Şedinţa publică din data de 28 februarie 2022
Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Decizia recurată
Prin Decizia nr. 2299 din 5 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a deciziei civile nr. 39 din 18 februarie 2020 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă, formulată de revizuenta A..
În motivare, s-a reţinut că revizuenta a invocat contrarietatea între decizia civilă nr. 39 din 18 februarie 2020 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2019 şi Decizia nr. 228 din 6 noiembrie 2018, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2016.
Instanţa a reţinut că cele două hotărâri judecătoreşti despre care se afirmă că ar fi potrivnice nu au fost pronunţate în dosare diferite, ci în cadrul aceluiaşi dosar, în soluţionarea aceleiaşi cereri de chemare în judecată, fiind vorba doar de etape procesuale diferite ale aceluiaşi litigiu, respectiv în recurs şi contestaţie în anulare. Căile de atac care s-au soluţionat au primit numere de dosare diferite, însă ele au avut la bază o singură pretenţie dedusă judecăţii de către reclamanta A. cu obiect fond funciar - constatare nulitate absolută titluri de proprietate. De altfel, şi revizuenta admite că cele două decizii au fost date în soluţionarea aceleiaşi pricini, însă soluţiile diferite ar fi condus la promovarea prezentei căi extraordinare de atac.
S-a reţinut că revizuirea nu se poate cere pentru contrarietate de hotărâri pronunţate în acelaşi dosar în diferite faze procesuale, fiind nesocotită premisa ca pretenţiile să se fi judecat separat, cu neobservarea existenţei unei autorităţi de lucru judecat. În cadrul aceluiaşi proces nu se poate pretinde că au fost pronunţate hotărâri potrivnice întrucât, chiar dacă în diferite cicluri procesuale soluţiile pot fi diferite, în final, o singură hotărâre pune capăt judecăţii.
2. Recursurile
Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, au declarat recurs atât revizuenta A., cât şi B., intervenientul accesoriu în favoarea revizuentei-reclamante A..
Prin recursul declarat, revizuenta A. aduce critici prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Se afirmă că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, că există contradicţie între paragrafele 9 şi 10 ale Deciziei nr. 2299 din 6 noiembrie 2020: la paragraful 9 din decizia recurată instanţa reţine că cele două hotărâri distincte sunt date în două dosare diferite, iar la paragraful 10 se consemnează că hotărârile ar fi fost pronunţate într-un singur dosar.
Recurenta mai susţine şi că cererea de revizuire este legală, întrucât hotărârile sunt pronunţate în dosare diferite.
Prin urmare, solicită Completului de 5 judecători să admită cererea de recurs, să caseze Decizia nr. 2299 din 5 noiembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi să trimită cauza spre o nouă judecată primei instanţe, respectiv Judecătoriei Rădăuţi, pentru a judeca cererea de chemare în judecată înregistrată la 10 octombrie 2016 şi care formează obiectul dosarului x/2016
Prin memoriul de recurs, B., intervenientul accesoriu în favoarea reclamantei, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Arată că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Susţine că dispozitivul hotărârii nu cuprinde codul numeric personal şi domiciliul revizuentei A.; numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul intervenientului B.; numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul intervenientului C.; denumirea şi sediul intimatei Comisia Comunală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Grăniceşti şi denumirea şi sediul intimatei Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava.
Astfel, solicită casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe, la Judecătoria Rădăuţi.
La 22 februarie 2021, recurenta A. a completat cererea de recurs cu un alt motiv de casare, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând aceleaşi critici care se regăsesc în memoriul formulat de B., referitoare la nelegalitatea dispozitivul hotărârii pronunţate.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Printr-o primă critică, recurenta A. a susţinut că hotărârea cuprinde motive contradictorii, pe de o parte arătându-se că deciziile invocate în cererea de revizuire au fost pronunţate în acelaşi dosar, cu nr. x/2019, iar pe de altă parte s-a reţinut că acestea au fost date în dosare diferite, nr. x/2019 şi nr. y/2016
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.
Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.
Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.
Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile recurentei, legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de revizuire a constatat că cele două hotărâri judecătoreşti care se afirmă că ar fi potrivnice nu au fost pronunţate în dosare diferite, ci în cadrul aceluiaşi dosar, în soluţionarea aceleiaşi cereri de chemare în judecată, fiind vorba doar de etape procesuale diferite ale aceluiaşi litigiu, respectiv recurs şi contestaţie în anulare. Astfel, împrejurarea că aceste căi de atac au primit numere de dosar diferite nu are relevanţă, întrucât au avut la bază o singură pretenţie dedusă judecăţii de reclamanta A., respectiv cererea de chemare în judecată prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a unor titluri de proprietate.
Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.
Înalta Curte constată că ambii recurenţi susţin nulitatea deciziei recurate pentru că dispozitivul acesteia nu ar cuprinde codul numeric personal şi adresa părţilor persoane fizice, respectiv denumirea şi sediul intimatelor persoane juridice/autorităţi locale, critici ce au fost circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Acest motiv de recurs vizează situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Potrivit art. 174 C. proc. civ.:
"(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă;
(2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public;
(3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat".
Nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.
Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale etc.
Dispoziţiile art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale.
Însă doar în cazul nulităţilor absolute şi necondiţionate, în sensul art. 174 alin. (2) şi art. 176 C. proc. civ., partea care le invocă nu este obligată să facă dovada vătămării ce i-a fost cauzată prin nerespectarea cerinţelor legale. În ipoteza nulităţilor relative şi condiţionate, ca în prezenta speţă, dimpotrivă, recurenţii ar fi trebuit să arate şi să dovedească care este vătămarea ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului.
În cauză, împrejurarea că Înalta Curte nu a menţionat în dispozitivul deciziei recurate detalii referitoare la codul numeric personal, domiciliul recurenţilor şi al intimatului C., precum şi denumirea şi sediul intimatelor autorităţi locale nu este de natură să atragă nulitatea hotărârii, întrucât nu s-a produs nicio vătămare părţilor din proces.
Contrar celor susţinute de către autorii recursurilor, Înalta Curte constată că, în raport cu obiectul pricinii, atât minuta, cât şi dispozitivul hotărârii atacate respectă cerinţele art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., având în vedere că supusă judecăţii era o cerere de revizuire, cu privire la care instanţa a consemnat explicit atât titularii cererii, cât şi soluţia dată, de respingere ca inadmisibilă.
În acest sens, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor formulate de recurenţi, prevederile anterior citate impunând sub sancţiunea nulităţii doar ca dispozitivul să cuprindă soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii, aşa încât este nefondat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Celelalte lipsuri invocate, referitoare la elemente de identificare ale părţilor (cod numeric personal, sediu ş.a.m.d.) sunt simple omisiuni, ce pot fi îndreptate pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ., a îndreptării erorilor materiale. De altfel, prin art. 445 C. proc. civ. s-a instituit obligativitatea acestei proceduri şi interdicţia de a solicita îndreptarea hotărârii pe calea recursului.
Criticile recurentei ce vizează nelegalitatea deciziei recurate, pentru că deciziile contradictorii ar fi fost pronunţate în dosare diferite, urmează a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
Prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că:
"Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", legiuitorul a urmărit să concretizeze şi pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.
Reglementarea ipotezei de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a impus, de asemenea, pentru a înlătura încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat.
În acest caz, s-a stabilit că revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Examinând prin prisma acestor consideraţii teoretice speţa, se constată, contrar susţinerilor recurentei, că instanţa de revizuire a reţinut că cererea de revizuire este inadmisibilă, întrucât deciziile contradictorii au fost pronunţate în aceeaşi cauză.
Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanţei de revizuire, Înalta Curte reţine la rândul său că prin cererea de revizuire s-a susţinut că decizia civilă nr. 39 din 18 februarie 2020 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2019 este contrară cu Decizia nr. 228 din 6 noiembrie 2018, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2016.
Prin Decizia nr. 228 din 6 noiembrie 2018, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins, ca inadmisibile, recursurile formulate de reclamanta A. şi de intervenientul în interesul reclamantei B. împotriva deciziei civile nr. 1576 din 28 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Suceava şi a sentinţelor civile nr. 1217 din 4 aprilie 2017, nr. 1476 din 2 mai 2017, precum şi a încheierii nr. 1033 din 31 mai 2017 ale Judecătoriei Rădăuţi, precum şi recursul formulat de reclamanta A. împotriva încheierii camerei de consiliu din data de 3 septembrie 2018, în contradictoriu cu intervenientul în interesul reclamantei C. şi pârâtele Comisia comunală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Grăniceşti şi Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava.
Împotriva Deciziei nr. 228 din 6 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Suceava au fost formulate, succesiv, cinci contestaţii în anulare, iar prin Decizia nr. 39 din 18 februarie 2020 au fost respinse de către Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, ca nefondate, contestaţiile în anulare declarate de contestatorii A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 426 din 21 noiembrie 2019.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 7 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2299 din 5 noiembrie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 februarie 2022.