine, cu privire la motivul de recurs privitor la înţelesul pe care instanţa de apel l-a oferit clauzei prevăzute la pct. 6.1 din capitolul 6 al contractului, Înalta Curte precizează, în armonie cu o statuare deja făcută în precedent, că interpretarea clauzelor unui contrat încheiat între părţi nu poate fi făcută în recurs, aceasta fiind o prerogativa acordată de lege exclusiv instanţelor fondului, adică primei instanţe şi celei de apel.
În consecinţă, nu s-ar putea face în prezentul recurs o determinare a înţelesului şi efectelor acestei clauze contractule, căci s-ar depăşi limitele de control judiciar impuse prin prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de toate cele de mai sus, recursul se va respinge în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., soluţia respingerii ca inadmisibilă a acţiunii reclamantului fiind legală, cu observaţia însă că în înţelegerea acestei soluţii este necesar a se ţine seama inclusiv de statuările făcute de Înalta Curte prin prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2300 din 3 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 iunie 2021.