Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2022
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cerea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 25 noiembrie 2020 sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, a solicitat obligarea acestuia la plata diurnelor în valută şi a alocaţiilor pentru facilitarea legăturii cu familia care ar fi trebuit plătite de stat în perioada 28.03.2010-29.03.2011, ca urmare a participării la misiuni internaţionale de menţinere a păcii conform H.G. nr. 1086/2004, precum şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale şi repunerea în termenul de prescripţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 1241 din 24 februarie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamantul A., în favoarea Tribunalului Braşov.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamantul, în calitate de funcţionar public îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerul Apărării Naţionale şi a învestit instanţa de judecată cu prezenta cauză, având ca obiect "litigiu funcţionari publici-pretenţii, drepturi băneşti".
Potrivit art. 536 din Codul administrativ adoptat prin O.U.G. nr. 57/2019, intrat in vigoare la 05.07.2019, "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe." Însă instanţa a reţinut că potrivit art. 382 din acelaşi act normativ, "prevederile prezentului titlu nu se aplică următoarelor categorii de personal bugetar: …h) personalul militar; ".
Drept urmare, competenţa teritorială a instanţelor de contencios administrativ în soluţionarea litigiilor privind raporturile de muncă dintre funcţionarii publici şi autoritatea publică angajatoare este stabilită de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 (cu modificările aduse prin Legea nr. 212/2018), potrivit cărora, reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său.
Pe rolul Tribunalului Braşov, cauza a fost înregistrată la 7 aprilie 2021 sub acelaşi nr. de dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 634/CA din 17 iunie 2021, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă funcţională a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată reclamantul A., în favoarea secţiei conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Braşov.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în perioada pentru care se solicită drepturile salariale, reclamantul a avut calitatea de cadru militar, iar cadrelor militare nu li se aplică norma de competenţă reglementată de art. 536 din Codul administrativ si nici cea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 554/2001.
În cauza de faţă, s-a apreciat că este aplicabilă competenţa de drept comun, din materia legislaţiei muncii, astfel cum este reglementată prin art. 269 din Legea nr. 53/2003 republicată, instanţa competentă material şi procesual să soluţioneze litigiul de faţă fiind instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ. In ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social reglementează " cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de munca reclamantul".
În urma pronunţării acestei sentinţe cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, pe un complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale la data de 17 iunie 2021.
Tribunalul Braşov, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa nr. 1298/MAS/2021 din 13 octombrie 2021 a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Braşov invocată de instanţă, din oficiu şi, în consecinţă a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, judecata cauzei a fost suspendată şi s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.
Tribunalul Braşov a reţinut aplicabilitatea în cauză a considerentelor Deciziei nr. 10 din 16 aprilie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, pronunţată în dosarul nr. x/2017, precum şi faptul că reclamantul are reşedinţa în municipiul Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la 8 noiembrie 2021, iar prin încheierea din 9 decembrie 2021 cauza a fost trimisă secţiilor civile ale Înaltei Curţi pentru soluţionarea conflictului de competenţă.
Pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, cauza a fost înregistrată la 6 ianuarie 2022, sub dosar nr. x/2020.
Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între instanţele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.
Din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii formulate, Înalta Curte constată că obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naţionale la plata diurnei în valuta şi a alocaţiilor pentru facilitarea legăturii cu familia care ar fi trebuit plătite de stat în perioada 28.03.2010 - 29.03.2011 ca urmare a participării la misiuni internaţionale de menţinere a păcii, conform H.G. nr. 1086/2004 şi obligarea paratului la plata dobânzii legale aferente.
În acest context, se reţine că reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, în calitate de ofiţer, iar drepturile băneşti pretinse se referă la participarea sa la misiunea ONU/MONUC - MONUSCO, misiune efectuată sub egida ONU în baza Legii nr. 121/2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului roman, astfel că, din această perspectivă se constată că reclamantul intră în categoria funcţionarilor publici cu statut special, iar pretenţiile sale derivă din raporturile de serviciu care au existat între părţi.
Faţă de această situaţie, se reţine că potrivit art. 109 din Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999, privind Statutul funcţionarilor publici, în forma în vigoare la data la care raporturile de serviciu dintre părţi erau în fiinţă, prevedea următoarele:
"cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe", această din urmă dispoziţie legală fiind abrogată prin intrarea în vigoare a Codului administrativ, adoptat prin O.U.G. nr. 57/2019.
Aşadar, din interpretarea dispoziţiilor legale evocate, rezultă că instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze cauzele ca şi cea de faţă, această concluzie sprijinindu-se şi pe considerentele Deciziei nr. 10 din 16 aprilie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, pronunţată în dosar nr. x/2017, prin care s-a statuat că:
"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 23 alin. (3) si art. 27 alin. (1) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, cu modificările şi completările ulterioare, art. 20 din Legea nr. 121/1996 privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari, cu modificările ulterioare, art. 15 alin. (2) si (3), art. 16, art. 17 si art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 363/2002, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 2 alin. (2) teza întâi, art. 5 alin. (1) lit. f) si g) şi art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicata, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 1, art. 4-6 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, sunt de competenta instanţelor de contencios administrativ litigiile având ca obiect drepturile băneşti solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi judeţean şi pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, personal militar având statutul de cadre militare (ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri) care îşi desfăşoară activitatea în baza unor raporturi de serviciu, specifice funcţionarilor publici cu statut special.
Prin urmare, în raport de această statuare, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 536 din O.U.G. nr. 57/2019, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".
Tot în acelaşi context, se reţin şi dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., potrivit cărora, "cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului".
În speţă, se constată că sediul pârâtului Ministerului Apărării Naţionale este în municipiul Bucureşti, iar reşedinţa reclamantului A. este de asemenea în Bucureşti, potrivit înscrisului depus la dosar .
În acest sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 51 din 11 ianuarie 2011 pronunţată de secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect soluţionare conflict de competenţă, potrivit cărora, la stabilirea competenţei teritoriale legiuitorul a avut în vedere locul unde reclamantul locuieşte efectiv, textul legii făcând referire atât la domiciliu, cât şi reşedinţă, în acest sens, precizându-se că prin "domiciliu" în sens procesual se înţelege acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăieşte, deoarece scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu este ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da eficienţă dreptului la apărare.
Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2022.