Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la data de 24.09.2013, sub nr. x/2013, A. Valentin şi C., în contradictoriu cu pârâta UAT Municipiul Galaţi, au solicitat să se constate calitatea lor de proprietari asupra imobilului teren situat în Galaţi şi, pe cale de consecinţă, să oblige pârâta să le lase în deplină proprietate şi posesie respectivul imobil. În subsidiar, reclamanţii au solicitat ca, după recunoaşterea dreptului de proprietate, în cazul în care lăsarea în proprietate a terenului nu este posibilă, pârâta să fie obligată la plata unor daune interese în valoare de 543.099,69 euro, reprezentând 2.428.307,33 RON, cu cheltuieli de judecată.
Prin cererea conexă formulată la data de 28.11.2013 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi sub nr. x/2013, reclamanta UAT Municipiul Galaţi a solicitat, în contradictoriu cu A. Valentin, C., Regia Naţională a Pădurilor Romsilva şi Statul Român, prin Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, constatarea nulităţii absolute a contractului de schimb autentificat sub nr. x din 30.03.2006 de D. şi E., încheiat între A. şi Regia Naţională a Pădurilor Romsilva S.A. Direcţia Silvică Galaţi, solicitând şi restabilirea situaţiei anterioare schimbului cu rectificarea corespunzătoare a cărţilor funciare.
Prin încheierea de şedinţă din 16.04.2015, a fost admisă excepţia de conexitate invocată de părţile litigiului în dosarul nr. x/2013 şi s-a dispus conexarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 la cauza cu nr. x/2013.
Reclamanţii au formulat în cursul judecăţii în primă instanţă precizări ale cererii de chemare în judecată.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin încheierea de şedinţă din data de 05.05.2015, tribunalul a respins ca nefondată secepţia lipsei de interes a cererii conexe, invocată de reclamanţii-pârâţi B. şi C., pentru considerentele expuse în cuprinsul respectivei încheieri.
Prin încheierea de şedinţă din 11.06.2015, a fost respinsă ca nefondată excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Romsilva S.A., pentru Statul Român.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, instanţa a apreciat că, prin modul în care a fost motivată, aceasta este o veritabilă apărare de fond, motiv pentru care nu a soluţionat-o ca excepţie.
Prin sentinţa nr. 829/22.07.2015, Tribunalul Galaţi, secţia civilă a respins ca nefondate atât acţiunea principală, cât şi acţiunea conexă.
Decizia pronunţată în apel
Prin decizia nr. 118/3.05.2017, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâta UAT Municipiul Galaţi împotriva sentinţei nr. 829/22.07.2015 pronunţate de Tribunalul Galaţi.
Decizia pronunţată în recurs
Prin decizia nr. 1860/22.11.2017, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de A. Valentin şi C., a casat decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Decizia pronunţată în apel, în rejudecare:
La data de 21.05.2018, A. Valentin şi C. au solicitat introducerea în cauză în calitate de apelantă a F. S.A., deoarece, ca efect al adjudecării imobilului ce face, parţial, obiectul prezentului litigiu, a avut loc o transmitere în virtutea legii a calităţii procesuale active în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară.
Prin încheierea de şedinţă din 23 mai 2018, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a dispus introducerea în cauză a F. S.A. Bucureşti -actual G. S.A..
Prin decizia nr. 177/19.11.2019, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de G. S.A. Bucureşti, succesoare în drepturi a A. Valentin şi C. împotriva încheierii din data de 05.05.2015 şi a sentinţei civile nr. 829/22.07.2015 a Tribunalului Galaţi în dosarul nr. x/2013. Totodată, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta UAT Municipiul Galaţi împotriva aceleiaşi sentinţe.
Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei sus - menţionate, au declarat recurs reclamanţii G. S.A. Bucureşti, B. şi C., precum şi pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Galaţi, după cum urmează:
Prin motivele de recurs, reclamanta G. S.A. Bucureşti a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
- Cauza dedusă judecăţii este complexă, fiind supuse analizei instanţei de apel aspecte care vizează atât nelegalitatea, cât şi netemeinicia soluţiei apelate, dar decizia de apel, contrar dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu conţine motivele pe care se întemeiază şi cele pentru care au fost admise sau respinse cererile şi apărările părţilor, respectiv cuprinde motive contradictorii.
Astfel, deşi a recunoscut dreptul de proprietate al recurentei G. asupra terenului, calitatea procesuală activă, precum şi dreptul acesteia de a revendica terenul de la UAT Galaţi, dar şi dreptul de a pretinde despăgubiri, instanţa de apel, în mod contradictoriu, a respins apelul însuşit de G..
Prin urmare, dreptul de proprietate al G. este golit de conţinut, lipsind practic pe titular de posibilitatea exercitării dreptului de proprietate asupra imobilului, aşa cum acesta este garantat de C. civ., Constituţie, dar şi de CEDO.
- Decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 480 din vechiul C. civ. şi a art. 565 din noul C. civ., totodată, cu nesocotirea dispoziţiilor trasate prin decizia de casare, prin aprecierea că nu se mai impunea compararea titlurilor.
Prin decizia Înaltei Curţi din ciclul procesual anterior, s-a reţinut că soluţionarea unei acţiuni în revendicare presupune a se verifica titlurile părţilor cu privire la suprafaţa terenului în litigiu, a se stabili, în baza probatoriului necesar, dacă există o suprafaţă faptică sau scriptică, rezultată din actele de proprietate sau o simplă ocupare a acestui teren şi a se verifica din punct de vedere juridic care dintre titluri este mai caracterizat.
Or, instanţa de apel, în rejudecare, a ignorat dispoziţiile trasate de ÎCCJ şi nu a dat dovadă de rol activ, principiu ce guvernează procesul civil, valorificând doar concluziile raportului de expertiză, fără a mai analiza titlurile de proprietate ale părţilor.
În acelaşi timp, acţiunea în revendicare formulată de B. şi C. a fost respinsă ca nefondată, cu motivarea că s-a făcut dovada afectării dreptului de proprietate.
Or, în apel a fost administrată proba cu expertiză în specialitatea cadastru şi topografie, din care rezultă că o suprafaţă totală de 9303 mp din imobilul proprietatea G. este ocupată pe nedrept.
Prin urmare, există o probă utilă, concludentă şi pertinentă, care a confirmat susţinerile apelanţilor - reclamanţi, în sensul că dreptul de proprietate asupra unei părţi din imobilul ce a făcut obiectul contractului de schimb, respectiv asupra suprafeţei de 9303 mp, este încălcat, UAT Galaţi ocupând fără niciun titlu terenul revendicat.
În acest sens, se impunea admiterea acţiunii în revendicare şi, neprocedând în acest fel, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 563 şi 565 din noul C. civ.
Recurenta a arătat, totodată, că, în baza dispoziţiilor art. 566 C. civ., pârâta are obligaţia să restituie terenul liber de orice sarcini şi că nu este incidentă în cauză vreo ipoteză dintre cele menţionate de art. 566 C. civ. privind acordarea de despăgubiri, respectiv înstrăinarea sau pieirea bunului.
În măsura în care instanţa de control judiciar ar aprecia că acţiunea în revendicare nu ar fi admisibilă, având în vedere natura obiectivului care a fost amplasat pe terenul proprietatea G., ar urma să se dea prevalenţă capătului subsidiar al acţiunii introductive, acordându-se despăgubiri atât pentru imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, cât şi pentru lipsa de folosinţă. În caz contrar, s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză a UAT Galaţi, constând în folosinţa fără drept a terenului aparţinând G..
- Prin decizia recurată, au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) raportat la art. 33 C. proc. civ., coroborate cu art. 1.247 alin. (2) din noul C. civ., întrucât a fost menţinută în mod greşit soluţia tribunalului din încheierea din data de 05.05.2015, de respingere a excepţiei lipsei de interes în promovarea cererii conexe de către pârâta UAT Galaţi.
Prin promovarea acţiunii în anularea contractului, pârâta nu urmăreşte prevenirea încălcării vreunui drept al său sau a vreunei pagube iminente care nu ar putea fi altfel reparată şi nici nu ar dobândi vreun folos, de orice natură, întrucât, chiar în ipoteza admiterii acţiunii conexe şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară a încheierii contractului, terenul ce a făcut obiectul contractului de schimb ar intra în fondul forestier al Statului Român, şi nu în domeniul public ori privat al UAT Galaţi.
Pe de altă parte, interesul reţinut de instanţa de fond nu este conform cu ordinea de drept şi cu regulile de convieţuire socială şi nici în concordanţă cu vreun drept subiectiv al UAT Galaţi, cât timp, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, aceasta nu a făcut dovada faptului că este titulara unui drept de proprietate, concesiune, administrare, folosinţă gratuită etc., având ca obiect imobilul.
Prin recursul declarat, A. Valentin şi C. au solicitat casarea în parte a deciziei recurate, respectiv doar în limita soluţiei pronunţate cu privire la apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 829/22.07.2015 a Tribunalului Galaţi, recursul vizând numai soluţia asupra capătului accesoriu de cerere având ca obiect pretenţii, astfel cum a fost modificat şi explicitat/motivat, din cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Prin motivele de casare, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi au susţinut următoarele:
- Necesitatea relevării, în conţinutul considerentelor hotărârii judecătoreşti, a situaţiei de fapt reţinute de instanţa de judecată în baza probelor administrate în cauză, a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi a raţiunilor pentru care au fost admise ori, respectiv, înlăturate cererile/susţinerile părţilor, rezultă din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Or, în cauză, considerentele deciziei de apel sunt contradictorii sub două aspecte: a) sub aspectul legăturii de interdependenţă între soluţia ce urma a fi pronunţată în privinţa primului capăt de cerere şi soluţia statuată referitor la capătul accesoriu/subsidiar de cerere (legătură ce reprezintă şi specificul acţiunii în revendicare); b) sub aspectul determinării calităţii procesuale active în privinţa capătului subsidiar de cerere.
a) Instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că, dacă acţiunea în revendicare este admisă, pârâtul este obligat să restituie bunul către adevăratul proprietar (obligaţie principală), iar dacă restituirea în natură nu este posibilă, obligaţia de restituire va fi înlocuită de o obligaţie de dezdăunare, respectiv, restituire prin echivalent (obligaţie subsidiară).
Prin urmare, caracterul subsidiar al celui de-al doilea capăt de cerere rezultă din relaţia de interdependenţă existentă între soluţiile pronunţate referitor la cele două capete de cerere ce compun petitul cererii principale de chemare în judecată, astfel: în ipoteza în care capătul de cerere vizând revendicarea ar fi admis, capătul subsidiar de cerere având ca obiect despăgubirile se impune a fi respins şi invers, în cazul în care capătul principal va fi respins, se impune admiterea capătului accesoriu de cerere având ca obiect pretenţii.
Aşadar, ca urmare a respingerii, ca nefondat, a primului capăt de cerere dedus judecăţii prin acţiunea principală - soluţie pe care recurenţii nu înţeleg să o recureze -, se impunea ca cel de-al doilea capăt de cerere sa fie admis.
Cu toate acestea, în mod paradoxal, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de respingere, ca nefondat, a capătului subsidiar de cerere, fără a face aplicarea, în speţă, a dispoziţiilor legale indicate care îndreptăţesc pe proprietarul-reclamant la acordarea despăgubirilor şi fără a arăta argumentele pentru care a procedat în acest fel.
Aşadar, referitor la capătul subsidiar de cerere, motivarea deciziei de apel este cel puţin confuză, împrejurare ce determina imposibilitatea instanţei de recurs de a înţelege în ce măsură normele legale au fost sau nu aplicate corect în situaţia de fapt din speţă, relativ la capătul subsidiar de cerere.
Totodată, există contradictorialitate şi între considerentele şi dispozitivul deciziei, în contextul în care toate argumentele redate de instanţa de apel cu referire la capătul principal de cerere converg spre soluţia admiterii şi a capătului subsidiar, dar prin dispozitiv apelul este respins, cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe de respingere a acestui capăt de cerere.
b) În ceea ce priveşte modalitatea de determinare a calităţii procesuale active în formularea capătului accesoriu de cerere, instanţa de apel a reţinut că obiectul capătului accesoriu de cerere constă în despăgubirile solicitate de recurenţii - reclamanţi pentru acoperirea prejudiciului cauzat de pârâta UAT Galaţi prin lipsirea de folosinţa terenului revendicat în perioada 24.09.2010 -24.09.2013, perioadă în care aceştia deţineau, în mod necontestat, calitatea de proprietari ai terenului.
Prin aplicarea dispoziţiilor art. 33 şi 36 C. proc. civ., ce reglementează, la raportul de drept material/situaţia de fapt dedusă judecăţii, corect reţinute de instanţa de apel), rezultă că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să formuleze capătul subsidiar de cerere, ca proprietari ai terenului în perioada 2010-2013, având interes procesual şi calitate procesuală.
Pe de altă parte, instanţa de apel a considerat că, urmare a transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului la data de 03.11.2017, ar fi avut Ioc şi o transmitere a calităţii procesuale active referitor la întreaga acţiune, astfel încât apelantei G. S.A. i-ar reveni calitatea procesuală activă şi în privinţa capătului subsidiar de cerere, parte care, însă, nu justifică interesul de a obţine aceste despăgubiri întrucât nu poate pretinde că a suferit un prejudiciu rezultat din lipsa de folosinţă a terenului în anii 2010-2013.
Această concluzie este una contradictorie, întrucât în privinţa unuia şi aceluiaşi capăt subsidiar de cerere interesul procesual ar aparţine recurenţilor B. şi C., dar calitatea procesuală activă ar aparţine G. şi, mai mult, niciuna dintre părţi nu ar fi îndreptăţită la despăgubiri.
Recurenţii au susţinut că la această concluzie paradoxală şi lipsită de consecvenţă juridică s-a ajuns ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale de drept material incidente în privinţa raportului juridic dedus judecăţii prin capătul accesoriu în privinţa G. S.A. care, în perioada 2010-2013, vizată de raportul juridic, era străină de acesta.
Astfel, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ. 1864 raportului juridic existent în perioada 2010-2013 în considerarea G. S.A., care, însă, a devenit proprietara terenului (fără a suferi vreun prejudiciu în perioada 2010-2013) abia la data de 03.11.2017, aşadar, în considerarea unui terţ fata de acest raport juridic.
- Instanţa de apel a reţinut în mod judicios/corect situaţia de fapt dedusă judecăţii prin formularea celui de-al doilea capăt de cerere, dar nu a procedat la o corectă aplicare a prevederilor de drept substanţial ce reglementează acest raport juridic, în ceea ce priveşte stabilirea calităţii procesuale active în privinţa acestui capăt de cerere.
Concluzia instanţei de apel potrivit căreia a avut loc o transmitere a calităţii procesuale active referitor la întreaga acţiune se bazează doar pe împrejurarea transmiterii la data de 03.11.2017 a dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, cu ignorarea raportului juridic concret supus soluţionării în cadrul capătului subsidiar de cerere şi cu toate că acea împrejurare era relevantă doar în privinţa primului capăt de cerere.
În primul rând, s-au atribuit efecte juridice eronate caracterului subsidiar/accesoriu al celui de-al doilea capăt de cerere.
Având în vedere natura juridică a cererii principale, caracterul subsidiar al celui de-al doilea capăt de cerere se limitează la legătura de interdependenţă existentă între soluţiile pronunţate referitor la cele două capete de cerere (legătură ce nu presupune, în mod obligatoriu şi necesar, o identitate a părţilor în cele două raporturi juridice deduse judecăţii).
În speţă, în capătul principal de cerere având ca obiect revendicarea, calitatea procesuală activă aparţine (începând cu data de 03.11.2017) recurentei G. S.A., dar în cel de-al doilea capăt de cerere calitatea procesuală activă continuă să aparţină recurenţilor, în considerarea faptului că acesta vizează un prejudiciu produs în perioada 2010-2013.
Recurenta G. S.A. a dobândit dreptul de proprietate împreună cu toate atributele şi prerogativele conferite de acesta la data de 03.11.2017, iar transmiterea produce efecte numai pentru viitor.
Această persoană ar putea avea calitate procesuală activă (şi interes procesual) doar în privinţa unor eventuale pretenţii vizând un prejudiciu produs ulterior datei de 03.11.2017, în timp ce despăgubirile pentru perioada 2010-2013, care formează obiectul capătului subsidiar de cerere, sunt aferente unui prejudiciu deja produs în patrimoniul recurenţilor B. şi C..
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a stabilit corect situaţia de fapt, dar a aplicat greşit normele de drept material, raportându-se la un terţ, iar nu la subiectele reale ale raportului juridic litigios.
În al doilea rând, aplicarea corectă, la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, a prevederilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală conduce la o concluzie contrară soluţiei recurate, anume la întrunirea în persoana pârâtei a condiţiilor răspunderii civile delictuale, pentru ocuparea, fără drept, a suprafeţei de teren determinate prin raportul de expertiză întocmit în cauză, în faza apelului (în al doilea ciclu procesual).
Pârâta Unitatea Administrativ Teritorială (UAT) a Municipiului Galaţi a declarat recurs împotriva deciziei nr. 177/19.12.2019 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, cât şi recurs incident împotriva considerentelor aceleiaşi decizii, după cum urmează:
(1) În ceea ce priveşte recursul împotriva deciziei de apel, pârâta UAT Municipiul Galaţi a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare în ceea ce priveşte cererea conexă, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de schimb încheiat între B. şi C., pe de o parte, şi Regia Naţională a Pădurilor Romsilva S.A. Bucureşti - Sucursala Direcţia Silvică Galaţi, de cealaltă parte.
Recurenta - pârâtă a precizat că recursul vizează cel de-al treilea motiv de nulitate, constând în fraudarea prevederilor O.G. nr. 96/1998.
Din considerentele deciziei de apel rezultă că premisa esenţială care a stat la baza respingerii primelor motive de nulitate a fost acela că este aplicabilă în speţă O.G. nr. 96/1998, şi nu H.G. nr. 796/2002, cu motivarea că Ordinul nr. 107/24.02.2006 nu a fost contestat, iar acesta trimite expres la prevederile procedurii reglementate de O.G. nr. 96/1998.
Or, în aceste condiţii şi ţinând cont şi de faptul că instanţa de apel a stabilit că procedura de schimb este o excepţie de la principiul legal al inalienabilităţii, de strictă interpretare şi aplicare, orice încălcare a textului de lege fiind sancţionată cu nulitatea absolută, cel de-al treilea motiv de nulitate nu mai putea fi înlăturat.
O.G. nr. 96/1998 prevede atât scopul realizării, cât şi situaţiile limitative în care se poate realiza această procedură.
Art. 24 lit. d) din ordonanţă trimite strict la realizarea de "investiţii cu caracter social, cultural, sportiv, medical şi de cult". Anterior realizării schimbului, era necesar "avizul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură".
Teza principală a art. 24 alin. (1) constă, cu valoare de principiu, în interzicerea reducerii suprafeţei pădurilor din fondul forestier naţional, cu excepţia anumitor situaţii, precum prevăd şi dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 26/1996 privind Codul Silvic (în vigoare la data încheierii contractului de schimb, avute în vedere şi de instanţa de apel în considerentele aferente primului motiv de nulitate), respectiv:
"reducerea suprafeţei fondului forestier proprietate publică este interzisă".
Ordinul nr. 107/24.02.2006, subsumat O.G. nr. 96/1998, prevede scopul efectuării schimbului ca fiind "investiţii cu caracter social, cultural, sportiv".
Aşadar, persoanele care beneficiază de un schimb efectuat conform acestei proceduri trebuiau să realizeze exclusiv o investiţie cu caracter social, cultural sportiv şi să aibă, anterior, pentru această investiţie, un aviz al autoritarii publice centrale, emis, evident, în baza unui proiect.
Or, în cauză, copermutanţii (este de notorietate faptul că B. îndeplinise până la acea dată funcţia de director al Romsilva Galaţi) nu aveau cum să aibă un astfel de aviz, obţinut în urma analizei proiectului de către autoritatea centrală. Dovadă în acest sens este şi faptul că, imediat după procedura de schimb, A. au depus documentaţie la UAT Galaţi în vederea realizării pe acel teren a unui mall, obiectiv eminamente comercial, cu toate că procedura de scoatere definitivă din fondul forestier a terenului de 7 ha fusese iniţiată pentru construirea unui Complex social-sportiv Gura-Siretului, jud. Galaţi, obiectiv ce ar fi trebuit realizat în mod strict.
În aceste condiţii, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că nu au fost dovedite nici mecanismul fraudulos şi nici intenţia de a frauda legea la încheierea contractului de schimb.
Raţionamentul instanţa de apel este nelegal, întrucât Memoriul tehnic şi Memoriul justificativ ce au stat la baza eliberării certificatului de urbanism, contrar celor reţinute în decizie, nu dovedesc intenţia A. de a realiza proiectul intitulat Complex social sportiv Gura Siretului, ci reprezentau documentaţie pentru centru comercial.
O.G. nr. 96/1998 nu prevede că poate fi realizat şi un centru comercial, pe lângă cel cultural sportiv, ci doar cultural sportiv, această interpretare echivalând cu o adăugare la lege. De asemenea, actul normativ nu permite schimbarea de destinaţie ulterioară şi nici realizarea suplimentară de obiectiv economic, ci obligă doar la a realiza obiectivul cultural sportiv.
(2) Prin recursul incident, pârâta UAT Municipiul Galaţi a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., după cum urmează:
- Sunt nelegale considerentele prin care instanţa de apel a respins excepţia decăderii invocată de pârâtă cu privire la capătul de cerere având ca obiect pretenţii.
Apelul A. a vizat exclusiv respingerea capătului de cerere constând în revendicare, nu şi a celui cu privire la daune/pretenţii, astfel cum aceştia au precizat în mod explicit, mai mult, nu au prezentat niciun argument şi nici nu au solicitat administrarea vreunei probe cu privire la acest al doilea capăt de cerere, referitor la daune.
Abia după invocarea prin întâmpinare de către pârâtă a excepţiei decăderii şi a dispoziţiilor art. 477 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., prin notele de şedinţă depuse la al treilea termen de judecată, A. au arătat că, în realitate, au avut în vedere întreaga cerere (revendicare şi daune) când au formulat apel, fără, însă, a timbra în mod corespunzător daunele solicitate.
- Considerentele prin care instanţa de apel a apreciat că nu se impune compararea titlurilor încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare.
Astfel, instanţa de apel a reţinut din decizia Înaltei Curţi că, în cauză, se impunea compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi şi, cu toate că era ţinută de cele dispuse de instanţa superioară şi de obligaţia prevăzută de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., a considerat în mod greşit că nu mai este necesar să se compare titlurile.
Argumentele pentru care s-a procedat în acest fel sunt nelegale, întrucât pârâta UAT Municipiul Galaţi, pe de o parte, nu a a avut niciodată o poziţie de "recunoaştere" a situaţiei de fapt evidenţiate prin raportul de expertiză - respectiv a ocupării terenului de o instalaţie a staţiei de epurare şi de conductele aferente -, iar, pe de altă parte, a depus la dosarul cauzei titlul de proprietate aferent.
Culpa procesuală a A. din primul ciclu procesual a fost valorificată de instanţă împotriva pârâtei.
În cursul judecăţii în primă instanţă, A., la solicitarea pârâtei, au arătat în mod expres că nu înţeleg să administreze proba cu expertiză, poziţie consemnată în încheierea de şedinţă, astfel încât, în mod firesc, pârâta s-a opus în apel administrării acestei probe, din moment ce solicitarea A. încălca dispoziţiile art. 254 alin. (1) cu referire la 254 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., invocându-se ca motiv de apel propria turpitudine.
Odată ce s-a dispus efectuarea unei expertize, pârâta a produs titlul său de proprietate, respectiv dovada intabulării, acesta fiind motivul pentru care Înalta Curte a dispus compararea titlurilor prin decizia de casare. De altfel, chiar tribunalul a reţinut în primul ciclu procesual că în Tarlaua x, deţine teren şi UAT Galaţi care a executat lucrarea de interes public "Staţie de epurare".
Or, deşi reclamanţii au renunţat în mod expres la fond la expertiza necesară într-o acţiune în revendicare, cea sancţionată este pârâta, deşi titlul acesteia era depus la dosarul cauzei, context în care, faţă şi de decizia de casare, instanţa de apel avea obligaţia să compare titlurile de proprietate ale părţilor.
Recurenta - pârâtă a solicitat instanţei de recurs admiterea excepţiei decăderii invocata în faza apelului cu privire la capătul de cerere referitor la daunele solicitate de A., urmând a respinge recursul formulat de aceştia cu privire la acest capăt de cerere ca inadmisibil.
Totodată, în eventualitatea în care succesoarea lor în drepturi, G. S.A., va formula recurs şi sub acest aspect, al daunelor, acesta să fie respins ca inadmisibil.
În subsidiar, cu privire la al doilea motiv de recurs, cel referitor la compararea de titluri, în eventualitatea admiterii acestuia, recurenta a solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Galaţi în vederea soluţionării doar a capătului de cerere referitor la revendicare prin compararea titlurilor.
Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 09 februarie 2021, completul a admis în principiu recursurile declarate de A. Valentin şi C., de reclamanta G. S.A. Bucureşti şi de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a municipiului Galaţi, precum şi a recursului incident declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a municipiului Galaţi împotriva deciziei nr. 177A din 19 decembrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 23 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Apărările formulate în cauză
Recurenţii reclamanţi B. şi C. au formulat întâmpinare la recursul pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Galaţi, prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat numai în ceea ce priveşte soluţia referitoare la cererea conexă (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 conexat la dosarul nr. x/2013).
Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare la cele trei recursului, solicitând respingerea acestora ca nefondate.
Intimata-pârâtă Direcţia Naţională a Pădurilor Romsilva, Direcţia Silvică Galaţi şi recurenta reclamantă G. S.A. au depus întâmpinări la recursul pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Galaţi prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Prin întâmpinarea formulată la recursul recurenţilor reclamanţi B. şi C., recurenta reclamantă G. S.A. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurenţilor cu privire la capătul subsidiar de cerere privind despăgubirile, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta reclamantă G. S.A. a depus răspuns la întâmpinările formulate de recurenţii reclamanţi B. şi C., de recurenta pârâtă şi de intimaţii pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Direcţia Silvică Galaţi.
Recurenta pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Galaţi a depus, în termen legal, întâmpinare la recursul A. Valentin şi C..
Recurenţii reclamanţi B. şi C. au depus întâmpinare la recursul incident formulat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Galaţi, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, precum şi răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta pârâtă.
Recurenta reclamantă G. S.A. a formulat, de asemenea, întâmpinare la recursul incident.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul declarat de către A. Valentin şi C. vizează modul de soluţionare a excepţiei având ca obiect lipsa calităţii procesuale active în ceea ce priveşte cererea principală (revendicare şi despăgubiri), reclamanţii fiind nemulţumiţi de faptul că instanţa de apel nu le-a recunoscut legitimare procesuală pentru capătul de cerere privind despăgubirile, în timp ce recursul declarat de reclamanta vizează, în primul rând, fondul raportului juridic dedus judecăţii în cererea principală.
Prin recursul formulat, pârâta UAT Municipiul Galaţi a criticat decizia de apel în legătură cu modul de soluţionare a cererii conexe, iar recursul incident priveşte considerentele acestei decizii.
Faţă de conţinutul motivelor de recurs ale părţilor, Înalta Curte va analiza cu prioritate calea de atac declarată de către pârâta UAT Municipiul Galaţi împotriva deciziei de apel, în ordinea logică a chestiunilor de drept supuse dezlegării instanţei de control judiciar, în condiţiile în care eventuala admitere a acestui recurs ar presupune o dezlegare din partea Înaltei Curţi în privinţa desfiinţării cu efect retroactiv a titlului de proprietate pe care se întemeiază pretenţiile din cererea principală dedusă judecăţii, indiferent de legitimitatea procesuală pentru formularea acestora.
Se impune, însă, analizarea prioritară a recursurilor declarate împotriva deciziei de apel faţă de recursul incident declarat de către pârâta UAT Municipiul Galaţi, avându-se în vedere caracterul accesoriu al acestuia din urmă, din perspectiva soluţiei ce ar urma să fie adoptată în privinţa recursurilor principale, precum şi prevederile art. 491 cu referire la art. 472 alin. (2) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei UAT Municipiul Galaţi, Înalta Curte constată că nu este fondat.
Recurenta - pârâtă a criticat respingerea ca nefondat a apelului său şi menţinerea prin decizia recurată a dispoziţiei primei instanţe de respingere a cererii conexe, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al reclamanţilor - pe care se fundamentează pretenţiile din cererea de chemare în judecată -, reprezentat de contractul de schimb încheiat în formă autentică în anul 2006 cu Regia Naţională a Pădurilor Romsilva S.A. Bucureşti - Sucursala Direcţia Silvică Galaţi.
Prin motivele de recurs, pârâta a arătat în mod explicit că înţelege să critice modul de evocare a fondului cererii conexe exclusiv în legătură cu cel de-al treilea motiv de nulitate absolută invocat, constând în fraudarea prevederilor O.G. nr. 96/1998 la încheierea contractului de schimb.
În limitele învestirii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat îndeplinirea, la momentul perfectării actului juridic, a tuturor condiţiilor prevăzute de O.G. nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, act normativ aplicabil, în mod necontestat, în considerarea regimului juridic al terenului care, în urma schimbului, a intrat în proprietatea reclamanţilor şi este vizat de cauza de faţă.
Dintre aceste condiţii, recurenta are în vedere doar întrunirea unei situaţii de excepţie ce a făcut posibilă ieşirea terenului în discuţie din fondul forestier naţional.
Potrivit art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 96/1998, "Reducerea suprafeţei pădurilor din fondul forestier naţional este interzisă, cu excepţia următoarelor situaţii: (...) d) orice alte investiţii cu caracter social, cultural, sportiv, medical şi de cult, cu avizul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură".
Contrar susţinerilor recurentei, enumerarea din cuprinsul textului este limitativă doar în ceea ce priveşte natura investiţiei, în sensul că aceasta trebuie să aibă destinaţia prevăzută în mod expres de normă.
În schimb, legiuitorul nu a exclus o investiţie cu un caracter complex, în măsura în care este respectată natura prestabilită şi este posibilă asocierea mai multor destinaţii dintre cele enumerate în art. 24 din ordonanţă, constatare ce reiese din interpretarea gramaticală, dar şi logică a normei.
Astfel, se prevede generic realizarea de "investiţii", mai mult, "orice investiţii" (altele decât cele din alineatele precedente), aşadar, legiuitorul are în vedere o alocare de fonduri în scopul obţinerii de profit şi fără a limita categoriile de obiective posibile, în alt mod decât prin destinaţie.
Dacă s-ar fi urmărit o asemenea limitare, aceasta ar fi fost prevăzută în mod expres, în caz contrar, nu există vreo raţiune pentru a se ignora, în interpretarea normei, scopul plasării de capital de către un investitor, nici realitatea obiectivelor multifuncţionale, care sunt atractive pentru consumator, prin urmare, şi pentru investitor.
Drept urmare, nu poate fi primită susţinerea recurentei, în sensul că un complex social sportiv - pentru care reclamanţii au solicitat, în mod necontestat, eliberarea certificatului de urbanism, ulterior încheieri contractului de schimb - nu ar intra în domeniul de aplicare a art. 24 din O.G. nr. 96/1998, motiv pentru care se constată că, în mod corect, instanţa de apel a constatat inexistenţa vreunei încălcări a legii din acest punct de vedere şi a menţinut hotărârea primei instanţe.
De altfel, susţinerile recurentei pe acest aspect sunt contradictorii, ceea ce relevă o dată în plus netemeinicia acestora. Astfel, deşi contestă investiţiile cu mai multe destinaţii, recurenta admite, în finalul motivelor de recurs, posibilitatea realizării unui centru cultural sportiv, cu toate că, în cuprinsul art. 24 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 96/1998, caracterul cultural al unei investiţii este menţionat distinct de cel sportiv.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, în consecinţă, va respinge recursul declarat de pârâta UAT Municipiul Galaţi, ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul declarat de A. Valentin şi C., Înalta Curte constată următoarele:
În cursul rejudecării apelurilor, după casare, s-a învederat de către reclamanţi faptul că nu mai sunt proprietarii terenului în litigiu, acesta fiind adjudecat la data de 3.11.2017 de către F. S.A. (actualmente G.), în contul creanţei executate silit.
Prin decizia recurată, instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor iniţiali B. şi C., invocată de către pârâtă şi a constatat că, urmare a transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului, a avut loc şi o transmitere a calităţii procesuale active referitor la întreaga acţiune, atât cu privire la capătul principal de cerere având ca obiect revendicarea, cât şi cu privire la capătul subsidiar de cerere constând în obligarea pârâtei la plata de daune - interese, motivând, în esenţă, că titular al cererii subsidiare nu poate fi decât partea care a formulat şi cererea principală.
Prin motivele de recurs, decizia a fost criticată sub aspectul transmiterii calităţii procesuale active în favoarea adjudecatarului G. S.A. şi pe capătul subsidiar de cerere, susţinându-se că decizia cuprinde motive contradictorii şi a fost pronunţată cu ignorarea raporturilor juridice de drept substanţial dintre părţi la stabilirea calităţii procesuale active.
Criticile astfel formulate sunt fondate.
Cu titlu preliminar, se impune a se observa că excepţia privind lipsa legitimării procesuale active a fost invocată şi analizată cu privire la acţiunea introductivă, şi nu în legătură cu calea de atac a apelului, cu toate că transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ca efect al adjudecării (art. 857 C. proc. civ.) a avut loc în calea de atac.
Întrucât nu a fost contestat în recurs modul de soluţionare a excepţiei din această perspectivă, urmează ca recursul să fie analizat în limitele învestirii, în ceea ce priveşte transmiterea calităţii procesuale pentru cele două capete de cerere ale acţiunii introductive.
În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
În acest cadru, Înalta Curte constată existenţa unei contrarietăţi în motivarea deciziei recurate, în ceea ce priveşte obiectul pretenţiilor băneşti, în condiţiile în care instanţa de apel a considerat că este necesară, pentru lămurirea calităţii procesuale a fiecărei părţi, clarificarea obiectului pretenţiilor deduse judecăţii.
Instanţa de apel a reţinut că, prin acţiunea formulată, astfel cum a fost precizată, A. Valentin şi C. au solicitat obligarea pârâtei UAT Municipiul Galaţi să lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 6300 mp teren, dar au formulat şi pretenţii băneşti constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii trei ani, pentru repararea prejudiciului cauzat de pârâtă prin ocuparea abuzivă a terenului, pe temeiul art. 998 şi 999 C. civ.
În continuare, s-a apreciat, totuşi, că instanţa de judecată a fost învestită cu o cerere de despăgubire în echivalent, formulată în subsidiar, pentru situaţia în care lăsarea terenului de 6300 mp în deplină proprietate şi posesie nu va fi posibilă, reclamanţii urmărind ca, în măsura în care nu va fi posibilă executarea în natură a obligaţiei pârâtei de a elibera terenul, aceasta să fie înlocuită cu o sumă de bani denumită daune-interese care să acopere prejudiciul suferit de reclamanţi.
Faţă de caracterul subsidiar al cererii de acordare de daune - interese, instanţa de apel a apreciat că titular al cererii subsidiare nu poate fi decât partea care a formulat şi cererea principală, având ca obiect revendicarea terenului, astfel încât a constatat că legitimarea procesuală activă s-a transmis în totalitate către adjudecatarul G. S.A. (fostă F. SA).
Înalta Curte constată, aşadar, instanţa de apel a procedat la o recalificare juridică a pretenţiile deduse judecăţii, ajungând la concluzia că a fost învestită cu o cerere de despăgubire prin echivalent, pentru ipoteza în care nu este posibilă restituirea în natură a terenului, obiect juridic pe baza căruia s-a pronunţat, tot prin considerentele deciziei, asupra calităţii procesuale active.
În acelaşi timp, însă, examinând pe fond apelul declarat de către reclamanţi (şi continuat, potrivit aprecierilor instanţei de apel, de către reclamanta G.), instanţa de apel a respins criticile vizând soluţia primei instanţe de respingere a pretenţiilor băneşti.
În motivare, s-a arătat că, prin această cerere, au fost avute în vedere pierderile pe care A. Valentin şi C. le-au suferit ca urmare a imposibilităţii de a folosi terenul ocupat de staţia de epurare, în ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv anterior datei de 24.09.2013. Or, faţă de obiectul concret al pretenţiilor astfel formulate, reclamanta G. S.A., care a devenit proprietara terenului în litigiu abia la data de 3.11.2017 şi a intrat în prezentul proces în mai 2018, nu justifică interesul de a obţine aceste despăgubiri, întrucât nu poate pretinde că a suferit un prejudiciu rezultat din lipsa de folosinţă a terenului în anii 2010-2013, când proprietatea nu îi aparţinea.
În raport de motivarea deciziei recurate, Înalta Curte constată că sunt contradictorii considerentele vizând obiectul pretenţiilor băneşti, expuse, pe de o parte, în contextul legitimării procesuale active, iar, pe de altă parte, în evocarea fondului raportului juridic dedus judecăţii.
Această contradicţie decurge din faptul că instanţa de apel a echivalat cererea având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă pentru ultimii trei ani anterior introducerii cererii, pe temeiul răspunderii civile delictuale, cu o cerere de dezdăunare prin echivalent.
Or, despăgubirea prin echivalent este proprie, într-adevăr, acţiunii în revendicare, după cum a arătat instanţa de apel, însă nu poate fi confundată cu repararea prejudiciului suferit de către proprietar ca urmare a ocupării abuzive a terenului într-o perioadă de terminată de timp, pe temeiul răspunderii civile delictuale a pârâtului.
O asemenea îndreptăţire a proprietarului la despăgubiri îşi are temeiul în dispoziţiile art. 566 C. civ. şi este un efect al admiterii acţiunii în revendicare, în două situaţii, respectiv atunci când bunul a pierit sau nu se mai află în posesia pârâtului.
Mai mult decât atât, raporturile de drept substanţial pe acest temei se reflectă în plan procesual în sensul că formularea unei acţiuni în revendicare implică atât pretenţia de restituire în natură a imobilului, cât şi dezdăunarea prin echivalent, pentru cele două situaţii prevăzute în mod expres în cod, fără a fi necesar ca obiectul cererii adresate instanţei de judecată să conţină în mod explicit ambele pretenţii, admiterea revendicării antrenând dezdăunarea, după caz, în natură sau prin echivalent.
În acelaşi timp, s-ar putea vorbi despre o expropriere de fapt, atunci când statul sau un alt subiect de drept public deţine fără vreun titlu terenul proprietatea altei persoane, pentru realizarea unei lucrări de interes public, iar lipsirea ireversibilă de proprietate justifică dezdăunarea proprietarului prin acordarea contravalorii bunului, tot pe temeiul art. 566 C. civ., dar şi pe temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Or, în cauză, reclamanţii nu au solicitat dezdăunarea prin echivalent, ci au arătat în mod neechivoc, după cum s-a arătat, de altfel, prin decizia recurată, că pretenţiile băneşti au drept cauză repararea prejudiciului pentru ocuparea abuzivă a imobilului, solicitând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru ultimii 3 ani, anterior cererii de chemare în judecată.
În acelaşi timp, Înalta Curte constată că o sursă a confuziei în privinţa obiectului cererii, care a generat contrarietatea între considerente, este menţionarea în cuprinsul cererii a cuvântului "subsidiar", alăturat pretenţiilor constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Prevederile C. proc. civ. nu conţin vreo referire la cererile subsidiare, cu toate că aceasta ar fi trebuit să se regăsească în capitolul "Acţiunea civilă", în care sunt identificate şi definite de către legiuitor cererile în justiţie.
Absenţa unei consacrări legislative a cererilor subsidiare relevă că menţionarea de către parte a caracterului subsidiar al unei cereri nu produce alt efect decât acela de a indica ordinea în care pretenţiile trebuie soluţionate.
Pe de altă parte, o cerere subsidiară este, totuşi, o cerere de sine-stătătoare, fiind echivalentul celei la care se raportează, din punctul de vedere al realizării dreptului pe care pretenţiile se întemeiază, caracterul subsidiar relevând doar opţiunea titularului cererilor pentru soluţionarea cu precădere a uneia dintre ele.
Or, dezdăunarea prin echivalent, astfel cum a fost recalificată cererea reclamanţilor, nu este o alternativă la cererea în revendicare şi nu poate fi socotită o cerere autonomă, în condiţiile în care, după cum s-a arătat anterior, formularea unei acţiuni în revendicare implică atât pretenţia de restituire în natură a imobilului, cât şi dezdăunarea prin echivalent.
Faptul că, în cazul admiterii cererii în revendicare, se poate vorbi despre o obligaţie principală şi una subsidiară, respectiv restituirea în natură şi despăgubiri, astfel cum s-a menţionat în decizia recurată, nu se transpune în plan procesual într-o cerere principală şi cealaltă subsidiară, pentru că nu restituirea în natură constituie obiectul cererii de chemare în judecată, ci revendicarea, respectiv lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie, în natură sau, după caz, în echivalent.
Prin urmare, considerând că cererea în pretenţii este "subsidiară", instanţa de apel a acceptat că a fost învestită cu o cerere distinctă de cea având ca obiect revendicarea imobilului, însă s-a raportat, practic, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, la o singură cerere, respectiv revendicarea.
Această constatare confirmă contrarietatea între considerentele deciziei recurate, în condiţiile în care chiar instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au formulat un capăt de cerere distinct de cel principal având ca obiect revendicarea, solicitând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pentru ultimii 3 ani.
Acest capăt de cerere este accesoriu, în sensul că soluţionarea sa depinde de recunoaşterea dreptului reclamanţilor de a revendica terenul în litigiu şi din această perspectivă trebuie înţeleasă menţionarea cuvântului "subsidiar", astfel cum s-a arătat, în mod corect, prin motivele de recurs, anume a legăturii de dependenţă dintre revendicare şi cererea în pretenţii.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia cuprinde considerente contradictorii în privinţa obiectului cererii, contrarietate care relevă o insuficientă clarificare a acestui element al cererii.
Prin urmare, nu poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei în legătură cu chestiunea legitimării procesuale active, dar şi cu fondul cauzei, date fiind considerentele contradictorii expuse pe ambele aspecte.
În consecinţă, se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca, în cadrul rejudecării, chestiunea legitimării procesuale active să fie tranşată în raport de dezlegările din prezenta decizie, ţinându-se cont şi de raportul juridic de drept substanţial pe care se întemeiază cele două capete de cerere din acţiunea formulată de A. Valentin şi C..
Drept urmare, Înalta Curte va admite recursul A. Valentin şi C. şi, pe temeiul art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va casa decizia şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 829 din 22.07.2015 a Tribunalului Galaţi.
În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamanta G. S.A., Înalta Curte constată următoarele:
Recurenta - reclamantă a formulat critici împotriva deciziei de apel în ceea ce priveşte evocarea fondului cererii de chemare în judecată, în ceea ce priveşte atât restituirea în natură a terenului în litigiu, cât şi pretenţiile băneşti. De asemenea, a fost criticată soluţia de respingere a apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 5.05.2015.
După cum s-a constatat în analiza recursului A. Valentin şi C., decizia recurată conţine considerente contradictorii în privinţa obiectului cererii, iar aceste considerente au fost expuse în decizie nu numai în contextul legitimării procesuale active, dar şi pe fondul cauzei, fiind menţinută hotărârea primei instanţe de respingere a pretenţiilor băneşti.
În aceste condiţii, contrarietatea între considerentele deciziei, ce relevă o insuficientă clarificare a acestui element esenţial al cererii de chemare în judecată, împiedică exercitarea controlului de legalitate al deciziei şi în legătură cu fondul raportului juridic dedus judecăţii, în absenţa lămuririi obiectului învestirii instanţei de judecată.
În consecinţă, se impune pronunţarea aceleiaşi soluţii ca în cazul recursului reclamanţilor persoanea fizice, respectiv admiterea şi a recursului reclamantei G. S.A., casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pe temeiul art. 497 C. proc. civ., urmând ca rejudecarea apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 829 din 22.07.2015 să vizeze şi motivele de apel referitoare la pretenţiile băneşti.
Totodată, Înalta Curte constată că sunt fondate şi criticile referitoare la modul de soluţionare a cererii în revendicare, din perspectiva posibilităţii de restituire în natură a terenului în litigiu.
În conformitate cu art. 563 alin. (1) C. civ., "Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept", iar potrivit art. 566 alin. (1) C. civ., "Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat".
Este de precizat că prevederile noului C. civ., la care s-a făcut, în mod corect, referire prin motivele de recurs, sunt aplicabile în cauză în virtutea dispoziţiilor tranzitorii din art. 5 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate (...) din raporturile de proprietate (...)". O reglementare similară se regăseşte şi în art. 6 alin. (6) C. civ., în legătură cu aplicarea în timp a legii civile noi.
Ocuparea terenului de către pârâta din cauză reprezintă facta pendentia, generând aplicarea noului C. civ., indiferent de momentul edificării de către pârâtă pe terenul în litigiu a lucrării considerate de instanţa de apel de utilitate publică.
Pe temeiul art. 563 alin. (1) şi art. 566 alin. (1) C. civ., proprietarul unui teren este îndreptăţit, aşadar, cu prioritate, la restituirea în natură şi doar în cazul în care aceasta nu este posibilă, este îndreptăţit la despăgubiri, însă doar în două situaţii, în mod expres prevăzute în art. 566 alin. (1), anume dacă bunul a pierit din culpa pârâtului ori a fost înstrăinat.
A contrario din această normă, în celelalte cazuri decât cele menţionate cu titlu de excepţie, restituirea în natură este posibilă.
Din considerentele deciziei recurate nu rezultă că s-ar fi analizat şi reţinut incidenţa acestor cazuri, cu toate acestea, instanţa de apel a considerat că restituirea în natură nu este posibilă, astfel cum, în mod corect, s-a relevat prin motivele de recurs.
În consecinţă, Înalta Curte constată că situaţia de fapt este insuficient clarificată din perspectiva posibilităţii restituirii în natură a terenului, nefiind posibilă exercitarea controlului de legalitate presupus în sarcina acestei instanţe de control judiciar, prin prisma modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.
Împrejurarea că lucrarea existentă pe teren ar fi de utilitate publică nu infirmă, ci dimpotrivă, întăreşte concluzia stabilirii necorespunzătoare a situaţiei de fapt, întrucât din niciun considerent al deciziei nu rezultă verificarea caracterului de utilitate publică şi nici argumentele de fapt şi de drept care au condus la o asemenea apreciere, cu referire concretă la probele administrate şi, cu atât mai puţin, argumentele care susţin imposibilitatea restituirii în natură a terenului, în raport de prevederile legale aplicabile şi, mai ales, de o dispoziţie legală care, prin derogare de la art. 566 alin. (1) C. civ., ar conţine interdicţia de restituire în natură a terenului.
Astfel, niciuna dintre prevederile legale indicate în decizia recurată, respectiv din Legea nr. 255/2010 şi din Legea nr. 241/2006, nu cuprinde o asemenea interdicţie şi, mai mult decât atât, art. 27 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 se referă la o servitute de trecere, ceea ce ar putea însemna tocmai că este posibilă restituirea în natură către proprietarul terenului, căruia îi revine doar obligaţia de a respecta servitutea instituită prin lege în favoarea deţinătorului lucrărilor de pe teren.
Se constată, de asemenea, că nu s-a luat în considerare nici posibilitatea restituirii parţiale în natură, în raport de modul efectiv de ocupare a terenului prin lucrarea edificată şi de concluziile raportului de expertiză întocmit chiar în etapa procesuală a rejudecării apelurilor.
Nu în ultimul rând, este de menţionat că instanţa de apel nu a mai considerat necesar să procedeze la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi, deoarece pârâta UAT Municipiul Galaţi nu a contestat situaţia de fapt, în sensul că, prin amplasarea staţiei de epurare, pârâta a încălcat proprietatea reclamantei.
Cu toate acestea, instanţa de apel a făcut trimitere la prevederile Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, considerente din care ar putea reieşi că ocuparea terenului a avut temei legal, iar titlul de proprietate al pârâtei ar putea fi reprezentat chiar de o decizie de expropriere, în baza art. 9 din acest act normativ.
Aşadar, instanţa de apel a luat în considerare apărarea constantă a pârâtei referitoare la ocuparea legală a terenului în litigiu şi la imposibilitatea restituirii în natură a acestuia, deşi a reţinut, în acelaşi timp, că pârâta nu ar fi contestat ocuparea fără titlu a terenului.
Drept urmare, nici pe acest aspect, situaţia de fapt nu este clarificată, în absenţa vreunui considerent referitor nu numai la caracterul de utilitate publică al lucrării, dar nici la titlul de proprietate al pârâtei.
Faţă de toate cele expuse, Înalta Curte constată că nu este posibilă verificarea legalităţii deciziei recurate, dat fiind că situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită, cu referire la cererile şi apărările părţilor, la probele administrate, respectiv la prevederile legale incidente şi la cerinţele de aplicare ale acestora.
În consecinţă, cu ocazia rejudecării apelului reclamanţilor, urmează a clarifica toate aspectele arătate în prezenta decizie, vizând posibilitatea restituirii în natură a terenului.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind modul de soluţionare a apelului reclamanţilor împotriva încheierii de şedinţă din 5.05.2015, în legătură cu respingerea ca nefondată a excepţiei lipsei de interes în promovarea cererii conexe de către pârâta UAT Municipiul Galaţi, Înalta Curte constată că este lipsit de interes şi nu îl va mai analiza ca atare, faţă de respingerea ca nefondat, prin prezenta decizie, a recursului pârâtei declarat împotriva deciziei de apel.
În ceea ce priveşte recursul incident declarat de pârâta UAT Municipiul Galaţi împotriva considerentelor deciziei de apel, Înalta Curte constată că nu este fondat.
Instanţa de apel a considerat în mod corect că a fost învestită, prin apelul reclamanţilor, cu cercetarea legalităţii şi a temeiniciei sentinţei în ceea ce priveşte respingerea cererii principale în ansamblul său, respectiv atât în privinţa revendicării terenului, cât şi a cererii în pretenţii.
După cum s-a arătat chiar prin motivele de recurs ale pârâtei, reclamanţii au precizat în mod expres în acest sens, în cursul judecăţii, limitele efectului devolutiv ale apelului declarat.
Chiar şi în absenţa acestei precizări explicite, este suficient faptul că, prin sentinţa apelată, cererea de chemare în judecată formulată de A. Valentin şi C. a fost respinsă în totalitate, cu motivarea că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la revendicarea terenului, faţă de ocuparea cu titlu a terenului de către pârâtă.
Chiar dacă nu s-a menţionat în mod expres în sentinţă, rezultă din atare motivare că absenţa îndreptăţirii reclamanţilor la lăsarea, în deplină proprietate şi liniştită posesie, a terenului, nu justifica nici acordarea vreunei despăgubiri.
Prin urmare, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, nu numai în mod expres, dar şi implicit, în condiţiile în care soluţionarea cererii în pretenţii depindea de soarta cererii în revendicare.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu este fondat motivul de recurs vizând limitele învestirii instanţei de apel prin apelul reclamanţilor şi îl va respinge ca atare.
Cât priveşte motivul de recurs prin care au fost criticate considerentele pentru care instanţa de apel nu a mai socotit necesar să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, Înalta Curte constată că nu poate fi primit, întrucât tinde la reaprecierea situaţiei de fapt, în ceea ce priveşte împrejurarea pe care s-a fundamentat aprecierea criticată a instanţei de apel, anume poziţia procesuală a pârâtei în legătură cu îndreptăţirea reclamanţilor la revendicarea terenului în litigiu.
Or, reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor administrate excedează atribuţiile acestei instanţe de control judiciar, care se circumscriu exclusiv controlului de legalitate al deciziei recurate, prin prisma motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Pe de altă parte, după cum s-a arătat în prezenta decizie, recursul reclamantei G. S.A. a fost admis, dispunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în considerarea insuficientei clarificări a situaţiei de fapt, inclusiv în ceea ce priveşte titlul de proprietate al pârâtei, precum şi caracterul de utilitate publică al lucrării existente pe teren.
În acest cadru, se constată că motivul de recurs este şi lipsit de interes, chestiunea invocată în recurs urmând a fi clarificată cu ocazia rejudecării apelului reclamanţilor.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul incident, pe temeiul art. 496 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a municipiului Galaţi împotriva deciziei nr. 177A din 19 decembrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul incident formulat de aceeaşi pârâtă împotriva considerentelor aceleiaşi decizii.
Admite recursurile declarate de A. Valentin şi C. şi de G. S.A. Bucureşti împotriva deciziei nr. 177A din 19 decembrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 829 din 22.07.2015 a Tribunalului Galaţi.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2021.