Şedinţa publică din data de 28 februarie 2022
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea recurată:
Prin Decizia nr. 1137 din 20 mai 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca tardivă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva sentinţei civile nr. 138F din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2019.
A obligat pe revizuentă la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata Federaţia Română de Tenis, reduse în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi a respins cererea formulată de intimata Federaţia Română de Tenis privind aplicarea unei amenzi judiciare în sarcina revizuentei.
În motivare, a reţinut că cererea de revizuire este îndreptată împotriva sentinţei civile nr. 138F din 10 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, revizuenta afirmând că această hotărâre este potrivnică cu decizia civilă nr. 232 din 10 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, dată în dosarul nr. x/2018.
În cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de exercitare a căii de atac este de o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, conform art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă.’’
În speţă, hotărârea a cărei anulare se solicită pe calea revizuirii este sentinţa nr. 138F din 10 noiembrie 2020, pronunţată într-un regulator de competenţă, care este definitivă de la pronunţare, potrivit art. 135 alin. (4) C. proc. civ.
Înalta Curte a constatat că termenul de la care se exercită revizuirea a început să curgă de la data de 10 noiembrie 2020 şi s-a împlinit la 10 decembrie 2020, potrivit modului de calcul instituit prin dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., iar calea de atac a fost formulată de revizuentă la 19 februarie 2021, cererea fiind expediată prin serviciul poştal, conform plicului aflat la dosar, aşadar peste termenul prescris de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, atât A., cât şi B. au declarat recurs.
Recursul declarat de A.
În cuprinsul memoriului de recurs, revizuenta a susţinut că decizia recurată s-a comunicat la 29 iulie 2021, iar recursul a fost formulat în termen, la 28 august 2021, potrivit ştampilei de pe plicul cu care s-a expediat recursul.
A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei iniţial învestite cu soluţionarea cererii de revizuire şi modificarea soluţiei din regulator, în sensul stabilirii competenţei de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că s-a stabilit competenţa de primă instanţă a judecătoriei prin regulatorul de competenţă, fără însă a ţine cont de autoritatea de lucru judecat a Deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 232 din 10 martie 2020, care stabilise anterior că instanţa competentă să judece o cerere cu obiectul celei pendinte este tribunalul.
A relevat că este greşită soluţia de respingere a cererii de revizuire ca tardivă, având în vedere data la care a luat la cunoştinţă de considerentele sentinţei nr. 138F din 10 noiembrie 2020. Aceasta deoarece, pe de o parte, avea nevoie să cunoască considerentele sentinţei, pentru a promova calea extraordinară de atac, considerente care nu reies din dispozitivul acesteia, iar pe de altă parte, hotărârea a fost pronunţată într-un conflict de competenţă, deci fără citarea părţilor.
Recursul declarat de B.
Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei, în vederea încuviinţării cererii de revizuire, anulării sentinţei Curţii de Apel Bucureşti şi stabilirea competentei materiale de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, prin reţinerea autorităţii de lucru judecat a Deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 232 din 10 martie 2020, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ.
În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei, în vederea soluţionării şi admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei, pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din 20 mai 2020, dar nesoluţionată de instanţă, cu încălcarea gravă a normelor de procedură, respectiv a art. 22, art. 224, art. 248, art. 397 şi mai ales art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
A susţinut că instanţa de revizuire a respins în mod greşit cererea de revizuire ca tardivă, raportat la art. 511 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
A arătat că instanţa de revizuire a încălcat grav normele de procedură, respectiv art. 22 alin. (6), art. 248 şi art. 513 alin. (1) C. proc. civ., omiţând să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată şi chiar susţinută de recurentă în faţa instanţei la termenul din 20 mai 2021, ceea ce atrage nulitatea hotărârii.
A criticat decizia pentru că nu cuprinde nicio referire cu privire la soluţionarea excepţiei procesuale ridicate de recurentă, ci cuprinde doar relatările şi modul în care a fost susţinută în faţa instanţei la termenul de judecată din 20 mai 2021. Nu cuprinde nici motivele pe care se întemeiază, iar din acest punct de vedere este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, instanţa a nesocotit şi prevederile art. 513 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la procedura de judecată în cazul cererilor de revizuire.
3. Apărările părţilor
Intimata FRF a formulat întâmpinare atât la recursul declarat de A., cât şi la recursul formulat de B., prin care a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.
A solicitat acordarea cheltuielilor de judecată şi amendarea recurentei cu suma de 1.000 RON.
II. Considerentele Înaltei Curţi - Completul de 5 judecători
Analizând recursurile declarate, Înalta Curte reţine următoarele:
Ambele recurente au susţinut că este greşită soluţia de respingere, ca tardivă, a cererii de revizuire, pentru că termenul de formulare a căii extraordinare de atac ar curge de la comunicarea hotărârii şi nu de la pronunţarea ei.
Aceste critici, care privesc greşita aplicare a regulilor de procedură civilă, urmează a fi analizate de instanţă din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Motivul de recurs invocat de recurente vizează situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Potrivit art. 174 din C. proc. civ.:
"(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.
(2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public.
(3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat".
Aşadar, nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.
Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, etc.
Înalta Curte reţine că, prin cererea de revizuire formulată la 19 februarie 2021, potrivit ştampilei de pe plicul cu care a fost expediată cererea, A. a susţinut că sentinţa civilă nr. 138F din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 232A din 10 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2018, prin care s-a statuat în sensul că aparţine Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a unei cereri de anulare a aceleiaşi hotărâri emise de Adunarea Generală a Federaţiei Române de Tenis prin care se modifică actul constitutiv.
Hotărârea judecătorească a cărei anulare s-a solicitat, respectiv sentinţa civilă nr. 138F din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, a rămas definitivă la data pronunţării, astfel cum reiese din interpretarea dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora "Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă."
În consecinţă, data pronunţării sentinţei civile nr. 138F este data la care această hotărâre judecătorească a rămas definitivă şi momentul de la care curge termenul de declarare a căii de atac extraordinare a revizuirii.
În aplicarea art. 181 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează calculul termenelor procedurale, termenul de o lună a curs de la 10 noiembrie 2020 şi s-a împlinit la 10 decembrie 2020, care a fost o zi lucrătoare.
Or, cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri a fost formulată de revizuentă la 19 februarie 2021, conform ştampilei poştei aplicată pe plicul aflat la dosarul de revizuire, cu depăşirea termenului de o lună prevăzut de lege, sens în care Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de revizuire a reţinut incidenţa în cauză a sancţiunii decăderii revizuentei din dreptul de a exercita calea extraordinară de atac, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru aceleaşi considerente, instanţa va înlătura şi susţinerea recurentei referitoare la obligaţia motivării revizuirii în termenul de declarare, reţinând că termenul de formulare al căii de atac extraordinare nu curge de la comunicarea hotărârii, cum greşit susţine recurenta, ci de la data rămânerii definitive a deciziei atacate, prin raportare la textele de procedură civilă incidente, care nu fac nicio distincţie referitoare la considerentele hotărârilor.
Aşadar, constată că instanţa învestită cu o cale de atac în retractare întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
De altfel, recurentele nici nu au contestat această situaţie de fapt; ceea ce invocă, în realitate, este că termenul de formulare al căii de atac extraordinare ar fi curs de la comunicarea ultimei hotărâri, întrucât formularea revizuirii este condiţionată de însăşi motivarea deciziei atacate, pentru a putea aprecia asupra considerentelor respectivei hotărâri judecătoreşti şi asupra incidenţei autorităţii de lucru judecat.
Acest susţineri sunt, de asemenea, nefondate.
Hotărârea supusă revizuirii este pronunţată într-un litigiu în care instanţa a fost învestită cu soluţionarea unui regulator de competenţă, aşadar, verificarea încălcării efectului negativ al autorităţii de lucru judecat se face prin raportare la dispozitivul hotărârii pretins contradictorii, sub forma triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, iar conţinutul acestuia este cunoscut părţii încă de la pronunţare.
Nici susţinerea potrivit căreia partea nu a cunoscut termenul acordat în cauză şi nici soluţia dată în regulatorul de competenţă, dat fiindcă aceasta s-a soluţionat fără citarea părţilor, nu poate fi primită de instanţa de judecată.
Înalta Curte reaminteşte părţilor prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. civ. "Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia".
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte arată că sancţiunea anulării, ca tardivă, a cererii de revizuire a intervenit ca urmare a nedeclarării în termenul legal imperativ a căii extraordinare de atac. Or, se reţine că recurentele revizuente nu se pot prevala de faptul că nu şi-au îndeplinit o anumită obligaţie procesuală - formularea în termenul legal a cererii de revizuire - pentru că ar fi avut nevoie să cunoască şi considerentele hotărârii, în condiţiile în care textul de lege care reglementează termenul este clar şi nu face distincţiile de care se prevalează recurentele.
Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională (de exemplu, prin Deciziile nr. 766/2011, nr. 470/2012 şi nr. 655/2014), a constatat că obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.
De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (e.g. Cauza Ashingdane c. Regatului Unit, Cauza Golder c. Regatului Unit), s-a decis în mod constant că statele dispun de o marjă de apreciere care cuprinde şi reglementarea regimului căilor de atac, esenţial fiind ca accesul la un tribunal şi dreptul la un proces echitabil să nu fie afectate în substanţa lor.
Circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. este şi critica referitoare la soluţionarea cererii de revizuire cu încălcarea regulilor privind citarea, formulată de recurenta B..
Astfel, recurenta susţine că cererea de revizuire ar fi trebuit să fie soluţionată fără citarea părţilor, întrucât se solicita anularea unei sentinţe pronunţate în regulator de competenţă, pentru a cărei judecată se aplică regulile prevăzute de art. 135 alin. (4) C. proc. civ.
Aceste susţineri sunt nefondate, întrucât obiectul prezentului dosar îl constituie cererea formulată de reclamanta A., prin care a solicitat anularea Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Federaţiei Române de Tenis din data de 19.06.2019.
Art. 513 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Cererea de revizuire se soluţionează potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată", sens în care Înalta Curte constată că această pricina se judecă potrivit regulilor generale de procedură civilă, respectiv cu citarea părţilor în şedinţă publică.
Împrejurarea că sentinţa a cărei revizuire s-a cerut în cauză a fost soluţionată într-o procedură derogatorie, fără citarea părţilor, este o excepţie, pentru că în cauză mai multe instanţe judecătoreşti s-au declarat deopotrivă necompetente, ceea ce a dus la ivirea unui conflict de competenţă, a cărui soluţionare s-a făcut fără citarea părţilor, pe cale de excepţie, cum expres prevede art. 135 alin. (4) C. proc. civ.
Însă nu procedura de soluţionare a unui incident ivit în cursul judecăţi unei cereri reprezintă regulile de drept comun la care face trimitere art. 513 alin. (1) C. proc. civ.. Sensul normei este acela că, dacă s-a solicitat revizuirea unei hotărâri pronunţate în primă instanţă, se vor aplica regulile dreptului comun prevăzute pentru judecata în fond, iar dacă se urmăreşte revizuirea unei hotărâri date în recurs se vor aplica normele privitoare la judecata acestei căi de atac.
Distinct de aceasta, recurenta nu poate justifica nicio vătămare a drepturilor sale procesuale, prin citarea sa în cadrul judecăţii cererii de revizuire. Aşadar, această critică va fi înlăturată şi din perspectiva lipsei interesului în a o formula.
Critica privind nepronunţarea instanţei asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale, formulată de recurenta B., întemeiată în drept pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".
Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în ansamblul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.
Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.
Aplicând aceste consideraţii speţei de faţă, Înalta Curte reţine că decizia recurată respectă condiţiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii, câtă vreme instanţa a analizat cu prioritate excepţia tardivităţii cererii de revizuire, invocată de intimată prin întâmpinare, în considerentele sale regăsindu-se motivele în fapt şi drept pentru care a fost admisă excepţia respectivă.
Potrivit art. 248 C. proc. civ.:
"(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc".
Înalta Curte reţine că este legală soluţia instanţei de revizuire care, analizând cu prioritate excepţia tardivităţii şi constatând-o întemeiată, nu a mai analizat excepţiile invocate de recurentă, care priveau fondul litigiului.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., vor fi respinse, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.
Văzând dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi dovada cheltuielilor de judecată depuse la dosar, reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte va obliga pe recurentele A. şi B. la plata sumei de câte 2353,5 RON fiecare, cheltuieli de judecată către intimata pârâtă Federaţia Română de Tenis.
Înalta Curte va respinge cererea de amendare a recurentelor, formulată de intimata Federaţia Română de Tenis, reţinând că simpla promovare a căii de atac a recursului de către A. şi de către B. nu poate fi privită ca o exercitare a drepturilor procesuale cu rea credinţă, câtă vreme calea de atac este prevăzută de art. 513 alin. (6) C. proc. civ.
Aşadar, formularea unei căi de atac prevăzute de lege constituie expresia exercitării unui drept legal, cu referire la art. 21 alin. (1) din Constituţie, precum şi la art. 192 alin. (1) C. proc. civ., norme juridice care conferă oricărei persoane dreptul de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime.
În plus, împrejurarea că prezentul proces generează costuri pentru intimata Federaţia Română de Tenis nu poate constitui o justificare a aplicării sancţiunii prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., câtă vreme partea are dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, procedură legală de care intimata pârâtă a şi uzitat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentele A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1137 din 20 mai 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.
Obligă pe recurentele A. şi B. la plata sumei de câte 2353,5 RON fiecare, cheltuieli de judecată către intimata pârâtă Federaţia Română de Tenis.
Respinge cererea de aplicare a sancţiunii amenzii recurentelor, formulată de intimata pârâtă Federaţia Română de Tenis.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 februarie 2022.