Ședințe de judecată: Decembrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 357/2022

Decizia nr. 357

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2022

I. Circumstanţele cauzei:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. Cabinet Medical Veterinar Dr. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a solicitat obligarea acesteia la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

A arătat reclamanta că se află în prezenţa unui refuz al pârâtei de a soluţiona favorabil cererea pentru perioada anterioară O.U.G. nr. 117/2020, când suma de 10.000 RON/lună se acorda fiecărui deţinător de contract (valid), fără decont justificativ.

Prin cererea adiţională formulată la data de 21 decembrie 2021, reclamantul a precizat că înţelege să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, alături de Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Vâlcea.

În drept, a invocat prevederile din Legea nr. 554/2004, Legea nr. 236/2019 şi O.U.G. nr. 117/2020.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 3132 din 11 mai 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a hotărâri astfel, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a făcut aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 10 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ, reţinând că raportul drept administrativ dedus judecăţii vizează exercitarea unor competenţe de către autoritatea publică centrală.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 151/F-cont din 08 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal.

Această instanţă a reţinut că verificarea şi aprobarea solicitării de plată a sumei prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019, precum şi plata acesteia sunt atributul Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Vâlcea, actul administrativ emis în soluţionarea cererii emanând de la instituţia judeţeană aflată în subordinea Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, titular al bugetului din care se face plata.

2.3 Prin sentinţa civilă nr. 1455 din 22 octombrie 2021, Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, secţia civilă.

Pentru a se pronunţa astfel, această instanţă a reţinut că plata sumei de 10.000 RON lunar, ţine de executarea contractului de cesiune sau de servicii, reprezentând prestaţia corelativă la care este ţinut concedentul/achizitorul.

Chiar dacă dreptul cesionarului/prestatorului de a primi suma de 10.000 RON este reglementat printr-o lege, iar nu printr-o clauză contractuală, acest lucru nu schimbă natura juridică a acestei prestaţii, ţinând cont că în cadrul unui contract de concesiune de servicii publice, autoritatea concedentă are dreptul de a stabili şi/sau de a modifica unilateral partea reglementată supusă normelor de drept public, a contractului. Art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 reglementează preţul unora din serviciile prestate în cadrul contractului de concesiune, astfel că orice acţiune în justiţie referitoare la plata acestei sume constituie o acţiune în executarea contractului administrativ de concesiune de servicii/de achiziţie de servicii.

2.4 Prin sentinţa civilă nr. 77 din 14 ianuarie 2022, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Piteşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reţinut că obligaţia de acordare a sumei de 10.000 RON lunar, despre care se face referire în alin. (7) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 236/2019, este o obligaţie legală şi nu contractuală, cât timp acesta îşi are izvorul în lege şi nu în contractul părţilor.

Chiar dacă acordarea acestei sume se face cu scopul de a fi sprijinită realizarea anumitor acţiuni necesare desfăşurării activităţilor care fac obiectul prestaţiilor contractuale, în considerarea contractelor existente între medicii veterinari şi direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, se reţine că plata acestor sume de bani se face în temeiul legii din bugetul Autorităţii, în calitate de autoritate centrală.

Astfel, refuzul autorităţii publice centrale de a-şi îndeplini o obligaţie prevăzută prin Legea nr. 236/2019, respectiv de a plăti suma stabilită lunar, pentru fiecare contract încheiat, în favoarea beneficiarilor contractelor de concesiune şi/sau prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 239/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004, reprezintă un act administrativ asimilat.

Dat fiind faptul că reclamantul a înţeles să se judece şi cu o autoritate publică centrală din al cărui buget se plătesc sumele de bani menţionate, potrivit legii, că litigiul priveşte un act administrativ asimilat ce emană de la autoritatea centrală, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reţinut, în stabilirea competenţei, incidenţa prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în sensul în care competenţa materială de soluţionare a litigiului revine curţii de apel, ca instanţă de contencios administrativ şi fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că, în speţă, au avut loc declinări succesive de competenţă de la Tribunalul Bucureşti la Curtea de Apel Piteşti, de la această instanţă la Tribunalul Vâlcea şi, ulterior, la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, această din urmă instanţă declinându-şi la rândul său competenţa în favoarea Curţii de Apel Piteşti, care, anterior, se apreciase necompetentă să soluţioneze pricina.

Prezentul conflict negativ de competenţă materială a fost generat de aprecierile diferite ale instanţelor cu privire la obiectul cauzei şi, implicit, a dispoziţiilor legale în temeiul cărora se stabileşte instanţa competentă a soluţiona litigiul, astfel cum acestea au fost arătate anterior.

Se reţine că, în prezenta cauză, între reclamant, în calitate de prestator, pe de o parte, şi Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor Vâlcea, în calitate de achizitor, pe de altă parte, a fost încheiat Acordul cadru de servicii care are ca obiect, în principal, activităţile sanitar veterinare de interes public naţional, respectiv achiziţia de servicii de supraveghere, prevenire, control şi eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor.

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor la plata sumei de 70.000 RON (respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative prevede că: "Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun."

Obiectul acţiunii în contencios administrativ este configurat de dispoziţiile exprese ale art. 52 din Constituţia României şi ale art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorităţi publice poate sesiza instanţa de contencios administrativ pentru anularea, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei.

Cu alte cuvinte, în contencios administrativ, cererea privind recunoaşterea unui drept sau a unui interes legitim şi repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în caz contrar, competenţa revenind instanţelor civile.

În speţă, Înalta Curte constată că este incidentă ipoteza prevăzută de art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ având în vedere că raporturile contractuale dintre părţi se circumscriu noţiunii de contract de concesiune de servicii publice, adică, obiect al contestării, în acţiunea de faţă, îl reprezintă, astfel cum rezultă din petitul cererii de chemare în judecată, executarea contractului încheiat între părţi, în concret, executarea obligaţiei de plată a sumei de 10.000 RON lunar, începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020.

Aşadar, litigiul dintre părţi priveşte executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenţei materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, nu şi cele ale art. 10 din acelaşi act normativ, consecinţa fiind aceea că le revine instanţelor civile de drept comun competenţa materială de soluţionare a prezentei cauze.

Totodată, se mai reţine şi că, din cuprinsul acţiunii cu care a fost învestită instanţa de judecată, rezultă că reclamanta, deşi a invocat faptul că, în speţă, conţinutul adresei ce reprezintă răspunsul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, la solicitarea sa, exprimă în mod neîndoielnic şi explicit refuzul autorităţii publice de a-i soluţiona cererea, acesta, în realitate, nu solicită anularea unui act administrativ asimilat, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, ci obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, respectiv la executarea obligaţiilor contractuale.

În concluzie, având în vedere prevederile legale anterior menţionate, precum şi dispoziţiile art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ., raportat la criteriul valoric, apreciat de către reclamantă la suma de 70.000 RON, sumă pretinsă ca fiind exigibilă până la data sesizării instanţei, Înalta Curte constată că instanţa competentă material să soluţioneze cauza este instanţa de drept comun, respectiv Râmnicu Vâlcea, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2022.