Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2022
Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1244/A din 13 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2014, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 46/03 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia Penală, în dosarul nr. x/2014, s-a dispus, printre altele, cu privire la inculpatul A. în baza art. 7 alin. (1) rap. la art. 2 lit. b) pct. 4, 5 din Legea 39/2003 (forma anterioară datei de 01.02.2014) cu aplic. art. 5 din C. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 15 (cincisprezece) ani închisoare şi 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a doua şi lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 246 din C. pen. din 1969 rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (4 fapte), cu aplic. art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare.
În baza art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (trei fapte) cu aplic. art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969 s-au contopit pedepsele urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 15 (cincisprezece) ani închisoare şi 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a doua şi lit. b) din C. pen. din 1969.
S-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a doua şi lit. b) din C. pen. din 1969 în condiţiile art. 71 din C. pen. din 1969.
În baza art. 88 din C. pen. din 1969 si art. 399 alin. (9) din C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, prevenţia executată de la 17.06.2013 până la 10.12.2014.
În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă.
Prin decizia penală nr. 202/A/08. II.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2014 în baza art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de inculpaţii B., C., E., F., G., A., D. şi H. împotriva sentinţei penale nr. 46/03.04.2017 pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia Penală în dosarul nr. x/2014. S-a desfiinţat sentinţa penală apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Teleorman, secţia Penală, pentru a fi soluţionată de domnul judecător I., care a administrat probatoriul în dosar. S-au menţinut actele procedurale efectuate de către prima instanţă până la termenul de judecată din data de 06.12.2016 inclusiv.
Prin sentinţa penală nr. 141 din data de 19. XI.2018, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia penală, printre altele, cu privire la inculpatul A. în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (3 fapte).
În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II a din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen. 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (3 fapte).
În baza art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 4 şi 5 din Legea nr. 39/2003.
În fapt, în esenţă, s-a reţinut că inculpatul A., în perioada comiterii infracţiunilor, a avut calitatea de şef al Postului de Poliţie Bragadiru, judeţul Teleorman, deţinând gradul de agent şef adjunct.
În intervalul 2009 - 2012, în schimbul unor beneficii materiale, constând în acordarea de sume de bani cu titlu gratuit sau cu titlu de împrumut, ori în finanţarea de mese organizate, inculpatul A., în calitatea sa de poliţist, a acţionat în sprijinul grupării infracţionale, specializată în săvârşirea de infracţiuni de şantaj şi coordonată de inculpatul C., prin desfăşurarea de acte de protejare a membrilor acesteia, constând în convingerea mai multor persoane, cum sunt persoanele vătămate J., K. şi martorul L., de a nu depune plângeri penale împotriva membrilor grupului, ori de a nu indica identitatea autorilor faptelor, pentru a retrage plângerile penale depuse împotriva acestora şi chiar prin consemnarea în fals, în calitatea sa de organ de cercetare penală, în conţinutul declaraţiilor persoanelor vătămate, a opţiunii nereale a retragerii plângerii penale, respectiv în dosarele penale nr. x/2012 şi nr. y/2010, ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea, judeţul Teleorman, ori prin consemnarea unei situaţii de fapt nereale, pentru a crea posibilitatea retragerii plângerii, respectiv în dosarul penal nr. x/2012, al aceleiaşi unităţi de parchet.
Contrar obligaţiei de a înştiinţa despre constituirea şi existenţa grupării organizate, specializate în comiterea de infracţiuni de şantaj, care acţiona în raza sa de competenţă şi despre săvârşirea de infracţiuni, în prezenţa sa, ori care i-au fost sesizate, obligaţie prevăzută prin dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 364/2004, în scopul protejării membrilor acesteia, inculpatul A. a omis, cu intenţie, să dispună măsurile legale care îi reveneau, în situaţiile în care a luat cunoştinţă despre săvârşirea de infracţiuni, respectiv, cu ocazia efectuării de acte premergătoare, la data de 16.07.2010, în dosarul penal nr. x/2010, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea, în care partea vătămată M. a sesizat comiterea infracţiunii prev. de art. 25 C. pen., rap. la art. 192 alin. (2) C. pen. şi de art. 217 alin. (1) C. pen., de către inculpatul C., prin declaraţia sa olografă, dar şi în alte situaţii din cursul aceleiaşi luni, în care, aceeaşi parte vătămată, l-a sesizat cu privire la faptele penale ale acelui inculpat, constând în sustragerea unui cal şi respectiv uciderea unui măgar, în faţa locuinţei acesteia.
Totodată, în perioada 2010 - 2012, a fost prezent, în repetate rânduri, la predarea, de către partea vătămată N. de sume de bani, cu titlu de dobânzi, inculpatului C., precum şi coinculpaţilor E., O. şi inculpatul P., cunoscând că sumele de bani provin din infracţiuni de şantaj şi cămătărie, exercitate de membrii grupării organizate, iar, în scopul de a ajuta pe inculpatul C. la zădărnicirea urmăririi penale, în luna octombrie 2012, a informat imediat pe acesta şi pe inculpatul Q., că partea civilă N. a formulat o plângere împotriva membrilor grupării infracţionale, atrăgând răzbunări ale inculpatului D. şi grupului său infracţional împotriva victimei.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că inculpatul A., şef al postului de Poliţie Bragadiru, a fost trimis în judecată pentru infracţiunile de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat în scopul săvârşirii de infracţiuni grave, prevăzute şi pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 4 şi 5 din Legea nr. 39/2003, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzuta şi pedepsită de art. 246 C. pen. 1969 raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 1969, fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969.
Din probatoriul administrat în faza de urmărire penală, instanţa de fond a reţinut că inculpatul, în decursul lunilor iunie- iulie 2010, după ce a fost sesizat cu privire la comiterea unor fapte penale de către inculpatul C., respectiv uciderea măgarului aparţinând părţilor vătămate K. şi M., însuşirea unui cal cu care părţile vătămate fuseseră anterior recompensate, precum şi pătrunderea în curtea locuinţei acestora în mod contrar atribuţiilor de serviciu, nu a înregistrat şi nu a efectuat cercetări cu privire la plângerile acestora.
În faza de cercetare judecătorească, părţile vătămate K. şi M. au arătat că nu îşi mai menţin declaraţiile date anterior la organele de poliţie şi parchet, declarând că nu au fost obligaţi de inculpat să-şi retragă plângerile, au fost de acord să se împace cu inculpatul C. şi nu au sfătuiţi de inculpat să nu formuleze plângeri împotriva inculpatului C..
S-a observat că în cele trei dosare aflate pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea, nr. 830/P/2010, nr. 62/P/2012 şi nr. 833/P/2012, părţile vătămate K., M. şi J. nu au uzat de căile de atac prevăzute de lege, respectiv, plângerea la primul procuror sau după caz, la instanţa de judecată în condiţiile în care aveau dubii cu privire la declaraţiile date în dosarele respective.
După o perioadă de timp, când dosarele au fost soluţionate, organele de cercetare penală au mers acasă la părţile vătămate şi le-au luat declaraţii, părţile vătămate recunoscând că acestea le-au fost dictate.
S-a mai reţinut, în sarcina inculpatului, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în sensul că a consemnat în fals menţiunea de retragere a plângerii părţii vătămate K..
În faza de cercetare judecătorească, K. nu şi-a mai menţinut declaraţiile date la urmărirea penală, motivând că a fost influenţat de organele de cercetare penală. Nici partea vătămată J., cu ocazia audierii în faţa instanţei de fond, nu şi-a menţinut declaraţiile date la urmărirea penală, precizând că a fost de acord cu retragerea plângerilor penale împotriva inculpatului C., dar nu poate menţiona la ce fapte se referea retragerea plângerii.
Aşa cum s-a arătat anterior, împotriva soluţiilor date de parchet, părţile vătămate nu au formulat alte căi de atac în condiţiile în care aveau dubii cu privire la declaraţiile de retragere ori împăcare formulate în cauză.
În ceea ce priveşte infracţiunea de sprijinire a grupului infracţional, prevăzută şi pedepsită de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 4 şi 5 din Legea nr. 39/2005, instanţa de fond a constatat că nu există probe că inculpatul A. a săvârşit această infracţiune.
Împotriva acestei sentinţe penale, în termen legal, au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Teleorman, inculpaţii C., E., G. şi F., precum şi condamnatul B..
Prin încheierea din data de 19.05.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a admis cererea de schimbare a încadrărilor juridice ale faptelor penale, formulată de Ministerul Public şi printre altele, cu privire la inculpatul A., în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrărilor juridice a faptelor reţinute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului A., din infracţiunile de participare la constituirea unui grup infracţional organizat, în scopul săvârşirii de infracţiuni grave, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, raportat la art. 2 lit. b) punctele 4 şi 5 din Legea nr. 39/2003, de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă continuată, prev. de art. 246 din vechiul C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicare art. 41 alin. (2) C. pen. (4 acte materiale) şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. (3 acte materiale), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din vechiul C. pen., în infracţiunile de: constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) şi alin. (3) din noul C. pen., abuz în serviciu, în formă continuată, art. 297 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) din noul C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen. (trei acte materiale, cu privire la persoanele vătămate J. şi K.), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi alin. (2) din noul C. pen. şi art. 5 alin. (1) din noul C. pen.
Prin decizia penală nr. 1244/A din 13 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 421 punctul 2 lit. a), C. proc. pen., cu aplicarea art. 418 alin. (1) C. proc. pen., s-au admis apelurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Teleorman, de apelanţii-intimaţi-inculpaţi C., E., G. şi F., precum şi de apelantul-condamnat B. împotriva sentinţei penale nr. 141/19. XI.2018 a Tribunalului Teleorman, secţia penală, din dosarul nr. x/2014.
S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală şi, rejudecând pe fond.
Prin încheierile de şedinţă din datele de 19. V.2020 şi 14. IX.2020 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, din dosarul nr. x/2014, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor penale faţă de inculpaţii C., E., G., F., A., H. şi D..
Cu privire la inculpatul A., în temeiul art. 367 alin. (1) şi alin. (3) din noul C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat. În temeiul art. 67 alin. (2) din noul C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din noul C. pen., pe durata de 4 ani. În temeiul art. 65 alin. (1) din noul C. pen., s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului aceloraşi drepturi.
În temeiul art. 297 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000, art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 79 alin. (2) din noul C. pen., s-a dispus condamnarea aceluiaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată. În temeiul art. 67 alin. (2) din noul C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. g) din noul C. pen. (de a exercita funcţia de poliţist), pe durata de 4 ani. În temeiul art. 65 alin. (1) din noul C. pen., s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului aceloraşi drepturi.
În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului, pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen. (trei acte materiale, cu privire la persoanele vătămate J. şi K.).
În temeiul art. 38 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din noul C. pen., s-au contopit pedepsele de 5 ani închisoare şi de 3 ani închisoare, astfel, s-a aplicat pedeapsa închisorii cea mai grea, şi anume pedeapsa de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 1 an închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare.
În temeiul art. 45 alin. (2) din noul C. pen., s-a stabilit pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. g) (de a exercita profesia de poliţist), pe durata de 4 ani, care se execută potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) din noul C. pen.. În temeiul art. 45 alin. (5) din noul C. pen., s-a stabilit pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi.
În temeiul art. 72 alin. (1) din noul C. pen., s-a dedus reţinerea şi arestarea preventivă pe durata 17. VI.2013-10. XII.2014, inclusiv.
Decizia penală nr. 1244/A din 13 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a fost comunicată astfel: R. la data de 02.04.2021, G. 02.04.2021, C. la 05.04.2021, E. la 02.04.2021, B. la 05.04.2021, S. la 06.04.2021 şi la 02.04.2021, A. la data de 02.04.2021, H. la 04.04.2021, N. la 24.05.2021, T. la 05.04.2021, J. la 05.04.2021, U. la 05.04.2021, V. la 05.04.2021, W. la 02.04.2021, X. la 12.04.2021, Y. la 05.04.2021, Z. la 02.04.2021 şi la 24.05.2021, AA. la 05.04.2021, BB. la 02.04.2021, M. la 05.04.2021, K. la 05.04.2021, CC. la 24.05.2021, DD. la 05.04.2021, EE. la 05.04.2021, FF. la 05.04.2021, GG. la 06.04.2021, HH. la 05.04.2021, II. la 05.04.2021, JJ. la 02.04.2021 şi la 05.04.2021, KK. la 05.04.2021, LL. la 05.04.2021, MM. la 05.04.2021, NN. la 02.04.2021 şi la 05.04.2021, OO. la 05.04.2021, PP. la 05.04.2021, DIICOT la 01.04.2021.
Pentru inculpatul A. termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 03.05.2021, în conformitate cu art. 269 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen.
Împotriva deciziei penale nr. 1244/A din 13 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 23 aprilie 2021.
Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată astfel: R. la data de 08.07.2021, G. la 08.07.2021, C. la 08.07.2021, E. la 08.07.2021, B. la 08.07.2021, S. la 08.07.2021 şi la 07.07.2021 prin afişare, H. la 08.07.2021, P. la 08.07.2021, N. la 08.07.2021, T. la 07.07.2021, J. la 08.07.2021, U. la 08.07.2021, V. la 08.07.2021, W. la 07.07.2021, X. la 07.07.2021, Y. la 08.07.2021, Z. la 07.07.2021 şi la 08.07.2021, AA. la 08.07.2021, BB. la 07.07.2021, M. la 08.07.2021, K. la 08.07.2021, CC. la 08.07.2021, DD. la 08.07.2021, EE. la 08.07.2021, FF. la 08.07.2021, GG. la 08.07.2021, HH. la 08.07.2021, II. la 08.07.2021, JJ. la 07.07.2021 şi 08.07.2021, KK. la 08.07.2021, LL. la 08.07.2021, MM. la 08.07.2021, NN. prin afişare la 07.07.2021 şi la 08.07.2021, OO. la 08.07.2021, PP. la 08.07.2021, DIICOT la 07.07.2021.
La dosar, nu au fost transmise concluzii scrise.
Dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 august 2021.
Prin referat, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 02 noiembrie 2021.
Prin cererea de recurs în casaţie, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen.
În esenţă, a susţinut că atât în faţa primei instanţe (care a dispus achitarea) cât şi în faţa instanţei de apel (inclusiv în concluziile scrise), a arătat în mod constant că acuzaţiile din rechizitoriu nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, atât cu privire la încadrarea juridică iniţială, art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) punctele 4 si 5 din Legea nr. 39/2003, cât şi cea schimbată de instanţa de apel, art. 367 alin. (1) C. pen.
Lipsa acestor două forme de tipicitate rezultă din următoarele argumente:
În primul rând, deşi a fost trimis în judecată pentru o singură faptă de sprijinire a grupului infracţional (nu există nicio formă a pluralităţii de infracţiuni cu referire la fapta de sprijinire a grupului infracţional, nici înainte şi nici după schimbarea încadrării juridice), în actul de sesizare infracţiunea de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, în scopul săvârşirii de infracţiuni grave, prevăzută de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) punctele 4 şi 5 din Legea nr. 39/2003, este descrisă în 7 (şapte) momente diferite de timp şi spaţiu, la paginile 34-35, 59-60. 60, 60-61,67, 69 şi 89-90.
La condamnarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., instanţa de apel a reţinut o stare de fapt identică cu cea din actul de sesizare. Astfel, la pagina 83 din decizie instanţa de apel începe enumerarea faptelor cu cea din luna octombrie 2012 şi termină enumerarea la pagina 84 cu cea referitoare la martorul L., în dosarul x/2008, pentru ca la pagina 85 (al doilea paragraf) să concluzioneze:
"toate aceste acţiuni ale inculpatului A. reprezintă acte de sprijin al grupului infracţional organizat, în scopul exonerării membrilor acestora de răspundere penală, în sensul cerut de art. 367 alin. (1) C. pen..".
A solicitat să se constate că în decizia instanţei de apel nu se regăseşte deloc descrierea elementului material al infracţiunii de aderare şi/sau sprijinire a grupului infracţional pentru a se putea reţine că fapta pentru care a fost condamnat este prevăzută de legea penală.
În al doilea rând, atât în reglementarea de la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cât şi ulterior în art. 367 alin. (1) C. pen., se face distincţie între diferite forme de tipicitate obiectivă, respectiv 1) iniţiere, 2) constituire, 3) aderare şi 4) sprijinire grup infracţional, fiecare dintre aceste forme având un element material diferit. Or, deşi instanţa de apel a reţinut mai multe acţiuni ce reprezintă acte de sprijin, când pronunţă condamnarea sa, în dispozitivul deciziei o face pentru constituirea grupului infracţional, nu pentru aderare şi sprijinirea acestuia, cum se menţionează atât în actul de sesizare, cât şi în toate actele ulterioare. Prin urmare, nici instanţa de apel nu a avut o reprezentare clară a elementului material al infracţiunii pentru care a dispus condamnarea sa la pedeapsa maximă prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen.
În al treilea rând, forma tipică a infracţiunii din actul de sesizare, art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) punctele 4 şi 5 din Legea nr. 39/2003, presupune în mod necesar ca sprijinirea grupului infracţional să fie făcută în scopul săvârşirii infracţiunilor grave de la punctele 4 şi 5 ale art. 2 lit. b), respectiv "4. Şantajul; 5. infracţiuni contra patrimoniului, care au produs consecinţe deosebit de grave", fără indicarea în concret a acestor infracţiuni scop comise de grupul infracţional lipsind condiţia esenţială a existenţei elementului material al infracţiunii de sprijinire a grupului infracţional. Or, nici în actul de sesizare şi nici în decizia de condamnare nu se menţionează care au fost aceste fapte grave de la punctele 4 şi 5 de mai sus care au fost comise de grupul infracţional cu sprijinul său, întrucât persoanele vătămate J., K., M. şi martorul L., menţionate expres de instanţa de apel, au formulat plângeri pentru infracţiuni de lovire sau alte violenţe, respectiv distrugere, toate fiind fapte sancţionate la plângere prealabilă, ceea ce a şi permis retragerea acestor plângeri.
Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen. raportat la art. 13 indice 2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (patru fapte) prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., reţinând în esenţă aceleaşi pag. 62 - 63 din sentinţa penală nr. 141/19.11.2018. Or, prima instanţă a reţinut că faptele nu sunt prevăzute de legea penală şi nici în cazul faptelor de abuz în serviciu nu este arătat elementul material care să permită încadrarea la art. 246 C. pen. 1968 şi ulterior art. 297 C. pen.
Prin urmare, a susţinut nu doar că decizia de condamnare nu a menţionat elementul material ale fiecărei dintre cele 4 (patru) fapte de abuz în serviciu cuprinse în actul de sesizare, dar nici nu a arătat pentru care dintre aceste fapte a pronunţat această soluţie. În încheierea de şedinţă din 14.09.2020, referitor la infracţiunea de abuz în serviciu în formă continuată, Curtea a constatat "că nu poate determina numărul de acte materiale, după cum a solicitat apărarea, atâta timp cât procurorul, prin actul de sesizare, nu le-a menţionat, astfel că există riscul majorării sau reducerii de acte materiale, operaţiune inadmisibilă în cursul cercetării judecătoreşti". Această constatare este împotriva oricărei evidenţe, fiind contrazisă chiar de decizia recurată.
A mai solicitat să se reţină că infracţiunii de abuz în serviciu pentru care s-a pronunţat condamnarea sa îi lipsesc elementele de tipicitate prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016, referitoare la încălcarea unei dispoziţii din lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă. Dacă referitor la prima faptă, de la pag. 34 din rechizitoriu, se face o trimitere la încălcarea art. 3 alin. (2) din Legea nr. 364/2004, când sunt descrise următoarele trei fapte nici rechizitoriul şi nici decizia de condamnare nu fac trimitere la încălcarea vreunei dispoziţii din legislaţia primară.
În final, dar nu în ultimul rând, a solicitat să se constate că nici în actul de sesizare şi nici ulterior nu a fost menţionat nu doar elementul material al fiecăreia dintre cele patru fapte, dar nici urmarea imediată a fiecărei fapte. Infracţiunea de abuz în serviciu fiind în mod consacrat o infracţiune de rezultat. Faptul că nu a existat niciun asemenea rezultat (şi implicit nicio formă tipică de abuz în serviciu) este dat şi de lipsa oricărui prejudiciu invocat de persoanele vătămate deşi cauza a parcurs două cicluri procesuale, iar în primul ciclu procesual a fost privat de libertate o lungă perioadă de timp.
Pentru toate aceste motive, a solicitat casarea deciziei recurate, în limitele prevăzute de art. 442 C. proc. pen. şi rejudecând cauza să se dispună achitarea.
Examinând cauza, în raport cu prevederile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte a reţinut că prin cererea de recurs în casaţie, s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", precum şi că motivele expuse în cererea formulată, în sensul că a fost condamnat pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, se circumscriu în conţinutul cazului de recurs în casaţie invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Prin încheierea din 02 noiembrie 2021, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1244/A din 13 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2014. S-a trimis cauza, în vederea judecării recursului în casaţie şi s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică la data de 18 ianuarie 2022, pentru când s-a dispus citarea recurentului inculpat A. şi înştiinţarea apărătorului ales al acestuia, avocat QQ..
Analizând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1244/A din data de 13 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2014, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen., judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Faţă de scopul căii de atac a recursului în casaţie, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie. Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanţiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, aşadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.
Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv al infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).
Prin urmare, pe calea recursului în casaţie nu se poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.
Examinând hotărârea atacată prin prisma celor criticate, Înalta Curte notează că, în ansamblul lor, motivele recurentului inculpat A. vizează faptul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunilor reţinute, pretinsele fapte nu sunt descrise sub aspectul elementului material, precum şi descrierea acestora în timp şi spaţiu, astfel că, motivele dezvoltate în cererea de recurs în casaţie au la bază negarea situaţiei de fapt, sub aspectul existenţei vreunei legături între acţiunile inculpatului şi cele reţinute de instanţa de apel, tinzându-se la reevaluarea materialului probator astfel cum a fost reţinut de instanţa de control judiciar care a dispus condamnarea acestuia.
Astfel, se constată că recurentul inculpat A. contestă împrejurări de fapt, lămurite definitiv de către instanţa de apel, precum şi modul de interpretare a probelor administrate, în condiţiile în care acesta contestă motivarea instanţei de apel. Or, reiterând scopul recursului în casaţie, Înalta Curte constată că reevaluarea situaţiei de fapt şi a interpretării date acesteia prin hotărârea definitivă nu pot fi supuse cenzurii Înaltei Curţi în calea extraordinară de atac analizată, deoarece sfera controlului judiciar în această procedură este limitată la anumite chestiuni de drept pe care legiuitorul le-a apreciat esenţiale pentru legalitatea hotărârii definitive şi le-a reglementat ca atare, expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
Relativ la critica ce vizează latura subiectivă a infracţiunii, Înalta Curte notează că din perspectiva cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu se poate face o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. Pot fi circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii din perspectiva laturii obiective, criticile vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate prin cazul de casare invocat.
Aşadar, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).
Aşa cum s-a subliniat în precedent, sfera controlului judiciar în procedura extraordinară a recursului în casaţie este limitată la chestiuni de drept de o anumită gravitate, circumscrise unuia dintre cazurile de casare expres prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a se putea analiza, concomitent, şi elemente de netemeinicie a deciziei atacate.
Ca stare de fapt, în sarcina inculpatului s-a reţinut, cu titlu definitiv că în perioada 2009-2012, în schimbul unor beneficii materiale, constând în acordarea de sume de bani cu titlu gratuit sau cu titlu de împrumut ori plata unor mese organizate, inculpatul, şef al Postului de Poliţie Bragadiru, judeţul Teleorman, în calitatea sa de poliţist, a acţionat în sprijinul grupării infracţionale, specializate în săvârşirea de infracţiuni de şantaj, coordonate de inculpatul C., prin executarea de acte de protecţie a membrilor acesteia, constând în convingerea mai multor persoane, printre care şi persoanele vătămate J., K., M. şi martorul L. pentru a nu depune plângeri penale împotriva membrilor grupului ori pentru a nu indica identitatea autorilor faptelor, pentru a retrage plângerile penale formulate, consemnarea falsă, în calitate de organ de cercetare penală, în conţinutul declaraţiilor persoanelor vătămate a opţiunii nereale a retragerii plângerii penale ori prin consemnarea unei situaţii de fapt neadevărate, pentru a da posibilitatea retragerii plângerii.
Totodată, în luna octombrie 2012, a informat pe inculpatul C. şi pe inculpatul Q. că partea civilă N., a formulat o plângere împotriva membrilor grupării infracţionale. La data de 08 ianuarie 2012, după ce a fost sesizat de partea civilă J., cu fapta de distrugere a geamului termopan de la locuinţa sa, a sfătuit-o pe aceasta să nu depună plângere penală şi să se "înţeleagă" pe cale amiabilă cu inculpatul C., pentru că, în situaţia contrară, acesta se va răzbuna, împrejurare în care a sugerat persoanei vătămate să nu-l indice pe autorul spargerii geamului, inculpatul G., în conţinutul plângerii penale, deşi acesta a fost văzut îndepărtându-se în fugă de uşa locuinţei şi sărind gardul acesteia după distrugere, faptă urmată de conformarea persoanei vătămate. La data de 26.01.2012, a chemat-o pe persoana vătămată J. la sediul postului de poliţie, unde, contrar voinţei persoanei vătămate, a consemnat personal declaraţia acesteia, în sensul retragerii plângerii, ceea ce a determinat adoptarea unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea. La data de 26.10.2012, la solicitarea inculpatului C., care a transportat-o pe persoana vătămată J. la sediul postului de poliţie, i-a prezentat acesteia o declaraţie olografă, consemnată în numele său, în cuprinsul căreia a consemnat, în mod nereal, că, în curtea locuinţei persoanei vătămate, a intrat doar inculpatul C., neînsoţit de alte persoane, deşi în declaraţia persoanei vătămate din data de 02.04.2012, respectiv declaraţia olografă a martorei RR., din data de 08.08.2012 era consemnată o situaţie de fapt contrară, declaraţie pe care persoana vătămată a semnat-o, fără a o citi, astfel atrăgând încadrarea juridică a faptei de violare de domiciliu, în forma simplă, prevăzută de art. 192 alin. (1) din C. pen. din 1969, situaţie în care este permisă retragerea plângerii penale, dosar nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea. La data de 08.04.2011, l-a invitat pe persoana vătămată K., la sediul postului de poliţie, pentru a da declaraţii în cauza în care inculpatul C. era cercetat sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 180 alin. (2) din C. pen. din 1969, prezentându-i o declaraţie consemnată iniţial de inculpatul A., prin inserarea menţiunii necorespunzătoare adevărului, a opţiunii de retragere a plângerii penale, solicitându-i să o semneze, fără a-i aduce la cunoştinţă conţinutul, ceea ce a determinat adoptarea unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea. În cursul lunii iunie 2010, persoana vătămată M., soţia inculpatului SS., l-a sesizat pe inculpatul A. cu privire la faptele comise de inculpatul C., în perioada mai- iunie 2010, respectiv uciderea, prin tăiere cu o sabie, într-un loc public, a măgarului familiei sale, precum şi însuşirea, la data de 20.06.2010, prin exercitarea de violenţe asupra soţului său, a unui cal, pe care inculpatul C. îl dăduse acestora, în schimbul animalului ucis, inculpatul A. neîndrumând-o pe persoana vătămată să facă plângere în scris şi nici nu a întocmit proces-verbal de consemnare a plângerii, asigurând-o că va face cercetări, dar nu a dat curs plângerii, iar persoanele vătămate K. şi M., în luna iulie 2010, au mai sesizat faptul că inculpatul C. a instigat la pătrunderea fără drept în curtea locuinţei lor şi la spargerea unui geam, de către numitul TT., însă, deşi din declaraţia persoanei vătămate M., din data de 16.07.2010, cu ocazia audierii sale, dosar nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea, a rezultat că aceasta a înţeles să formuleze plângere şi împotriva inculpatului C., declaraţia persoanei vătămate K. indicând circumstanţele comiterii faptelor, inculpatul A. nu s-a sesizat cu privire la faptele relatate şi nu a efectuat cercetări, tocmai pentru a crea posibilitatea retragerii plângerii penale. Inculpatul A. l-a determinat pe martorul L., care avea calitatea de persoană vătămată în dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea, judeţul Teleorman, să-şi retragă plângerea penală formulată împotriva inculpatului C., prin convingerea indusă acesteia, în sensul că inculpatul este o persoană periculoasă şi intangibilă, din cauza relaţiilor influente în rândul mai multor poliţişti.
Totodată, s-a reţinut că inculpatul A., în perioada 2010 - 2012, a fost prezent, în repetate rânduri, la predarea de către partea civilă N., de sume de bani, cu titlu de dobânzi, inculpatului C., precum şi coinculpaţilor E., O. şi P., cunoscând că sumele de bani provin din infracţiuni de şantaj, exercitate de membrii unei grupări organizate şi, cu intenţie, nu a întreprins măsurile legale care îi reveneau, potrivit prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 364/2004, referitoare la obligaţia încunoştinţării despre săvârşirea infracţiunilor, iar, în cursul lunilor iunie- iulie 2010, după ce a fost sesizat cu privire la comiterea unor fapte penale, de către inculpatul C.: uciderea măgarului aparţinând persoanelor vătămate K. şi M., însuşirea de către acesta a unui cal cu care persoanele vătămate fuseseră recompensate, de către acelaşi inculpat, precum şi instigarea la pătrunderea fără drept, în curtea locuinţei lor şi spargerea unui geam, de către numitul TT., asigurând-o pe persoana vătămată M. că va efectua cercetări, dar nu a înregistrat plângerile acesteia şi nici nu a efectuat cercetări, în scopul exonerării de la răspundere penală a inculpatului C., toate aceste fapte întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.
Contrar susţinerii inculpatului, în sensul că în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, instanţa de apel nu a precizat legislaţia primară încălcată, Înalta Curte notează că în decizia recurată se menţionează în mod clar prevederile încălcate din legislaţia primară, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 364/2004.
A solicita Înaltei Curţi, pe calea recursului în casaţie, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanţei de apel sub aspectul analizat echivalează cu a supune unei noi judecăţi nu legalitatea deciziei recurate prin raportare la particularităţile faptice ale speţei, ci înseşi particularităţile în discuţie, ceea ce excedează vădit scopului şi obiectului recursului în casaţie, astfel cum sunt reglementate de art. 433 şi art. 447 C. proc. pen.
Instanţa de casare nu judecă procesul propriu zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare; o atare verificare exclude reevaluarea chestiunilor de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reţinerii existenţei infracţiunii ori au justificat factual aplicarea legii penale sub aspectul tratamentului sancţionator.
Prin recursul în casaţie promovat, recurentul inculpat a urmărit, în realitate, remedierea unei greşite aprecieri a stării de fapt de către instanţa de apel, respectiv a unei greşite interpretări a probelor administrate (iar nu îndreptarea unei erori de drept), ceea ce nu mai este posibil în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1244/A din data de 13 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2014.
Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1244/A din data de 13 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2014.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 18 ianuarie 2022.