Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2022
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea recurată
Prin Decizia nr. 2061 din 31 martie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca tardivă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva Deciziei nr. 2382 din 8 iulie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016.
În motivare, s-a reţinut că cererea de revizuire a fost formulată peste termenul prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
S-a avut în vedere că cererea de revizuire a fost întemeiată în drept pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se contradictorialitatea Deciziei nr. 2382 din 8 iulie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal cu Decizia nr. 84/10.01.2018 a aceleiaşi instanţe.
Instanţa a constatat că revizuirea privind Decizia nr. 2382 pronunţată la data de 8 iulie 2019 a fost depusă la data de 12 iunie 2020 şi a fost înregistrată la instanţă la data de 15 iunie 2020, depăşindu-se, aşadar, termenul legal.
2. Recursul
Împotriva acestei decizii, recurenta A. S.A. a formulat recurs.
Criticile au fost întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinându-se că cererea de revizuire a fost formulată în termen de 30 de zile de la comunicarea ultimei hotărâri.
Recurenta critică motivarea instanţei de revizuire, care a calculat termenul de la pronunţarea ultimei hotărâri, arătând că o astfel de interpretare ar încălca regulile de procedură menite a asigura liberul acces la justiţie, dreptul la un remediu efectiv, dreptul la un proces echitabil, precum şi cele privind asigurarea dreptului fundamental la apărare, prevăzute atât în dreptul intern cât şi în instrumentele internaţionale privind drepturile omului la care România este parte.
În acest sens, susţine că în jurisprudenţa CEDO s-ar fi stabilit că momentul comunicării hotărârii justiţiabilului este momentul la care se poate considera că acesta a luat cunoştinţă de hotărâre, în mod efectiv, invocând cauza Koç şi Tosun împotriva Turciei.
A mai arătat şi că doar la momentul la care i-a fost comunicată hotărârea a putut aprecia asupra considerentelor acesteia, în raport de care se invocă şi autoritatea de lucru judecat.
O altă interpretare dată acestui termen de formulare al căii extraordinare de atac ar contrazice art. 511 alin. (4) C. proc. civ., care obligă ca cererea de revizuire să se motiveze în termenul de declarare al căii de atac.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Criticile privind greşita aplicare a regulilor de procedură civilă întemeiate în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.
Motivul de recurs invocat de recurentă vizează situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Potrivit art. 174 din C. proc. civ.:
"(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.
(2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public.
(3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat".
Aşadar, nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.
Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, etc.
Dispoziţiile art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale; cu toate acestea, nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. este condiţionată de producerea unei vătămări.
Înalta Curte reţine că, prin cererea de revizuire formulată la 12 iunie 2020 potrivit ştampilei de pe plicul cu care a fost expediată cererea şi înregistrată pe rolul instanţei la 15 iunie 2020, A. S.A. a susţinut contrarietatea Deciziei nr. 2382 din 8 iulie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cu Decizia nr. 84 din 10 ianuarie 2018 a aceleiaşi instanţe.
Hotărârea judecătorească a cărei anulare s-a solicitat, respectiv Decizia nr. 2382 din 8 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a rămas definitivă la data pronunţării, astfel cum reiese din interpretarea dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora sunt hotărâri definitive hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii.
În consecinţă, data pronunţării Deciziei nr. 2382 din 8 iulie 2019 este data la care această hotărâre judecătorească a rămas definitivă şi momentul de la care curge termenul de declarare a căii de atac extraordinare a revizuirii.
În aplicarea art. 181 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează calculul termenelor procedurale, termenul de o lună a curs de la 8 iulie 2019 şi s-a împlinit la 8 august 2019, care a fost o zi lucrătoare.
Or, cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri a fost formulată de revizuentă la 12 iunie 2020, conform ştampilei poştei aplicată pe plicul aflat la dosarul de revizuire, cu depăşirea termenului de o lună prevăzut de lege, sens în care Înalta Curte constată în mod legal instanţa de revizuire a reţinut incidenţa în cauză a sancţiunii decăderii revizuentei din dreptul de a exercita calea extraordinară de atac, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru aceleaşi considerente, instanţa va înlătura şi susţinerea recurentei referitoare la obligaţia motivării revizuirii în termenul de declarare, reţinând că termenul de formulare al căii de atac extraordinare nu curge de la comunicarea ultimei hotărâri, cum greşit susţine recurenta, ci de la data rămânerii definitive a deciziei atacate, prin raportare la textele de procedură civilă invocate, care nu fac nicio distincţie referitoare la considerentele hotărârilor.
De altfel, recurenta nici nu a contestat această situaţie de fapt; ceea ce invocă, în realitate, este că termenul de formulare al căii de atac extraordinare ar fi curs de la comunicarea ultimei hotărâri, întrucât formularea revizuirii este condiţionată de însăşi motivarea deciziei atacate, pentru a putea aprecia asupra considerentelor respectivei hotărâri judecătoreşti şi asupra incidenţei autorităţii de lucru judecat.
Acest susţineri sunt, de asemenea, nefondate.
Înalta Curte arată că sancţiunea anulării, ca tardivă, a cererii de revizuire a intervenit ca urmare a nedeclarării în termenul legal imperativ a căii extraordinare de atac. Or, se reţine că recurenta revizuentă nu se poate prevala de faptul că nu şi-a îndeplinit o anumită obligaţie procesuală - formularea în termenul legal a cererii de revizuire - pentru că ar fi avut nevoie să cunoască şi considerentele hotărârii, în condiţiile în care textul de lege care reglementează termenul este clar şi nu face distincţiile de care se prevalează recurenta.
Hotărârea supusă revizuirii este pronunţată într-un litigiu în care instanţa a fost învestită cu soluţionarea cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care verifică încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat prin raportare la dispozitivului hotărârii pretins contradictorii, sub forma triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, iar conţinutul acestuia este cunoscut părţii încă de la pronunţare.
Nici susţinerea potrivi căreia instanţa ar fi trebuit să aplice cu prioritate jurisprudenţa CEDO, referitoare la momentul de la care curge termenul de declarare al căii extraordinare de atac, nu este fondată.
Astfel, în raport de obiectul prezentului litigiu şi de normele procesuale ce îi sunt aplicabile, prin raportare la data învestirii instanţei de judecată, se reţine că este corectă soluţia instanţei de revizuire, în sensul că nu există neconcordanţe ori incompatibilităţi dintre norma legală din dreptul intern incidentă, respectiv art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., anterior modificării prin Legea nr. 310/2018, cu dispoziţiile din cuprinsul Convenţiei Europene privind Drepturile Omului.
Înalta Curte reaminteşte că instanţele de judecată aplică direct norme din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apreciate ca mai favorabile decât cele interne, în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, doar în ipoteza în care sunt identificate neconcordanţe sau incompatibilităţi între norma legală din dreptul intern incidentă cu dispoziţiile din cuprinsul Convenţiei, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională (de exemplu, prin Deciziile nr. 766/2011, nr. 470/2012 şi nr. 655/2014), a constatat că obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.
De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (e.g. Cauza Ashingdane c. Regatului Unit, Cauza Golder c. Regatului Unit), s-a decis în mod constant că statele dispun de o marjă de apreciere care cuprinde şi reglementarea regimului căilor de atac, esenţial fiind ca accesul la un tribunal şi dreptul la un proces echitabil să nu fie afectate în substanţa lor.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. S.A. împotriva Deciziei nr. 2061 din 31 martie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 ianuarie 2022.