Şedinţa publică din data de 19 mai 2021
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 6 octombrie 2015, sub număr de dosar x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze din Contractul de credit ipotecar nr. x din data de 09.07.2007. ("Contractul"): art. 6 (6.1, 6.2, 6.3), art. 8 (8.3, 8.5, 8.7, 8.8), art. 9 (9.4), art. 10 (10.3) şi declararea nulităţii absolute a acestora, obligarea pârâtei la revizuirea dobânzii, cuprinzând precizarea şi definirea elementelor componente ale dobânzii şi cuantumului acestora, precum şi modalitatea de modificare a dobânzii exclusiv în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni, cu menţiunea că marja băncii este fixă şi este în cuantum de 2,78%, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părţilor, obligarea pârâtei să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit sus menţionat funcţie de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea de 1,8840 RON/CHF, aceste rate urmând sa fie recalculate de la data semnării contractului pana la sfârşitul perioadei de contractare, respectiv 01.07.2032, reclamanţii urmând să achite ratele aferente creditului contractat la valoarea leu/CHF anterior menţionata, îngheţarea cursului CHF - LEU la nivelul la care se afla la data semnării Contractului, respectiv 1,8840, obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor sumele achitate în plus în temeiul contractului sus menţionat, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plăţii şi cursul valutar de la data semnării contractului de credit (1,8840 RON), sume la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâtă, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 6058 CHF în echivalentul în RON la cursul BNR din data efectuării plăţii, cu titlu de comision de acordare, sumă la care să se calculeze şi dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării acestei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acesteia de către pârâtă, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
Prin sentinţa civilă nr. 1582/2016 din 14 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte cererea privind pe reclamanţii A. şi B. şi pe pârâtele C. S.A. şi D.. S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor art. 6.1, 6.3, 8.3,8.5, 8.7, 8.8. S-a constatat nulitatea absolută al clauzelor menţionate. S-a dispus restituirea de către pârâtă a sumei de 6058 CHF (în RON la cursul BNR din ziua plăţii) şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data încasării sumei până la achitarea efectivă. S-a respins restul acţiunii, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, părţile au declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 161/A din 29 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. şi C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1582 din 14 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
A fost admisă excepţia netimbrării şi, în consecinţă, a fost anulat ca netimbrat apelul declarat de către apelanta-pârâtă E..
A fost admis apelul declarat de către apelanta-pârâtă C. S.A..
A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că s-a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 6.1, 6.3, 8.3,8.5, 8.7, 8.8 din Contractul de credit nr. x din data de 09.07.2007 şi a fost înlăturată obligaţia de restituire a sumei de 6058 CHF. Au fost păstrate în rest dispoziţiile sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A. şi B., prin care solicită admiterea căii de atac, casarea în tot a sentinţei atacate, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată în parte, respectiv: constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 8.3 şi a nulităţii absolute a acesteia; obligarea intimatei la restituirea sumei în cuantum de 6058 CHF (în RON la cursul BNR din ziua plaţii) şi la plata dobânzii legale de la data încasării sumei până la achitarea efectivă; constatarea caracterului abuziv al clauzei 6.2 şi a nulităţii absolute a acesteia, precum şi obligarea intimatei la plata sumei de 58.015, 67 CHF; constatarea caracterului abuziv al clauzelor 6.1 şi 6.3 şi a nulităţii absolute a acestora.
Recurenţii-reclamanţi se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
După un scurt istoric al cauzei, recurenţii critică decizia atacată, susţinând, în esenţă, că, în ceea ce priveşte comisionul de acordare, instanţa de apel avea obligaţia să aplice toate criteriile din legislaţia europeană şi din dreptul intern în cauza dedusă judecăţii, pentru a stabili dacă obligaţia de a acorda comisionul de acordare se înscrie printre prestaţiile esenţiale ce revin consumatorului, aspect ce nu a fost analizat de către instanţa de apel, sens în care, solicită ca o asemenea analiză să o facă instanţa de recurs, prin raportare la dispoziţiile legislaţiei incidente în cauză.
Arată că art. 8.3 din contractul de credit are următorul conţinut:
"Pentru creditul acordat, Clientul va plăti un comision de acordare de 2% din valoarea creditului."
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 o clauza contractuală inserată într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist, are caracter abuziv dacă nu a fost negociată cu consumatorul şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţile contractante.
Conţinutul art. 8.3 este succint exprimat, susţin recurenţii şi nu cuprinde date şi elemente suficiente, care să justifice necesitatea şi temeinicia acestei clauze, dar mai ales nu defineşte contraprestaţia profesionistului şi care ar justifica plata unei sume de bani cu titlu de comision de acordare. Mai mult, aceasta clauză nu a fost negociată cu reclamanţii, fapt ce a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, nerespectând criteriile de transparenţă şi inteligibilitate.
Aşadar, clauza trebuie redactată într-o maniera clară şi neechivocă, în sensul de a nu necesita cunoştinţe de specialitate pentru a fi înţeleasă de către consumator.
Atât prevederile art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48, cât şi cele ale art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010, definesc noţiunea de cost total al creditului pentru consumatori într-un sens cât se poate de larg, întrucât impun ca suma totală a costurilor sau altor cheltuieli impuse în sarcina consumatorului şi care sunt aferente unor prestaţii datorate de acesta creditorului.
Recurenţii consideră că, din conţinutul clauzei atacate nu se poate stabili scopul acesteia, în condiţiile în care comisionul de acordare nu a fost definit prin contract, fiind imposibilă stabilirea într-o maniera riguroasă, respectiv ce prestaţie a creditorului acoperă acest comision, în contrapartidă, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.
Or, în atare condiţii, instanţa de apel trebuia să observe că nu avea cum să primească raţiunile avute în vedere de bancă la perceperea acestui comision, serviciile pretins prestate către recurenţii-reclamanţi şi pentru a căror plată s-a prevăzut posibilitatea perceperii comisionului de acordare în discuţie. Efectul principiului de drept "Nemo auditur propriam turpitudinem allegans" constă în faptul că prevederile contractuale referitoare la acest comisioan, nu va fi considerat ca fiind circumscris noţiunii de "obiect principal al contractului".
În raport de toate aceste considerente, recurenţii susţin că instanţa de apel ar fi trebuit să concluzioneze că această clauză nu intra în domeniul de aplicare al excepţiilor de la mecanismul de control al clauzelor abuzive, astfel cum este reglementat de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aspect ce atrage nelegalitatea deciziei recurate.
Referitor la clauza 6.2 din contractul de credit şi restituirea sumei de 58.015,67 CHF, arată că instanţa de apel a considerat că doar clauza care priveşte comisionul de acordare ar fi trebuit analizată prin prisma dispoziţiilor privind clauzele abuzive, deoarece numai în virtutea acesteia se cerere restituirea unei sume de bani, ignorând cererea precizatoare la cererea introductivă, prin care reclamanţii au solicitat restituirea sumei în cuantum de 58.015,67 CHF, urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor 6.2 din contractul de credit.
Clauza 6.2. din contractul de credit are următorul conţinut:
"Banca îşi rezervă dreptul să revizuiască periodic rata dobânzii, în funcţie de evoluţia indicatorilor de referinţă pentru fiecare valută (F., LIBOR pentru USD, BUBOR pentru Ron, etc.), modificările ratei de dobândă fiind aplicabile fără a fi necesar consimţământul Clientului."
Arată că instanţa de fond a respins capătul de cerere privind constatarea caracterul abuziv al clauzei 6.2 din contractul de credit şi constatarea nulităţii absolute a acesteia, deoarece s-a reţinut că banca are dreptul de a modifica cuantumul dobânzii în mod unilateral, prin raportare la dobânda de referinţă pentru valută în care s-a acordat împrumutul, respectiv Libor.
Instanţa de apel a considerat că doar clauza care priveşte comisionul de acordare ar fi trebuit analizată prin prisma dispoziţiilor privind clauzele abuzive, deoarece numai în virtutea acesteia se cerere restituirea unei sume de bani, ignorând cererea precizatoare la cererea introductivă, prin care reclamanţii au solicitat restituirea sumei în cuantum de 58.015,67 CHF, urmare constatării caracterului abuziv al clauzelor 6.2 din contractul de credit.
Consideră că instanţa de apel, în mod eronat a considerat că o acţiune în constatare a caracterului abuziv, fără precizarea consecinţelor juridice determinate de nevalabilitatea acordului contractual, ar fi însemnat transformarea acţiunii în realizare într-o acţiune în constatare a unei situaţii de fapt, fapt ce ar atrage caracterul inadmisibil al acţiunii astfel formulate, este în mod evident eronată, având în vedere cererea precizatoare şi completatoare formulată în fata instanţei de fond. Deci, nulitatea clauzelor atacate are ca finalitate nu numai constatarea unei situaţi de fapt, dar şi repararea prejudiciului suferit în urma aplicării acestor clauze, respectiv restituirea sumelor încasate de la reclamanţi în mod nelegal.
Cu toate acestea, singura motivare a instanţei de apel referitoare la dobânda contractuală a fost aceea că, "stabilirea unei dobânzi variabile la nivelul indicelui Libor 3M+2,78 înseamnă o altă intervenţie neautorizată în contract, identică celei considerate ca posibile în cazul clauzei de risc valutar şi în consecinţă, comportamentul profesionistului nu interesează, cât timp cererea este formulată eronat." Or, constatarea instanţei de apel este nelegală.
Este ştiut faptul că, în principiu, furnizorul de servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze, dar art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiţionează aceast drept de existenţa unui motiv întemeiat prevăzut în contract şi de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Or, din modul în care a fost formulată această clauză, se poate constata că nu se da ca reper vreun indicator concret la care părţile să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia, astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piaţa financiară sunt semnificative şi îndreptăţesc activarea clauzei.
Susţin că intimata-pârâtă trebuia să se conformeze dispoziţiilor legii şi să prevadă în contractul de credit situaţia clar, care să permită modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât, la momentul perfectării acestuia, clauza să fie previzibilă, adică consumatorul să fie în posesia tuturor informaţiilor şi să ştie că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi modificată. Aceasta situaţie face ca toate riscurile modificării pieţei financiare să se transfere în sarcina clienţilor, fără ca banca să suporte o parte din acestea.
Prin urmare, clauza este evident abuzivă întrucât exclude posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.
Modificarea unilaterală a dobânzii de către bancă se pot face doar în raport de indicii de referinţă ai pieţei monetare. Cu toate acestea, începând cu 12.05.2008 banca a majorat dobânda de la 5,5%, cât era prevăzută în contract la 6,99%, invocându-se "creşterea dobânzii de referinţă pe piaţa financiar-bancară." La data la care pârâta a majorat dobânda, valoarea indicelui Libor era de 2,72%, aşa cum rezultă şi din documentaţia ataşată la dosarului cauzei. Cu toate acestea, banca a înţeles să aplice o majorare de 1,49%, deşi indicele Libor CHF la trei luni crescuse cu doar 0,05%.
Mai mult, deşi valoarea indicelui de referinţă Libor CHF a scăzut constant începând cu luna noiembrie 2008, ajungând la o valoare negativă în prezent de 0,727%, intimata a înţeles să menţină valoarea dobânzii de 6,99%, iar acest mod de calcul contravine dispoziţiilor contractuale.
Precizează că valoarea acestui capăt de cerere este în cuantum de 58.015,67 CHF astfel cum rezultă şi din raportul de expertiză contabilă extrajudiciară depus la dosar solicitat de reclamanţi, având în vedere că instanţa de fond a respins cererea de încuviinţare a unei expertize contabile judiciare. Formula de calcul a dobânzii a fost cea prevăzută în art. 6 din contractul de credit. Comparând totalul dobânzii achitată de către reclamanţi de 129.504,99 CHF, cu totalul dobânzii recalculate de expert în condiţiile respectării art. 6.2. din contractul de credit în suma de 71.489,32 CHF, rezultă o diferenţă achitată în plus de 58.015, 67 CHF.
Clauzele 6.1 si 6.3 din contractul de credit prevăd că rata dobânzii este revizuibilă în conformitate cu politica băncii, iar aceasta poate fi modificată unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, fără a exista consimţământul clientului.
Or, asemenea clauze care reglementează dobândă, pentru a nu avea un caracter abuziv, este necesar ca acestea să fie exprimate în mod clar şi inteligibil, iar împrumutatul trebuie să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. Prin urmare, sintagma "politica băncii" nu a fost definita în contract, nu s-a indicat în mod precis care este semnificaţia acesteia, sens în care instanţa de apel ar fi trebuit să constate că această prevedere nu respectă exigentele art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Lipsa de claritate a acestor criterii este de natură a crea un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, deoarece modificarea dobânzii depinde exclusiv de voinţa băncii.
Intimatele-pârâte E. şi C. S.A. au formulat întâmpinări prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de împrejurarea că, în speţă, criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 21 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului către părţi potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar părţile nu au depus un punct de vederea asupra raportului întocmit.
Prin încheierea din 22 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii invocată de intimata-pârâtă C. S.A., a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia la 4 octombrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
La termenul din 4 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 161/A din 29 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzelor C-269/19 şi C-621/17 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Prin rezoluţia din 8 februarie 2021, constatând că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, Înalta Curte a fixat termen la 19 mai 2021, cu citarea părţilor, pentru continuarea judecăţii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Sub aspectul criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se contestă soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale inserate la art. 8.3 privind comisionul de acordare din contract, decizia atacată este legală.
Din perspectiva art. 1 lit. b) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).
Condiţiile cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 dar şi de Directiva 93/13/CE pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale sunt: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului şi contrar cerinţei de bună credinţă ce revine profesionistului.
Contrar susţinerilor recurenţilor, art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.
Nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale, şi nu din deducţiile părţilor sau ale judecătorului.
Prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.
Instanţa a reţinut că reclamanţii au fost în măsură să prevadă, de la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea acestui comision.
S-a reţinut că, în ceea ce priveşte comisionul de acordare, contraprestaţia rezultă din denumirea comisionului, fiind de 2% din valoarea creditului, astfel că reclamanţii cunoşteau la momentul încheierii contractului care este valoarea economică a acestei obligaţii asumate prin raportare la valoarea sumei împrumutate.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a constatat că această clauză este clară şi fără echivoc, exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, cu un cuantum determinabil, fiind inclus în costurile pe care le are banca pentru a pune la dispoziţia clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, contraprestaţia sa constând în acordarea creditului.
Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale.
În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.
Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând greşita aplicare a normelor de drept material cu privire la caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare, nu pot fi primite.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei 6.2. din contractul de credit, recurenţii-reclamanţi susţin că în mod eronat a fost respins de instanţa de apel cu motivarea că a fost greşit formulat, deoarece instanţa nu a ţinut cont de precizarea acestui capăt de cerere făcută de reclamanţi, prin care au solicitat ca în urma constatării nulităţii absolute a acestei clauze să le fie restituită suma de 58.015,67 CHF.
Din analiza cererii precizatoare, se constată că recurenţii-reclamanţi au solicitat stabilirea unei dobânzi variabile pe baza unui algoritm de calcul format din Libor la 3 luni şi marja fixă a băncii de 2,78% şi restituirea diferenţei de dobândă.
Criticile recurenţilor privind faptul că instanţa de apel ar fi apreciat greşit că instanţa de judecată nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor şi să modifice conţinutul convenţiei acestora în mod unilateral este nefondată, atât timp cât legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864, aplicabil contractului supus analizei), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.
Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A.
În plus, recurenţii-reclamanţi nu au solicitat stabilirea echilibrului contractual ci modificarea contractului prin impunerea unei formule de calcul propusă unilateral de către aceasta, însă, în jurisprudenţa C.J.U.E. s-a reţinut că, "atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, instanţa naţională nu poate să completeze acest contract modificând conţinutul acestei clauze"(Hot. din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasck, C-125/18).
Legea nr. 193/2000 reglementează constatarea caracterului abuziv, ceea ce presupune exercitarea controlului judiciar asupra condiţiilor de valabilitate ale contractului, precum şi faptul că instanţa nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de una dintre acestea. Totodată, art. 969 vechiul C. civ. stipulează următoarele:
"Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege".
Solicitarea reclamanţilor în sensul naşterii unei obligaţii în sarcina băncii de a stabili dobânda variabilă la nivelul indicelui Libor 3M+2,78%, în condiţiile în care nu exista nicio dispoziţie legală sau contractuală la data încheierii raportului juridic dedus judecăţii care să permită instanţei să intervină în contract în sensul modificării unor clauze contractuale apare ca lipsită de orice temei juridic, fiind totodată de natură să afecteze echilibrul contractual creat prin dispoziţiile agreate la momentul încheierii convenţiei de creditare.
Libertatea contractuală, alături de forţa obligatorie a contractului şi de efectul relativ al contractelor, reprezintă corolare ale autonomiei de voinţă, noţiuni şi principii extrem de caracterizate în ordinea de drept. Astfel, o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care şi-a dat-o sieşi, iar unica sursă a obligaţiei contractuale este voinţa părţilor. Consacrat prin dispoziţiile art. 969 vechiul C. civ., principiul pacta sunt servanda îşi găseşte justificarea în libertatea contractuală, care se exprimă prin facultatea individului de a se obliga contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează şi de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conţinutul contractului.
Prin cererea formulată reclamanţii urmăresc să modifice preţul contractului de credit, în principal nivelul dobânzii, scopul lor fiind modificarea dobânzii creditului, în sensul ca dobânda să fie alcătuită din indicele de referinţă LIBOR, la care se adaugă marja fixă iniţială. Or, faţă de principiile autonomiei de voinţă şi forţei obligatorii a contractului, o astfel de cerere nu poate fi primită, reclamanţii neputând solicita şi obţine concursul forţei coercitive a instanţei pentru revizuirea preţului contractului. Dobânda se constituie în preţul contractului de credit, preţ care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terţ, fie el şi o instanţă de judecată.
Intervenţia instanţei în mecanismul contractual şi modificarea unui element esenţial al acestuia, mai precis a preţului contractului, înfrânge forţa juridică obligatorie a convenţiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamanţi, instanţa nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esenţial, şi anume preţul (costul total al creditului).
Ignorarea voinţei reale a părţilor şi alterarea condiţiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convenţiile de creditare reprezintă o ingerinţă a instanţei de judecată în mecanismul contractual şi o încălcare a dispoziţiilor legale care normează libertatea contractuală.
Ceea ce se solicită în cauză, în vederea instituirii unui pretins echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, este intervenirea în preţul contractului, modificându-l în sensul că dobânda să fie alcătuită din indicele de referinţă LIBOR, la care se adaugă marja fixă iniţială. Prin urmare, instanţa nu poate suplini acordul de voinţă al unei părţi obligând-o împotriva voinţei sale la acceptarea unei formule de calcul a dobânzii agreate doar de cealaltă parte şi neprevăzută în contract, întrucât nu exista nicio dispoziţie legală sau contractuală la data încheierii raportului juridic dedus judecăţii care să permită judecătorului să intervină în contract în sensul modificării unor clauze contractuale, aşa cum, în mod corect a reţinut instanţa de apel.
Formula de calcul a dobânzii nu poate fi validată de instanţa de judecată, în lipsa acordului de voinţă al părţilor, nefiind posibil a se dispune numai revizuirea marjei în sensul restabilirii cuantumului iniţial, având în vedere că, potrivit contractului, dobânda nu este stabilită numai din marjă, ci din marja la care se adaugă indicele de referinţă al băncii. Nu îi este permis instanţei să procedeze la modificarea contractului de credit şi să stabilească definitiv şi obligatoriu cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condiţiile în care părţile au statuat că dobânda este revizuibilă.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel este legală şi sub acest aspect.
Recurenţii au mai susţinut şi caracterul abuziv al clauzelor inserate în convenţia de credit la art. 6.1 şi 6.3, care fac trimitere la prerogativa băncii de a modifica dobânda, în conformitate cu politica băncii, în funcţie de dobânda de referinţă pentru valuta creditului, respectiv LIBOR.
S-a reţinut că în mod corect instanţa de apel a apreciat că aceste clauze prin care s-a prevăzut posibilitatea băncii de a modifica dobânda în funcţie de dobânda de referinţă pentru valuta creditului, respectiv Libor, este legală, întrucât criteriul de variaţie a dobânzii este unul obiectiv, independent de voinţa băncii.
Astfel, Înalta Curte constată că, în speţă, clauzele cuprinse în art. 6 din contract, stabilesc în mod clar şi fără echivoc modul de calcul al dobânzii, aceasta determinându-se, în baza unor coordonate clar exprimate (indicele LIBOR), reclamanţii, deşi consumatori fără cunoştinţe financiare de specialitate, având posibilitatea reală să previzioneze preţul creditului la încheierea contractului şi, prin urmare, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu este susceptibilă de a perturba armonia contractuală.
Totodată, Înalta Curte reţine că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte, or contractul de credit oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, în sensul că, în cazul în care se va decide majorarea, aceasta se va raporta la indicele obiectiv (Libor), care permite previzionarea cuantumului viitor al costului contractual în virtutea unor simple calcule matematice şi permite contestarea şi verificarea ulterioară.
Clauzele prevăzute la art. 6 din contractul de credit referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii variabile în funcţie de indicele obiectiv (Libor), respectă exigenţele Legii nr. 193/2000, fiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil şi permiţând consumatorului să determine motivaţia şi mecanismul prin care banca urmează să modifice dobânda.
Prin urmare, atât timp cât reclamanţii au cunoscut valoarea exactă a dobânzii iniţiale, de 5,5% pe an, precum şi faptul că aceasta ar putea să rămână neschimbată ori, în cazul în care se va decide majorarea, aceasta se va raporta la indicele obiectiv (Libor), rezultă că aceştia au fost pe deplin informaţi şi au luat cunoştinţă de modalitatea în care dobânda poate varia, acceptând această clauză prin însuşirea contractului.
În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, G. împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."
Aşa fiind, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi, prin urmare, motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.
Prin urmare, câtă vreme nu s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contestate, raportat la principiul accesorium sequitur principale, sunt lipsite de justificare susţinerile recurenţilor vizând omisiunea instanţei de apel privind restituirea sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor declarate nule.
Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 161/A din 29 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 161/A din 29 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2021.