Şedinţa publică din data de 08 februaire 2022
Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A., constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 298 din 02 martie 2021 a Judecătoriei Piteşti, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie sau conducere a unui vehicul neînmatriculat, prev. de art. 334 alin. (1) din C. pen., cu executare în condiţiile art. 60 din C. pen.
În baza art. 67 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce vreun vehicul, pe o perioadă de 2 ani, pedeapsa complementară urmând a fi executată în conformitate cu dispoziţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.
În baza art. 65 din C. pen., s-a aplicat pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), i) din C. pen., a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.
A fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (2) din C. pen., cu executare în condiţiile art. 60 din C. pen.
În baza art. 67 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce vreun vehicul pe o perioadă de 2 ani, pedeapsa complementară urmând să fie executată în conformitate cu dispoziţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.
În baza art. 65 din C. pen., s-a aplicat pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), i) din C. pen., a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.
În baza art. 38-39 şi art. 45 din C. pen., s-a constatat că infracţiunile sunt concurente, au fost contopite cele două pedepse şi s-a dispus ca inculpatul să o execute pe cea mai grea, de 1 an închisoare, sporită cu 2 luni, urmând ca în final să execute pedeapsa principală de 1 an şi 2 luni închisoare, cu executare în condiţiile art. 60 din C. pen., precum şi pedeapsa complementară a interzicerii pe o perioadă de 2 ani a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) din C. pen. şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) din C. pen.
În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 700 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 150 RON reprezintă cheltuieli efectuate în cursul urmăririi penale.
Împotriva sentinţei penale nr. 298 din 02 martie 2021 a Judecătoriei Piteşti, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a declarat apel inculpatul A..
Prin decizia penală nr. 742/A din 28 octombrie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 298 din 02.03.2021 pronunţată de Judecătoria Piteşti, în dosarul nr. x/2019 şi a fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Curtea de apel, în urma propriului examen asupra cauzei, cu privire la infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul (prevăzute de art. 334 alin. (2) C. pen. - punerea în circulaţie pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat) şi art. 335 alin. (2) C. pen. - conducerea unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană care avea exercitarea dreptului de a conduce suspendată, concurs formal, potrivit art. 38 alin. (2) C. pen., a constatat că a fost făcută dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că cel în cauză se afla în seara respectivă la volanul ATV-ului neînmatriculat, aparţinând numitei B., iar locul în care a fost depistat conducând respectivul autovehicul este încadrat în categoria drumurilor publice (conform adresei nr. x/2019 emisă de Primăria Ştefăneşti, în care se invocă H.G. nr. 549/2000, prin care DC 222 care face legătura între oraşul Ştefăneşti şi com. Mărăcineni a fost cuprins în reţeaua de drumuri comunale din judeţul Argeş, f.18 şi urm. dosar de urm. penală).
S-a apreciat că argumentele invocate de apărare pe calea excepţiei, referitoare la nelegalitatea acestei Hotărâri a Guvernului României, pe motiv că a fost adoptată în lipsa unui aviz (a se vedea şi înscrisurile depuse în copii xerox la dosarul de apel, filele x şi urm.), nu pot face obiectul analizei în cauza penală de faţă, cu consecinţa dorită de apelant, aceea de a se constata nelegalitatea actului administrativ criticat şi de a fi pronunţată achitarea. Aceasta, întrucât instanţa penală este chemată a lămuri dacă, în raport cu starea de fapt existentă la data de 10 iulie 2017, sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor deduse judecăţii, iar din acest punct de vedere s-a reţinut că au fost produse dovezi din care reiese în mod indubitabil că drumul care face legătura între oraşul Ştefăneşti şi comuna Mărăcineni a fost inclus în categoria funcţională a drumurilor publice şi a drumurilor de utilitate privată deschise circulaţiei publice, încă din anul 2000 .
Instanţa de apel a constatat că această calitate de drum public este confirmată de Administraţia Bazinală de Apă Argeş - Vedea, care a menţionat că digul pe care este situat acest drum de la Halta Gropeni la Valea Mare este încadrat ca drum comunal . Mai mult, potrivit dovezilor existente la dosar, sectorul de drum care se află pe raza comunei Ştefăneşti este drum public deschis circulaţiei publice (DC 222), iar cu ocazia deplasării la faţa locului organele de anchetă au constatat că partea carosabilă a drumului DC 222 este acoperită cu beton, iar la intrările pe podul din zona ecluzei barajului Valea Mare - Mărăcineni sunt montate indicatoare cu semnificaţia "Limitare de viteză 5 km", la trecerea la nivel cu calea ferată din zona Haltei Gropeni sunt montate pe ambele sensuri indicatoarele rutiere "Oprire" şi "Trecere la nivel cu cale ferată simplă fără bariere".
În plus, Curtea de apel a reţinut că inculpatului i-a fost pus în vedere de către agentul de poliţie C. să nu intre pe acel drum, care este public, însă acesta a ignorat avertismentul şi a intrat pe drumul respectiv conducând ATV-ul neînmatriculat, fiind surprins de poliţişti . Cu această ocazie, s-a constatat că inculpatul avea permisul de conducere suspendat, întrucât la 16 mai 2017 a condus pe o stradă din mun. Piteşti un autoturism neînmatriculat, având montate plăcuţe de înmatriculare false.
Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost comunicată inculpatului A. la 11 noiembrie 2021, la Penitenciarul Mioveni, iar termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 13 decembrie 2021.
Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la 22 noiembrie 2021 (dată ştampilă plic).
În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
În susţinerea cererii, recurentul inculpat a arătat că, prin motivele de apel, a invocat excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 1495/2007 privind aprobarea încadrării în categoria funcţională a drumurilor comunale şi judeţene a unor drumuri de interes local, precum şi modificarea lungimii unor drumuri comunale existente, situate în judeţul Argeş, Anexa nr. 1 pct. 20, prin care a fost completată Hotărârea Guvernului nr. 540/2000 şi înlăturarea acestui act administrativ cu caracter individual de la judecata pe fond a cauzei, apreciind astfel că, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., se impunea pronunţarea unei soluţii de achitare pentru săvârşirea infracţiunilor de punere în circulaţie sau conducere a unui vehicul neînmatriculat, prev. de art. 334 alin. (1) din C. pen. şi de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (2) din C. pen.
În opinia recurentului, instanţa de apel a refuzat să analizeze chestiunea prealabilă invocată, care, dacă ar fi fost admisă, ar fi condus la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., respectiv nu ar fi fost îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunilor cercetate.
Referitor la excepţia de nelegalitate, s-a apreciat că sunt incidente următoarele dispoziţii: art. 2, art. 3, art. 4, art. 8, art. 12 şi art. 13 din O.G. nr. 43/1997, art. 76, art. 87 din Legea nr. 107/1996, art. 52 din C. proc. pen. şi art. 4 din Legea nr. 554/2004.
În susţinerea excepţiei de nelegalitate, recurentul a arătat că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.
Excepţia de nelegalitate este una din formele de exercitare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative şi tinde la înlăturarea unui act administrativ ce are incidenţă într-o cauză aflată pe rolul instanţei judecătoreşti. Ea constituie o apărare ce poate fi invocată de oricare dintre părţile litigante, precum şi de instanţă din oficiu, iar prin înlăturarea sa nu se tinde la anularea actului administrativ nelegal, ci numai la înlăturarea lui din soluţionarea litigiului.
În soluţionarea excepţiei de nelegalitate, instanţa verifică concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţa juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis. Pentru a fi admisibilă excepţia de nelegalitate, o primă condiţie ce se cere a fi îndeplinită este aceea ca actul a cărui nelegalitate a fost invocată să fie unul administrativ. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul acestei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ. Nu orice act emis de o autoritate publică este un act administrativ în sensul legii. Pentru a fi considerat act administrativ, condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naştere, a modifica sau stinge drepturi şi obligaţii.
În funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produc, actele administrative se clasifică în acte administrative cu caracter normativ şi acte administrative cu caracter individual. Actele administrative cu caracter normativ conţin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, iar actele administrative cu caracter individual produc efecte, de regulă, faţă de o persoană sau uneori faţă de mai multe persoane, nominalizate expres în cuprinsul acestor acte. Încadrarea unui act infralegislativ într-una dintre cele două categorii mai sus arătate se realizează prin examinarea integrală a conţinutului său, prin prisma trăsăturilor fiecăreia dintre categoriile în discuţie (acte normative şi acte individuale). Cu alte cuvinte, un act administrativ este fie normativ, fie individual, în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produce. O altă diferenţă între actul administrativ normativ şi cel individual constă în faptul că actele individuale nu pot încălca actele normative. Referitor la întinderea efectelor juridice produse de actele administrative, trebuie făcută diferenţa între actele administrative normative care, în principiu, produc toate categoriile de efecte, fiind şi izvoare ale dreptului şi actele administrative individuale, care se prezintă, în principiu, ca fapte juridice ce dau naştere la raporturi de drept administrativ, dar şi la alte categorii de raporturi.
Recurentul a susţinut că delimitarea între actele administrative normative şi cele individuale este deosebit de importantă, deoarece regimul juridic aplicabil actelor administrative dobândeşte, în multe din elementele care constituie structura acestui regim juridic, efecte speciale distincte. Delimitarea între cele două tipuri de acte este importantă atât din perspectiva administraţiei (spre exemplu toate autorităţile publice pot emite acte administrative individuale, dar nu toate pot emite acte administrative normative), dar şi din perspectiva persoanelor fizice şi juridice care, spre exemplu, atacă un act administrativ vătămător în instanţa de contencios administrativ.
S-au invocat art. 1 şi art. 2 din Hotărârea nr. 1495/2007 privind aprobarea încadrării în categoria funcţională a drumurilor comunale şi judeţene a unor drumuri de interes local, precum şi modificarea lungimii unor drumuri comunale existente, situate în judeţul Argeş prevede următoarele:
În opinia recurentului, Hotărârea nr. 1495/2007 privind aprobarea încadrării în categoria funcţională a drumurilor comunale şi judeţene a unor drumuri de interes local, precum şi modificarea lungimii unor drumuri comunale existente, situate în judeţul Argeş, prin care se modifică Hotărârea de Guvern nr. 540/2000 privind aprobarea încadrării în categorii funcţionale a drumurilor publice şi a drumurilor de utilitate privată deschise circulaţiei publice, care atestă care sunt drumurile publice şi drumurile de utilitate privată de la nivel comunal, are natura juridică a unui act administrativ individual, putând face obiectul unei excepţii de nelegalitate în temeiul Legii nr. 554/2004, care instituie o cale indirectă de control judecătoresc a actului administrativ. S-a susţinut că în acelaşi sens a statuat şi instanţa supremă: Hotărârea de guvern care atestă domeniul public al statului are natura juridică a unui act administrativ individual emis în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, putând face obiectul unei excepţii de nelegalitate în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, care instituie o cale indirectă de control judecătoresc al actului administrativ, alături de acţiunea directă, întemeiată pe prevederile art. 1 şi 8 din aceeaşi lege (a se vedea Decizia nr. 561/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal).
S-a apreciat că Hotărârea nr. 1495/2007 privind aprobarea încadrării în categoria funcţională a drumurilor comunale şi judeţene a unor drumuri de interes local, precum şi modificarea lungimii unor drumuri comunale existente, situate în judeţul Argeş (Anexa pct. 20), prin care se modifică Hotărârea de Guvern nr. 540/2000 privind adoptarea încadrării în categorii funcţionale a drumurilor publice şi a drumurilor de utilitate private deschise circulaţiei publice, respectiv, art. 1 anexa 3.3 - Reţeaua de drumuri comunale din judeţul ARGEŞ, punctul 282: DC 222 Halta Gropeni (DN 73) - Valea Mare (DC 79) 0+000 1+800 1.800 km, este nelegală întrucât, prin emiterea hotărârii de guvern s-a încălcat legea de bază, hotărârea guvernului fiind un act normativ cu forţă juridică inferioară legii. Astfel, s-au încălcat dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 107/1996, conform cărora: (1) În scopul asigurării stabilităţii şi integrităţii digurilor, barajelor şi a altor lucrări de apărare împotriva acţiunilor distructive ale apelor, se interzic: (...) e) circulaţia vehiculelor pe coronamentul digurilor şi al barajelor neamenajate în acest scop; (...) (2) Cu acordul Administraţiei Naţionale "Apele Române" sunt permise: (...) b) circulaţia cu vehicule sau trecerea animalelor pe diguri sau baraje prin locuri special amenajate pentru astfel de acţiuni; (...)
Recurentul a considerat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 52 din Constituţia României şi art. 108 alin. (2) din acelaşi act normativ, hotărârea de guvern în cazul de faţă fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor legii anterior enunţate, act normativ cu putere superioară.
S-a solicitat să fie avute în vedere cele menţionate în adresa nr. x/08.08.2021 emisă de Apele Române-Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea: Digul pe care este situat pe acest drum de la Haltă Gropeni şi Valea Mare-Ştefaneşti face parte din mijlocul fix de Acumulare nepermanentă Mărăcineni de pe râul Doamnei înregistrat la Ministerul Finanţelor sub nr. x şi din mijlocul fix Baraj frontal + D. înregistrat la ABAAV cu numărul x. Acesta este un drum tehnologic, nefiind amenajat în scopul circulaţiei publice, reprezentând o parte a construcţiei hidrotehnice componentă a mijlocului fix. În conformitate însă cu prevederile anexei 3 din H.G. nr. 540/02.06.2000 acesta este încadrat ca drum comunal DC 222 de la Halta Gropeni DN 73 până la Valea Mare (DC 79).
Astfel cum rezultă din cuprinsul înscrisului menţionat anterior, digul pe care este situat drumul de la Halta Gropeni la Valea Mare-Ştefaneşti face parte din mijlocul fix de Acumulare nepermanentă Mărăcineni de pe râul Doamnei şi din mijlocul fix Baraj frontal D., fiind un drum tehnologic, care nu este amenajat în scopul circulaţiei publice, reprezentând o parte a construcţiei hidrotehnice componentă a mijlocului fix.
Potrivit dispoziţiilor legii anterior enunţate, pentru a fi permisă circulaţia cu vehicule sau trecerea animalelor pe diguri sau baraje, pe de o parte, este necesar acordul Administraţiei Naţionale "Apele Române" (în cazul de faţă nu există), iar, pe de altă parte, circulaţia trebuie să se realizeze prin locuri special amenajate pentru astfel de acţiuni (în cazul de faţă nu există indicatoare potrivit cărora acel drum ar fi fost deschis circulaţiei rutiere, astfel cum rezultă din cele două adrese comunicate de Primăria Mărăcineni şi Primăria Ştefăneşti).
În raport de aceste considerente, s-a solicitat admiterea excepţiei de nelegalitate invocată pe cale incidentală, apreciindu-se că instanţa este competentă să judece această excepţie, având în vedere, pe de o parte, dispoziţiile art. 52 din C. proc. pen., iar, pe de altă parte, prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
S-a susţinut că dezlegarea chestiunii privind împrejurarea dacă drumul putea fi sau nu deschis circulaţiei publice produce efecte asupra fondului cauzei, în ceea ce priveşte elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a recurentului.
În situaţia admiterii excepţiei de nelegalitate, s-a solicitat judecarea cauzei prin excluderea actului administrativ cu caracter individual (Hotărârea nr. 1495/2007 privind aprobarea încadrării în categoria funcţională a drumurilor comunale şi judeţene a unor drumuri de interes local, precum şi modificarea lungimii unor drumuri comunale existente, situate în judeţul Argeş, prin care se modifică H.G. nr. 540/2000 privind aprobarea încadrării în categorii funcţionale a drumurilor publice şi a drumurilor de utilitate privată deschise circulaţiei publice, completând Anexa nr. 3 pct. 282) şi, drept urmare, să se constate că lipseşte unul din elementele constitutive, esenţiale, ale infracţiunilor reţinute în sarcina recurentului.
Făcând trimitere la dispoziţiile art. 334 alin. (1) şi art. 335 alin. (2) din C. pen., precum şi la adresa nr. x/08.08.2021 emisă de Apele Române-Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea, conform căreia digul pe care este situat drumul de la Haltă Gropeni şi Valea Mare-Ştefanesti face parte din mijlocul fix de Acumulare nepermanentă Mărăcineni de pe râul Doamnei înregistrat la Ministerul Finanţelor sub nr. x şi din mijlocul fix Baraj frontala D. înregistrat la ABAAV cu numărul x, fiind un drum tehnologic, care nu este amenajat în scopul circulaţiei publice, reprezentând o parte a construcţiei hidrotehnice componentă a mijlocului fix, recurentul a considerat că lipseşte cerinţa esenţială a laturii obiective pentru ambele infracţiuni pentru care a fost condamnat, întrucât acţiunea de punere în circulaţie/conducere nu s-a realizat pe un drum public sau un drum deschis circulaţiei publice.
Pentru motivele expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 din C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului în casaţie şi pronunţarea unei soluţii de achitare.
Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, însă nu au fost depuse concluzii scrise.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 22 decembrie 2021. Prin rezoluţia din aceeaşi dată, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la termenul din data de 25 ianuarie 2022.
Prin încheierea din 25 ianuarie 2022, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 742/A din 28 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.
S-a trimis cauza completului C7, în vederea judecării recursului în casaţie şi s-a fixat termen la data de 08 februarie 2022, pentru când s-a citat recurentul inculpat A..
Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţiile prevăzute art. 436 alin. (1) şi alin. (6), art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen.
Referitor la îndeplinirea condiţiei impuse de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a constatat că recurentul inculpat A. a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).
Înalta Curte a reţinut că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.
Cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. Pot fi circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii din perspectiva laturii obiective, criticile vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate prin cazul de casare invocat. Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie din cauza dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).
În esenţă, recurentul inculpat A. a susţinut că, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunilor pentru care a fost condamnat, prev. de art. 334 alin. (1) din C. pen. şi art. 335 alin. (2) din C. pen., trebuie îndeplinită o condiţie esenţială referitoare la locul comiterii infracţiunii, respectiv punerea în circulaţie sau conducerea unui autovehicul trebuie să se facă pe drumurile publice, iar această cerinţă nu este îndeplinită în cauză.
Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte a constatat că recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., doar în ceea ce priveşte verificarea în drept a situaţiei de fapt cu privire la problema de drept invocată referitor la infracţiunile de punere în circulaţie sau conducere a unui vehicul neînmatriculat, prev. de art. 334 alin. (1) din C. pen. şi de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (2) din C. pen.
Astfel cum s-a menţionat anterior, analiza motivelor formulate de recurentul inculpat A. se va realiza strict în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se proceda la o analiză a conţinutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.
În dezbateri, la termenul de judecată din 08 februarie 2022, recurentul inculpat A., beneficiind de asistenţa juridică a unui apărător din oficiu, a solicitat admiterea recursului în casaţie şi desfiinţarea hotărârii atacate, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. De asemenea, a solicitat soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Hotărârii de Guvern nr. 1495/2007 ce a fost invocată în cauză în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în apel şi să se constate că drumul cu privire la care s-a pronunţat hotărârea recurată nu este semnalizat, nu are indicatoare, acesta fiind, practic, un dig, motiv pentru care nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale celor două infracţiuni pentru care a fost condamnat.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. potrivit art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 22 ianuarie 2022, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie, în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen.. Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a caracterului nelegal al hotărârilor judecătoreşti tinzând la desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii, dacă, astfel cum prevede cazul de casare incident în cauză, soluţionarea acţiunii penale de către instanţa de apel nu reprezintă consecinţa situaţiei de fapt reţinute de către acea instanţă.
Cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu permite o analiză a mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, instanţa de recurs în casaţie neavând în competenţa prevăzută de lege administrarea în mod nemijlocit de probe cu privire la faptele reţinute de către instanţa de apel. Deoarece legea nu prevede competenţa de a administra probe cu privire la situaţia de fapt, instanţa de recurs în casaţie îşi fundamentează soluţia pe baza faptelor anterior constatate. În consecinţă situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu poate fi cenzurate de instanţa de recurs în casaţie (în acest sens este jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019, Decizia nr. 83/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 471/RC din 26 octombrie 2021).
Totodată, în ceea ce priveşte limitele examinării recursului în casaţie conform art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. s-a reţinut în jurisprudenţă că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie a fost admisă în principiu cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 334 alin. (2) C. pen., punerea în circulaţie pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat şi art. 335 alin. (2) C. pen., conducerea unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană care avea exercitarea dreptului de a conduce suspendată), ambele fapte fiind săvârşite în concurs formal, potrivit art. 38 alin. (2) C. pen., întrucât apărarea a susţinut că, pentru a fi întrunită latura obiectivă a infracţiunilor pentru care a fost condamnat, trebuie îndeplinită o condiţie esenţială referitoare la locul comiterii faptei, respectiv punerea în circulaţie sau conducerea unui autovehicul trebuie să se facă pe drumurile publice, iar această cerinţă nu este îndeplinită în cauză.
Potrivit art. 334 alin. (2) C. pen., "Punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă,,.
De asemenea, conform art. 335 alin. (2) C. pen., "Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă".
În cauză, criticile formulate de recurentul inculpat A. sunt cele iterate şi în faţa instanţei de apel în sensul că drumul pe care a circulat era un drum tehnologic nefiind amenajat în scopul circulaţiei publice, nefiind nici semaforizat. Argumentele recurentului, care privesc lipsa elementelor constitutive ale infracţiunilor din perspectiva laturii obiective, nu sunt fondate.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt, Înalta Curte reţine că în seara zilei de 10 iulie 2017, ora 23:15, inculpatul A. a condus pe drumurile publice din oraşul Ştefăneşti, respectiv pe drumul local comunal DC 222, deschis circulaţiei publice şi care face legătura cu comuna Mărăcineni, autovehiculul tip ATV, marca x, fără să fie înmatriculat în circulaţie, pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, şi având exercitarea dreptului de a conduce suspendată.
Se observă că atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au reţinut aceeaşi situaţie de fapt, pornind de la materialul probator administrat în cauză, sub acest aspect hotărârea atacată neputând comporta niciun fel de critică. Astfel, instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de curtea de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.
Prin urmare, pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, cu caracter definitiv, în care, contrar susţinerilor apărării, s-a reţinut că locul în care a fost depistat inculpatul conducând autovehicul neînmatriculat este încadrat în categoria drumurilor publice, făcând trimitere la adresa nr. x/2019 emisă de Primăria Ştefăneşti, în care se invocă H.G. nr. 549/2000, prin care DC 222 care face legătura între oraşul Ştefăneşti şi comuna Mărăcineni a fost cuprins în reţeaua de drumuri comunale din judeţul Argeş. Mai mult, instanţa de apel a reţinut şi că inculpatul a fost avertizat de organele de poliţie care se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu pe drumul local comunal DC 222, în zona digului barajului Valea Mare din oraşul Ştefăneşti, să nu pătrundă cu ATV-ul care nu avea montate plăcuţe de înmatriculare pe acest drum, întrucât este public.
Instanţa de casaţie nu are competenţa de a schimba situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, cum solicită, de fapt, recurentul inculpat. Astfel, legea nu dă în competenţa instanţei de recurs în casaţie modificarea sau înlăturarea elementelor de fapt reţinute de instanţa de apel, care au fost în sensul că »drumul DC 222 era semaforizat, la intrările pe podul din zona ecluzei barajului Valea Mare - Mărăcineni fiind montate indicatoare cu semnificaţia "Limitare de viteză 5 km", iar la trecerea la nivel cu calea ferată din zona Haltei Gropeni fiind montate pe ambele sensuri indicatoarele rutiere "Oprire" şi "Trecere la nivel cu cale ferată simplă fără bariere"‹‹.
Prin criticile aduse deciziei atacate, în realitate, recurentul inculpat nu invocă nelegalitatea hotărârii, ci solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, cu consecinţa stabilirii unei situaţii de fapt contrare celei avute în vedere de instanţa de apel (în urma administrării de probe) şi care să conducă la o soluţie favorabilă acestuia. Or, conform cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu se poate stabili o altă situaţie de fapt. Verificarea hotărârii din apel se face în drept, doar cu privire la semnificaţia juridică dată situaţiei de fapt în apel. Statuările în fapt nu pot fi cenzurate, astfel că instanţa de recurs în casaţie analizează legalitatea interpretării date în drept situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel.
În final, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat şi chestiunea invocată de apărare pe calea excepţiei, referitoare la nelegalitatea Hotărârii nr. 1495/2007 prin care se modifică Hotărârea de Guvern nr. 540/2000 privind adoptarea încadrării în categorii funcţionale a drumurilor publice şi a drumurilor de utilitate private deschise circulaţiei publice, această chestiune fiind de competenţa instanţei de contencios administrativ (având în vedere natura normativă a actului contestat), astfel că, în mod corect, nu poate face obiectul analizei în cauza penală (ca în cazul unui act administrativ individual).
Faţă de cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 742/A din 28 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.
În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 742/A din 28 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 februarie 2022.