Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2021
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 1 aprilie 2015, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au chemat în judecată pe pârâţii G., S.C. H. S.A., Municipiul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei:
- să oblige pe pârâta G. să le lase în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul din Bucureşti, str. x, Corp. B, et. l, înscris în cartea funciară;
- radierea dreptului înscris în favoarea pârâtei în cartea funciară şi înscrierea sa în beneficiul reclamanţilor;
- în subsidiar, obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Statul Român, la plata echivalentului bănesc al bunului revendicat la valoarea actuală de circulaţie, cu titlu de despăgubiri, în situaţia în care se va aprecia că acesta nu mai poate fi restituit în natură;
- alternativ, dacă cererea de revendicare va fi respinsă în tot, pe calea acţiunii în nulitate, să se dispună anularea actului adiţional nr. x/2006 la contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 25 septembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 12/1995 de S.C. H. în numele Municipiului Bucureşti, cu pârâta G. şi fostul său soţ, şi, în consecinţă, modificarea menţiunilor privitoare la descrierea şi suprafaţa imobilului, rectificarea înscrierilor din cartea funciară, faţă de noua situaţie juridică;
- obligarea pârâtei G. să predea suprafeţele din subsol, şi să permită accesul reclamanţilor în încăperea nr. 3 din acelaşi plan, respectiv culoarul comun de 9,50 mp, în ambele situaţii.
2. Primul ciclu procesual:
Prin sentinţa civilă nr. 1566 din 18 decembrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea subsidiară formulată de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., privind obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata echivalentului bănesc al bunului revendicat.
A respins cererea privind anularea actului adiţional nr. x/2006 formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta S.C. H. S.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins, cererea privind anularea actului adiţional nr. x/2006, ca fiind prescrisă.
A respins în rest, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta G. şi a luat act că aceasta din urmă solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.
Prin decizia civilă nr. 813 A din 2 noiembrie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi F., A., B., C., D. şi E., împotriva sentinţei civile nr. 1566 din 18 decembrie 2015 şi a încheierii de şedinţă din 21 octombrie 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015, a anulat în parte sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecarea capetelor de cerere privind anularea actului adiţional nr. x/2006 şi revendicare, la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti. A păstrat în rest sentinţa.
3. Sentinţa pronunţată în rejudecare:
Prin sentinţa civilă nr. 1435 din 18 iunie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. în contradictoriu cu pârâţii G., S.C. H. S.A., Municipiul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pe pârâta G. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, str. x, corp B, sector 4 înscris în cartea funciară, în exclusivitate compus din: 2 camere, bucătărie, baie, culoar în suprafaţa utilă de 39,43 mp; în comun: culoar, pivniţa respectiv 23,70 mp din totalul de 57,33 mp reprezentând o cotă indiviză de 45 % din subsolul imobilului, teren sub construcţie şi cota indiviza de 17,70 % din părţile de folosinţa comună şi a dispus radierea dreptului înscris în favoarea pârâtei G. cu privire la imobilul menţionat mai sus şi înscrierea acestuia în favoarea reclamanţilor.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. H. S.A. pe capătul de cerere subsidiar privind anularea actului adiţional nr. x/2006.
A respins cererea subsidiara privind anularea actului adiţional nr. x/2006 în contradictoriu cu paraţii S.C. H. S.A. şi Municipiul Bucureşti, ca fiind rămasă fără obiect, şi a obligat pe pârâta G. la plata către reclamanţi a sumei de 5.643,40 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
4. Decizia pronunţată de curtea de apel:
Prin decizia nr. 351 A din 5 martie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta pârâtă G..
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea în revendicare privind imobilul situat în Bucureşti, str. x, corp B, înscris în cartea funciară nr. x Bucureşti, ca neîntemeiată.
A respins, ca neîntemeiate, cererea de radiere a dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtei şi cererea de înscriere a acestuia în favoarea reclamanţilor.
A înlăturat obligaţia pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată către reclamanţi în sumă de 5.643,40 RON.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de intimaţii reclamanţi.
5. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 351 A din 5 martie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantele C., I., F., D., E. au declarat recurs.
Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 6 august 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5.
Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, respingerea apelului şi pe fond menţinerea sentinţei nr. 1435 din 18 iunie 2018 a Tribunalului Bucureşti.
În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii au formulat, în esenţă, următoarele critici:
S-a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind aplicate greşit prevederile Legii nr. 10/2001şi încălcate cele ale art. 6 CEDO şi art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se arată că prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi incidente în cauză, şi în consecinţă, nici raţionamentul judecătorului suprem din Decizia nr. 33/2008 nu mai poate fi reţinut, întrucât, dreptul lor de proprietate a fost recunoscut, iar statul a fost obligat la restituire, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aşadar, prevederile legii speciale şi măsurile sale reparatorii, nu mai puteau fi aplicate într-o situaţie juridică deja definitiv tranşată.
În această situaţie, dreptul de restituire al reclamanţilor nu subzistă în virtutea aplicării Legii nr. 10/2001 sau prin realizarea speranţei legitime de reparaţie potrivit acestei legi, ci în baza unei hotărâri judecătoreşti anterioare acestei legi, cu efectele generale ale oricărei jurisdicţii interne. Din acest motiv, conflictul judiciar din prezenta cauză porneşte de la premise diferite celor analizate în Decizia nr. 33/2008.
În situaţia în care dreptul la restituirea în natură a imobilului nu mai poate fi valorificat pe calea procedurii Legii nr. 10/2001, dată fiind modificarea acestui act normativ prin Legea nr. 1/2009, dispoziţii legale de imediată aplicare, nu se mai poate statua asupra corelaţiei dintre legea specială şi cea generală, reclamanţii având deschisă calea dreptului comun.
Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii s-a stabilit prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între normele europene şi cele cuprinse în legea specială internă. S-a reţinut în considerentele acestei decizii că trebuie stabilit, printr-o analiză în concret a fiecărei cauze, dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant şi că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la CEDO şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În cauză, se regăseşte ipoteza finală avută în vedere în această decizie - anume aceea în care reclamanţii se prevalează de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la CEDO - şi de aceea, se impune ca pretenţiile reclamanţilor să fie analizate inclusiv din perspectiva normei europene. A arătat că instanţa de fond a procedat la analiza în acord cu dispoziţiile hotărârii pilot din Cauza Atanasiu şi alţii contra României.
Au mai precizat reclamanţii că au formulat notificările prevăzute de Legea nr. 10/2001 în speranţa realizării depline şi integrale a dreptului lor de proprietate, dar nu au putut formula acţiuni pentru declararea nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât o cerere similară fusese deja respinsă conform sentinţei civile nr. 2288 din 29 februarie 2000 pronunţată în dosarul nr. x/1998 de către Judecătoria Sector 4. Nu înseamnă însă că exercitarea ulterioară a unei noi acţiuni ar însemna o manifestare nepermisă a opţiunii între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, cât timp reclamantul se prevalează la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la CEDO.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 6 din CEDO, au arătat că norma europeană protejează punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii. Astfel, dreptul la executarea deciziilor judiciare definitive şi cu caracter obligatoriu, indiferent de tipul jurisdicţiei, face parte integrantă din "dreptul la o instanţă". În caz contrar, garanţiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenţie ar fi lipsite de orice efect util.
Au susţinut că executarea hotărârii trebuie să fie completă, perfectă şi nu parţială, aşadar, revine autorităţilor statului obligaţia de a garanta executarea unei hotărâri pronunţate împotriva statului, începând cu data la care hotărârea în cauză devine obligatorie şi executorie.
Au mai arătat că, în opinia Curţii Europene, nu este oportun a-i cere unei persoane care a obţinut o creanţă contra statului în urma unei proceduri judiciare să iniţieze ulterior o procedură de executare silită pentru a obţine o reparaţie (Cauza Metaxas împotriva Greciei, pct. 19; Koukalo împotriva Rusiei, pct. 49). Astfel, au susţinut că nu li se mai putea pretinde să apeleze la noua procedură instituită în baza Legii nr. 10/2001 pentru realizarea dreptului.
În ceea ce priveşte aplicarea art. 1 din primul Protocol adiţional la CEDO, au arătat că ambele instanţe au constatat că asupra imobilului aflat în posesia pârâtei G. subzistă deopotrivă două titluri de proprietate, primul reprezentat de actul autorului lor, respectiv, actul de vânzare nr. 3304/1901 sus-precizat, confirmat judiciar în favoarea reclamanţilor, prin sentinţa civilă nr. 2142 din 3 martie 1998 pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucureşti, al doilea fiind contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 5 septembrie 1996 încheiat de G. cu fostul sau soţ, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Au învederat faptul că prima instanţă a apreciat corect că titlul reclamanţilor este preferabil, întrucât dreptul de proprietate a fost consolidat prin sentinţa civilă nr. 2142 din 3 martie 1998 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care instanţa a admis acţiunea în revendicare. Considerarea titlului pârâtei ca fiind preferabil celui opus de reclamanţi, ar însemna încălcarea nejustificată şi disproporţionată a dreptului de proprietate al reclamanţilor, în condiţiile în care aceştia se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În plus, au menţionat că dreptul reclamanţilor este fundamentat pe ideea că acesta provine de la proprietarul originar, din patrimoniul căruia nu a ieşit niciodată în mod valabil, faţă de titlul exhibat de pârâta G., care provine de la Statul Român, care a preluat acest imobil fără titlu valabil, astfel cum s-a constatat irevocabil prin sentinţa civilă nr. 2142 din 3 martie 1998 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, pronunţată în dosar nr. x/1997.
Astfel, restabilirea acestui drept nu se poate face decât prin restituirea în natură a imobilului, ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamanţi, în virtutea respectării principiului securităţii raporturilor juridice, în vreme ce, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare pendinte, pârâta G., evinsă din dreptul său de proprietate, este îndreptăţită la o compensare rezonabilă, proporţională deposedării, în condiţiile legii.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, instanţa de apel a preferat titlul pârâtei, fondat pe dispoziţiile protecţioniste instituite prin legile speciale, justificat în plus de posesia efectivă asupra bunului şi imposibilitatea statului de restituire.
Au criticat faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere că, în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, în ipoteza în care titlurile de proprietate ale părţilor provin de la autori diferiţi, soluţia propusă este aceea de a se proceda la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, dându-se câştig de cauză părţii care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
Instanţa de apel a aplicat greşit criteriile de preferinţă instituite prin Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ şi de jurisprudenţa CEDO, impunându-se ca analiza pretenţiilor reclamanţilor să se facă din perspectiva normei europene.
Au concluzionat reclamanţii în sensul că titlul lor este preferabil, întrucât dreptul lor de proprietate a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 2142/1998, prin care instanţa a admis acţiunea în revendicare şi a obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul ce cuprinde apartamentul în litigiu. În cazul pârâtei, însă trebuie să se aprecieze că lipsirea de proprietate este justificată prin faptul că, în raport cu dreptul de proprietate al reclamanţilor, dreptul de proprietate al pârâtei nu este suficient de consolidat potrivit dreptului intern, iar lipsirea de proprietate se realizează pentru a proteja un drept de proprietate care, pentru considerentele anterior expuse, este consolidat şi preferabil.
Prin admiterea acţiunii nu se încalcă dreptul de proprietate al pârâtei şi nici principiul securităţii raporturilor juridice. Pârâta deţine la rândul său un bun actual, iar admiterea acţiunii în revendicare ar reprezenta o ingerinţă în dreptul său. Dar această ingerinţă va fi compensată pe calea dreptului comun pentru recuperarea preţului de piaţă a imobilului. Astfel, Legea nr. 1/2009 permite pârâţilor foşti chiriaşi, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obţină o reparaţie integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Pe când, în cazul reclamanţilor, ingerinţa este necompensată cel puţin de la data pronunţării sentinţei civilă nr. 2142/1998 şi nu va fi compensată nici de acum înainte, pentru o perioadă de timp incertă şi imprevizibilă.
Admiterea revendicării nu încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, ci îl restabileşte, întrucât fără a nega importanţa principiului analizat, se va constata că acesta nu poate fi opus în cauza de faţă cu consecinţa nesocotirii dreptului recunoscut în favoarea reclamanţilor.
Potrivit jurisprudenţei instanţei europene, principiul securităţii raporturilor juridice impune ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi rediscutată. Or, în cauză, a existat o hotărâre judecătorească definitivă prin care dreptul de proprietate al reclamanţilor a fost recunoscut.
În ceea ce priveşte dubla condiţie reţinută de instanţa de apel pentru admiterea revendicării, respectiv existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care autoritatea statală să fie obligată la restituire şi refuzul autorităţii de a restitui bunul, ultima nefiind îndeplinită în cauză, trebuie reţinut că, potrivit hotărârii CEDO din Cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, revendicarea este admisibilă atunci când existenţa unui bun actual este mai presus de orice îndoială, mai cu seamă atunci când există hotărâri judecătoreşti prin care autoritatea statală să fie obligată la restituire. Hotărârea pilot nu condiţionează admiterea revendicării de refuzul autorităţii de a restitui bunul, ori de imposibilitatea de restituire pentru că statul avea obligaţia să ia toate măsurile pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor judiciare.
Altfel, se poate susţine refuzul autorităţii de a restitui bunul chiar prin hotărârea instanţei de apel, care a dat prevalenţă titlului apelantei-pârâte, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/199, deşi Legea nr. 10/2001 prevedea posibilitatea despăgubirii fostului chiriaş în cazul restituirii imobilului persoanei îndreptăţite.
În concluzie au arătat că singura cale de păstrare a securităţii raporturilor juridice şi de menţinere a unui echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului este revenirea la legalitate. Astfel, toate aceste trei cerinţe obligatorii pot fi îndeplinite numai prin anularea actului de înşelăciune pe care statul l-a produs împotriva pârâtei, cu consecinţa despăgubirii ei la valoarea reală a daunei, şi aducerea la îndeplinire a sentinţei civile nr. 2142 din 3 martie 1998 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, cu evitarea pronunţării unei condamnări a României la CEDO.
6. Apărările formulate în cauză:
Intimata-pârâtă G. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
A susţinut că instanţa de apel a reţinut că ambele părţi opun titluri de proprietate şi invocă dispoziţiile Protocolului nr. 1 adiţional la CEDO, apoi a procedat la compararea titlurilor conform prevederilor legilor speciale nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, cât şi principiilor şi jurisprudenţei CEDO în cauze similare.
Instanţa de apel a reţinut incidenţa principiilor proporţionalităţii şi securităţii raporturilor juridice care trebuie respectate şi în cazul cumpărătorului de bună-credinţă al bunului, ţinând seama de faptul că recurenţii-reclamanţi au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, iar titlul pârâtei nu a fost anulat, încheierea contractului cu bună-credinţă fiind confirmată prin sentinţa civilă nr. 2288 din 29 februarie 2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
Prin urmare, criticile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, a menţionat că obiectul litigiului este revendicarea unui imobil cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi, în consecinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei legi. Astfel, soluţionarea acţiunii în revendicare a unui astfel de bun se va face potrivit dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 şi prevederilor legii speciale aplicabile.
Cu privire la încălcarea art. 6 CEDO, pârâta a susţinut că niciunul dintre argumentele aduse în susţinerea încălcării dreptului la un proces echitabil nu poate fi primit din perspectiva faptului că recurenţii-reclamanţi au avut la îndemână şi au apelat la toate mijloacele legale pentru a-şi valorifica dreptul invocat. Astfel, că au avut posibilitatea să se adreseze instanţelor de judecată pentru revendicarea bunului de la stat, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă şi revendicarea prin compararea titlurilor cu privire la apartamentul deţinut de pârâtă. Toate cauzele au fost analizate şi soluţionate pe fond de instanţele competente, fiind astfel asigurat accesul la instanţă şi dreptul la un proces echitabil conform rigorilor Convenţiei. Faptul că pretenţia reclamanţilor a fost respinsă nu înseamnă că s-a încălcat art. 6 din CEDO.
Cu privire la încălcarea art. 1 din primul Protocol adiţional la CEDO, pârâta a menţionat că atât în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cât şi în practica judiciară s-a reţinut constant faptul că argumentul provenienţei bunului de la proprietarul legitim nu reprezintă un criteriu de preferabilitate în acţiunile în revendicarea imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001. Este evident că buna-credinţă la dobândirea imobilelor de către chiriaşi reprezintă un criteriu de preferabilitate, fiind unul impus de legea specială, recunoscut ca atare de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi reţinut chiar şi de Curtea Europeană în motivarea încălcării principiului proporţionalităţii, în privinţa lipsirii de bunuri a persoanelor care le-au dobândit cu bună-credinţă de la stat. Aceasta deoarece buna-credinţă reprezintă o condiţie prevăzută de lege pentru validarea dreptului chiriaşului şi implicit pentru a beneficia de protecţia Convenţiei.
Pârâta a mai arătat că dreptul său de proprietate s-a consolidat încă de la data dobândirii lui, prin respingerea acţiunii în anularea contractului de vânzare-cumpărare şi, astfel, este anterior pronunţării sentinţei civile nr. 2142 din 3 martie 1998.
Curtea Europeană a statuat expres că este interzis ca pentru atenuarea vechilor neajunsuri să se creeze pagube disproporţionate, astfel că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte responsabilitatea statului care a confiscat bunurile.
În concluzie a menţionat că decizia instanţei de apel este temeinică şi legală, iar titlul său de proprietate este preferabil, prin urmare, a solicitat respingerea recursul ca nefondat şi păstrarea deciziei instanţei de apel ca temeinică şi legală.
Recurentele reclamante C., I., F., D., E. au depus răspuns la întâmpinare, prin care au combătut susţinerile intimatei-pârâte.
7. Procedura de filtru:
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor la 5-20 aprilie 2021. În cuprinsul raportului s-a reţinut că recursul a fost declarat în termenul legal, hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar criticile formulate de recurenţii-reclamanţi sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
La 14 aprilie 2021 intimata-pârâtă G. a depus punct de vedere la raport, arătând că în mod corect s-a reţinut în cuprinsul raportului că recursul este admisibil în principiu, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.
Prin încheierea din 20 mai 2021 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii C., I., F., D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 351 A din 5 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen la 23 septembrie 2021, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. civ. Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenţi, ce vizează faptul că motivarea deciziei recurate nu întruneşte exigenţele şi nu se conformează cerinţelor legale prevăzute de art. 425 C. proc. civ., întrucât nu examinează efectiv apărările şi susţinerile părţilor, confirmând în termeni generali şi cu argumente expuse neunitar soluţia instanţei de fond, Înalta Curte reţine că acest motiv este nefondat.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.
Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.
Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile recurenţilor legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia adoptată în condiţiile în care a reţinut că:, "În ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar în contradictoriu cu chiriaşii cumpărători, dobânditori în condiţiile Legii nr. 112/199 prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a recunoscut posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, atunci când reclamantul invocă un "bun" în sensul Convenţiei deoarece "nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".
De asemenea instanţa de apel a mai reţinut că instanţa supremă în decizia arătată a considerat că "este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice".
Prin urmare, pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, este necesar, potrivit jurisprudenţei CEDO (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenţiei, în egală măsură ca şi normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, prealabilă opunerii titlului pârâţilor, într-o acţiune în revendicare, prin care să se fi verificat nevalabilitatea titlului statului şi obligarea la retrocedare, în sensul art. 1 Protocolul 1 adiţional la CEDO, astfel încât să se concretizeze în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa."
Instanţa de apel şi-a argumentat soluţia adoptată reţinând că " în speţă, intimaţii-reclamanţi au făcut dovada recunoaşterii calităţii de proprietar asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească şi, în consecinţă, calitatea de "bun" în sensul CEDO. În acest sens a mai constatat că "prin sentinţa civilă nr. 2142/03.03.1998 pronunţată de Judecătoria sector 4 în dosarul nr. x/1997 a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a fost obligat pârâtul să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie "imobilul construcţie situat în Bucureşti". Prin această acţiune s-a reconfirmat cu efect retroactiv titlul originar de proprietate - respectiv Actul de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/04.06.1901 şi transcris sub nr. x/1901.
Deşi această hotărâre poate avea ca efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al intimaţilor reclamanţi asupra bunului şi le poate conferi "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, totuşi ea nu poate fi opozabilă apelantei pârâte, acţiunea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 2142/03.03.1998 fiind introdusă în anul 1997, ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. x din 25.09.1996, iar cumpărătorii G. şi J. nu au fost chemaţi în judecată,,
De asemenea, instanţa de apel şi-a argumentat în fapt şi în drept soluţia, procedând la compararea titlurilor deţinute de părţi, şi în raport de sentinţa civilă nr. 4861/30.04.2013 pronunţată de Judecătoria sector 4 Bucureşti în dosarul nr. x/2012 prin care a fost respinsă ca prescrisă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.09.1996, constatându-se prescris dreptul la acţiune prin raportare la dispoziţiile art. 45 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001, reţinându-se că "revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă numai atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, nu şi în situaţia în care lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă statului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui.
Or, în speţă, fără a nega că reclamanţii au un bun şi că există o ingerinţă, instanţa de apel şi-a argumentat/motivat soluţia reţinind că noţiunile corelative de "bun" şi "ingerinţă" sunt condiţionate în recunoaşterea lor de două condiţii, respectiv, existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care autoritatea statală să fie obligată la restituire, şi refuzul autorităţii de a restitui. În speţă, prima condiţie este îndeplinită, nu şi cea de-a doua, întrucât nu exista o posibilitate a statului de a restitui efectiv bunul nici măcar la data introducerii acţiunii în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, cu atât mai puţin la data pronunţării hotărârii naţionale de obligare la restituire, în anul 1998, imobilul în litigiu ieşind din patrimoniul autorităţii în condiţiile Legii nr. 112/1995 încă din anul 1996.
În aceste condiţii, instanţa de apel faţă de ansamblul principiilor ce rezultă din blocul de convenţionalitate, în compararea titlurilor deţinute de părţi a reţinut că se va da prevalenţă titlului apelantei pârâte, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare legal încheiat în baza Legii nr. 112/1995,,.
Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care instanţa de apel a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia adoptată, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile reclamanţilor legate de incidenţa dispoziţiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6
Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), indicat, de reclamanţi ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.
Or, din examinarea criticilor din cererea de recurs, nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material, astfel încât, pentru considerentele ce urmează a fi expuse, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte constată că în litigiul pendinte, părţile opun fiecare titluri de proprietate, invocând dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO, situaţie în care faţă de obiectul dedus judecăţii ce vizează o acţiune în revendicare la compararea titlurilor în mod legal şi corect instanţa de apel a avut în vedere succesiunea actelor şi faptelor juridice, respectiv sentinţa civilă nr. 2142/03.03.1998 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/1997 definitivă şi irevocabilă, în contradictoriu cu C.L.M.B în temeiul căreia a fost emisă Dispoziţia nr. 1613/29.06.1998 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea imobilului situat în Bucureşti - cu excepţia apartamentului nr. x str. x, corp B, înscris în cartea funciară nr. x Bucureşti, apartament care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.09.1996, către pârâtă în baza Legii nr. 112/1995.
De asemenea, în acţiunea în revendicare pe compararea titlurilor, are relevanţă atât sentinţa civilă nr. 4861/30.04.2013 pronunţată de Judecătoria sector 4 Bucureşti în dosarul nr. x/2012 prin care a fost respinsă ca prescrisă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.09.1996, asupra apartamentului nr. x din imobilul în litigiu, precum şi faptul ca reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
În această succesiune de fapte şi acte juridice în compararea titlurilor, Înalta Curte constată că în mod legal şi corect a reţinut instanţa de apel că nu pot fi ignorate prevederile legilor speciale nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, neputând fi ignorate nici dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de ÎCCJ şi nici jurisprudenţa CEDO în cauze similare, în sensul că atât exigenţele art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cât şi ale principiului securităţii raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cazul cumpărătorilor de bună-credinţă ai bunului.
Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care reclamanţii aşa cum au arătat de altfel şi în cererea de recurs au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, precum şi în condiţiile în care titlul pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.09.1996, nu a fost anulat, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală şi corectă aplicabilitate atât a dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de ÎCCJ, precum şi a dispoziţiilor art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care criticile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate. Cum nici una din susţinerile reclamanţilor nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii C., I., F., D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 351A din 5 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii C., I., F., D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 351A din 5 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 octombrie 2021.