Ședințe de judecată: Iunie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 43/A/2022

Decizia nr. 43/A

Şedinţa publică din data de 01 martie 2022

Deliberând asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 79/F din data de 14 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în baza art. 459 alin. (5) din Codul de procedură peanlă, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 185/F/09.10.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul penal nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 53A/07.03.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, formulată de revizuentul A..

Pentru a dispune în acest sens, Curtea a constatat că, la data de 22.03.2021, s-a înregistrat sub nr. x/2021, cererea de revizuire formulată de petentul revizuent A. cu privire la sentinţa penală nr. 185/F/09.10.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 53/A/07.03.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2016, în urma declinării competenţei de soluţionare a cauzei, conform sentinţei penale nr. 129/05.03.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

În susţinerea cererii de revizuire, petentul a invocat motivul de revizuire prev. de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., împrejurarea presupus nouă fiind adresa din 29 martie 2018 a Direcţiei Resurse Umane şi Organizare - Serviciul Resurse Umane pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, care nu a fost cunoscută de instanţa supremă care a decis condamnarea petentului revizuent, la data de 7 martie 2018.

Petentul revizuent a învederat, în privinţa obligaţiei verificării declaraţiei din data de 3 aprilie 2013, faptul că răspunsul CNSAS, din care rezulta o colaborare cu securitatea, era existent la mapa profesionala, informaţia fiind cuprinsă în adresa nr. x din data de 29 martie 2018, ulterioară pronunţării deciziei definitive de condamnare nr. 53 din 07.03.2018, conţinutul adresei nefiind cunoscut sau invocat, reprezentând astfel o împrejurare nouă, iar instanţele judecătoreşti care au dispus condamnarea sa nu au cunoscut şi nu s-au pronunţat cu privire la aceasta.

Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, a constatat că cererea de revizuire formulată de condamnatul A. este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Prin sentinţa penală nr. 185/F din 9.10.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penala in dosarul nr. x/2016, s-au dispus următoarele:

"În baza art. 292 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. condamnă inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii (fapta din data de 05.05.2010).

În baza art. 292 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. condamnă inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii (fapta din data de 03.04.2013).

În baza art. 33 lit. a) C. pen. din 1968 şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1968 contopeşte cele două pedepse, în final, aplică inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. din 1968 interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. din 1968 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 C. pen. din 1968 suspendă condiţionat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit în condiţiile art. 82 C. pen..din 1968.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. din 1968, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei, se suspendă şi executarea pedepsei accesorii.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen..din 1968.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. desfiinţează parţial declaraţiile tehnoredactate şi semnate olograf de către inculpatul A. din datele de 05.05.2010 şi 03.04.2013, respectiv menţiunea, şi nu am colaborat cu acestea.

Prin decizia penala nr. 53/07.03.2018, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia Penala a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei de mai sus, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând, a dispus următoarele:

Descontopeşte pedeapsa de 1 an închisoare în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 396 alin. (6) coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen. din 1968 cu aplic. art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (fapta din data de 05.05.2010).

În baza art. 292 C. pen. din 1968 cu aplic. art. 5 C. pen. şi art. 63 C. pen. din 1968 condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa amenzii în cuantum de 5000 RON (fapta din 03 aprilie 2013).

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 631 C. pen. din 1968.

Înlătură aplicarea art. 81-83 C. pen. din 1968".

Curtea a constatat că în susţinerea motivelor indicate în concret de revizuent au fost invocate disp. art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., respectiv cazul în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.

Cu titlu preliminar, Curtea a avut în vedere că, în prezenta cauză, petentul revizuent se prevalează de adresa din 29 martie 2018 a Direcţiei Resurse Umane şi Organizare - Serviciul Resurse Umane pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, învederând că prin existenţa unei verificări anterioare efectuate de către CSM cu privire la declaraţia din data de 07 martie 2018, aspect ce determină ca declaraţia pe propria răspundere să nu fie aptă, prin ea însăşi, să producă efecte juridice, constatându-se lipsa tipicităţii infracţiunii de fals în declaraţii, fiind incidente prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

În esenţă, revizuentul a criticat soluţia de condamnare, învederând că fapta pentru care a fost condamnat nu ar fi fost prevăzută de legea penală, nefiind întrunite condiţiile tipicităţii obiective necesare reţinerii infracţiunii de fals în declaraţii.

De asemenea, Curtea a constatat că nu au fost invocate fapte sau împrejurări noi necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi care să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare.

Mai mult, din analiza motivelor indicate în cuprinsul cererii, Curtea a reţinut că acestea nu se circumscriu niciunuia dintre cazurile de revizuire prevăzute expres de art. 453 alin. (1) din C. proc. pen., revizuentul fiind, în fapt, nemulţumit de soluţia de condamnare şi solicitând să se procedeze la rejudecarea fondului cauzei şi reinterpretarea probatoriul, faţă de răspunsul comunicat de Direcţia Resurse Umane şi Organizare - Serviciul Resurse Umane pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

Curtea a reţinut, totodată, că eventualele critici cu privire la hotărârea primei instanţe referitoare la interpretarea probelor şi analiza situaţiei de fapt puteau fi invocate în căile de atac şi nu constituie motive care să ducă la admisibilitatea cererii de revizuire, în condiţiile în care faptele sau împrejurările necunoscute de instanţă care să determine o revizuire, trebuie să îndeplinească condiţia impusă de art. 453 alin. (4) teza I din C. proc. pen., respectiv ca pe baza acestora să se poate dovedi netemeinicia hotărârii, condiţie impusă de art. 453 alin. (4) teza a II-a din C. proc. pen.

Ţinând seama că revizuirea este o cale extraordinară de atac care vizează cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, Curtea a apreciat că nu poate efectua o reanalizare a modului de interpretare a probelor de către prima instanţă investită cu soluţionarea fondului cauzei, astfel cum a fost menţinută în calea de atac, această instanţă fiind ţinută să examineze strict măsura în care motivele invocate în cererea formulată de petent se încadrează în cazurile reglementate în art. 453 din C. proc. pen.

Mai mult, Curtea a avut în vedere faptul că prin sentinţa penală nr. 121/14.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 146A/18.04.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petentul A., cu privire la sentinţa penală nr. 185/F/09.10.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 53/A/07.03.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2016.

În cadrul cererii de revizuire ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, petentul condamnat s-a prevalat de faptul că, la momentul soluţionării dosarului nr. x/2016, nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au avut cunoştinţa despre existenta unui înscris, respectiv adresa din 29 martie 2018 a Direcţiei Resurse Umane şi Organizare - Serviciul Resurse Umane pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care i s-a răspuns la patru întrebări punctual formulate în legătură cu adresa nr. x din 23 iulie 2012 a Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.), prin care s-a adus la cunoştinţă calitatea sa de colaborator al securităţii.

Prin sentinţa penală nr. 121/14.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 146A/18.04.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, înscrisul de care se prevalează revizuentul nu atesta fapte sau împrejurări noi, care să nu fi fost cunoscute de instanţă la momentul soluţionării cauzei pe fond, ci reprezintă o interpretare diferită a unei situaţii care a fost examinată de Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării apelului în dosarul nr. x/2016, neputând servi ca temei al admiterii cererii de revizuire, deoarece o astfel de opinie nu poate trece peste interpretarea dată de instanţa de judecată, în caz contrar aducându-se atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucura hotărârea definitivă de condamnare.

În acest sens, Curtea a avut în vedere prevederile art. 459 alin. (3) lit. d) din C. proc. pen., constatând că pretinsa împrejurare nouă ivită ulterior dispunerii soluţiei de condamnare prin sentinţa penală nr. 185/F/09.10.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 53/A/07.03.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2016, precum şi mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată prezenta cerere de revizuire au fost invocate şi în cadrul cererii de revizuire soluţionată prin sentinţa penală nr. 121/14.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 146A/18.04.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, ţinând cont de prevederile art. 459 alin. (3) şi (5) din C. proc. pen., dispoziţii care prevăd aspectele pe care le examinează instanţa în etapa admiterii în principiu a unei cereri de revizuire, ţinând cont că revizuentul nu a indicat temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale şi nici nu a prezentat fapte sau mijloace de probă care să conducă, în mod evident, la stabilirea unor temeiuri legale care permit revizuirea, ţinând cont şi de faptul că aspectele şi înscrisurile invocate în prezenta cauză au fost invocate şi într-o cerere anterioară de revizuire, Curtea a apreciat că prezenta cale de atac este inadmisibilă.

Împotriva sentinţei penale nr. 79/F din data de 14 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a formulat apel revizuentul A..

În esenţă, revizuentul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi, pe fond, admiterea cererii de revizuire, motivele fiind amplu dezvoltate în cererea formulată şi aflată la dosarul cauzei, precum şi în încheierea de şedinţă din data de 15 februarie 2022, când, Înalta Curte a stabilit termen pentru pronunţare la data de 01 martie 2022.

Examinând apelul declarat de revizuentul A., atât prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, potrivit art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente.

Prealabil analizării apelului formulat, Înalta Curte va nota limitele şi specificul căii de atac a revizuirii, astfel cum sunt definite în cuprinsul dispoziţiilor art. 452-459 din C. proc. pen., norme care statuează că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, descoperite după judecată şi care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 453 (cazurile de revizuire), art. 455 (persoanele care pot cere revizuire), art. 459 (admiterea în principiu) din C. proc. pen. rezultă că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei, în acest sens fiind şi Decizia nr. 42 din 14.02.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători, decizie prin care s-a statuat că pot fi atacate cu revizuire numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, cererea de revizuire îndreptată împotriva altei hotărâri definitive fiind inadmisibilă. Această decizie îşi păstrează valabilitatea şi în raport de dispoziţiile noului C. proc. pen., cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 şi art. 465 din noul C. proc. pen. reluând în esenţă cazurile de revizuire din legea veche.

Aplicând aceste consideraţii teoretice la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că revizuentul A. a formulat cerere de revizuire împotriva sentinţei penale nr. 185/F/09.10.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 53A/07.03.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând, în esenţă, să se constate incidenţa cazului de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât au apărut elemente noi care nu au fost cunoscute de instanţă cu ocazia judecării fondului, respectiv adresa Consiliului Superior al Magistraturii 5941 din data de 29 martie 2019, ulterioară deciziei nr. 53/A din data de 07 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, în opinia revizuentul, conţine dovezi certe că declaraţia din data de 07 martie 2018 a fost supusă unei verificări obligatorii şi efective şi, ca atare, nu este aptă, prin ea însăşi, să producă efecte juridice, ceea ce conduce, în opinia sa, la lipsa tipicităţii infracţiunii de fals în declaraţii, fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Potrivit art. 453 alin. (4) din C. proc. pen., cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal.

Aşadar, pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., trebuie să fie descoperite fapte sau împrejurări (fapte probatorii) noi, necunoscute de către instanţă la data judecării cauzei care să ducă, singure sau prin coroborarea cu alte probe la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare, ceea ce presupune pronunţarea unei soluţii diametral opuse celei care a fost dispusă prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că expresia fapte sau împrejurări se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie, stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare (decizia nr. 983 din 10 martie 2011, www.x.ro).

Deopotrivă, în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., se impune ca faptele probatorii să fie noi, iar nu mijloacele de probă vizând o faptă sau împrejurare ce a fost cunoscută şi avută în vedere de către instanţă la soluţionarea cauzei (decizia nr. 3050 din 28 iunie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, redată în extras în George Antoniu, Adina Vlăşceanu, Alina Barbu - C. proc. pen.. Texte. Jurisprudenţă. Hotărâri C.E.D.O., ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, 2008), căci altfel revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicţie în care s-ar putea continua probaţiunea, situaţie de natură a afecta principiul securităţii raporturilor juridice, componentă a procesului echitabil.

Elementele de probă noi la care se referă textul de lege trebuie să fie de natură a demonstra fie că faptul constatat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui. Nu pot fi considerate "noi", în sensul cerut de lege, probele care aduc doar argumente noi, care completează mijloacele de probă deja administrate, jurisprudenţa în materia revizuirii fiind bine stabilită în ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererilor prin care se tinde la prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunţată hotărârea iniţială (deciziile penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, nr. 32/A din 28 ianuarie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2014, nr. 152/A din 27 aprilie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 şi nr. 40/A din 14 februarie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2017, nepublicate).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un defect fundamental, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părţile au la îndemână căile ordinare de atac. Altfel, în această ultimă situaţie, modificarea unei hotărâri definitive pe calea unui recurs extraordinar ar constitui o violare a dreptului de acces la justiţie. Simpla divergenţă de păreri asupra aceleiaşi chestiuni pusă în discuţie nu va putea reprezenta un asemenea "defect fundamental" şi nu poate justifica desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat (cauzele Stanca Popescu împotriva România, hotărârea din 7 iulie 2009, şi Pravednaya împotriva Federaţiei Ruse, hotărârea din 18 noiembrie 2004).

Pentru a se putea examina caracterul nou şi necunoscut al faptelor sau împrejurărilor prezentate instanţei învestită cu soluţionarea cererii de revizuire, criteriul îl reprezintă lucrările dosarului, întrucât doar astfel se poate verifica dacă aceste elemente au fost cunoscute de către instanţele ordinare care au pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că, în mod corect, a stabilit că împrejurarea la care revizuentul A. a făcut trimitere în cererea formulată nu este de natură a conduce la stabilirea existenţei unor temeiuri legale care să permită revizuirea şi nu are aptitudinea de a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare pronunţate.

Astfel, în concordanţă cu prima instanţă, Înalta Curte observă că revizuentul A. a invocat doar în mod formal motivul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., de vreme ce, în cuprinsul cererii de revizuire, nu a făcut referire la fapte sau împrejurări noi care să nu fi fost cunoscute de instanţele care au dispus condamnarea, ci a adus critici hotărârilor judecătoreşti de condamnare şi modului în care a fost administrat probatoriul pe parcursul cercetării judecătoreşti.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii, revizuentul A. a reiterat acelaşi apărări formulate pe parcursul judecării cauzei în fond şi apel, sens în care a făcut trimitere la probele aflate la dosar, cărora, însă, le-a dat o altă interpretare, susţinând că acestea relevă nevinovăţia sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii.

În plus, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, în prezenta procedură revizuentul solicită, în realitate, ca, în urma admiterii cererii de revizuire, să se procedeze la reanalizarea fondului cauzei prin reinterpretarea probatoriului deja administrat, lucru care nu este admisibil, întrucât, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se poate obţine prelungirea probatorului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunţată hotărârea iniţială.

În acest context, pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. este necesar ca faptele şi împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, iar acestea nu au putut fi cunoscute de instanţă indiferent din care motiv. Descoperirea lor ulterioară şi invocarea pe calea revizuiri are drept scop evidenţierea unor erori de fapt, produse în judecata iniţială din cauza necunoaşterii respectivelor împrejurări, astfel încât, noua situaţie să conducă la anularea hotărârii contrare legii. Cu alte cuvinte, faptele şi împrejurările noi ar fi putut influenţa soluţia procesului dacă ar fi fost cunoscute la momentul soluţionării cauzei.

Or, în condiţiile în care toate aspectele învederate în cuprinsul cererii de revizuire au fost cunoscute de către instanţele ordinare, fiind aduse în discuţie chiar de către revizuent, prin intermediul apărărilor formulate, şi au fost analizate atât în fond, (la paginile 9-10 din sentinţa penală nr. 185/F din data de 09 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti) cât şi în apel, respectiv pagina 16 din decizia nr. 53/A din data de 07 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţei), în mod just, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că revizuentul nu a invocat fapte sau împrejurări noi care să fie de natură a conduce la stabilirea existenţei unor temeiuri legale care să permită revizuirea şi să aibă aptitudinea de a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare prounţate, aşa cum statuează dispoziţiile art. 459 alin. (3) lit. e) raportat la art. 453 alin. (4) din C. proc. pen.

Pentru considerentele arătate anterior, întrucât motivele menţionate de apelantul revizuent A. nu fac dovada existenţei unor fapte sau împrejurări în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. coroborat cu alin. (4) al aceluiaşi articol, Înalta Curte va consta că hotărârea atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 79/F din data de 14 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelantul-revizuent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 79/F din data de 14 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă apelantul-revizuent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 01 martie 2022.