Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea atacată
Prin Decizia nr. 525 din 17 martie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 960 din 2 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca inadmisibilă.
În motivare, instanţa de revizuire a reţinut că prima cauză, finalizată prin pronunţarea Deciziei nr. 800 din 12 iulie 2016 de către Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a avut drept părţi pe inculpaţii A. şi B., în calitate administratori ai S.C. C. S.R.L. Târgu Neamţ şi partea vătămată Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc, prin Direcţia Generală de Supraveghere şi Control, Serviciul Teritorial Nord-Est Suceava.
Această cauză a avut ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpaţilor pentru săvârşirea a două infracţiuni de desfăşurare fără licenţă sau autorizaţie a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc, prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constatate la 30 octombrie 2012, 15 noiembrie 2012 şi 5 decembrie 2013, la punctul de lucru al S.C. D. S.R.L. Târgu Neamţ.
Cu privire la latura civilă a cauzei, prin decizia sus menţionată, instanţa a reţinut că infracţiunea de desfăşurare fără licenţă sau autorizaţie a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc, prevăzută şi pedepsită de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, cu modificările şi completările ulterioare, este o infracţiune de pericol, nesusceptibilă de cauzarea unui prejudiciu, iar urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru activităţile comerciale ce constituie monopol de stat, motiv pentru care acţiunea civilă nu poate fi admisă.
În litigiul ulterior, finalizat prin pronunţarea Deciziei nr. 960 din 2 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bacău, secţia Penală, pentru cauze cu minori şi de familie, au figurat, ca părţi, revizuentul A. în calitate de inculpat şi partea vătămată Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc, Direcţia Generală de Supraveghere şi Control, Serviciul Teritorial Nord-Est Suceava.
Acest litigiu a avut ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de desfăşurare fără licenţă sau autorizaţie a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc, prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constatate la data de 19 aprilie 2016, la punctul de lucru al S.C. E. S.R.L., din comuna Brusturi, judeţul Neamţ.
În ceea ce priveşte latura civilă, Curtea de Apel Bacău a constatat că elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune subsecventă îndeplinirii procedurii de licenţiere şi autorizare şi, implicit, şi a obligaţiei de a achita la bugetul de stat taxele prevăzute de lege.
Aşadar, la momentul consumării infracţiunii, în patrimoniul părţii civile este identificată deja paguba produsă prin neplata acestor taxe, iar desfăşurarea, fără licenţă sau autorizaţie, a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc este considerată de legiuitor suficient de periculoasă pentru a fi sancţionată la nivelul cel mai sever, prin atragerea răspunderii penale.
Ca atare, instanţa a constatat că, în cauză, acţiunea civilă este admisibilă şi întemeiată şi a dispus obligarea inculpatului la plata taxelor de licenţiere şi autorizare în cuantum de 1.081.895 RON.
Instanţa de revizuire a constatat că ceea ce a generat formularea prezentei căi de atac este nemulţumirea revizuentului care, fiind condamnat penal, în mod succesiv, prin cele două hotărâri judecătoreşti pretins contradictorii, pentru fapte penale sancţionate prin aceeaşi normă penală, a primit o soluţie diferită în ceea ce priveşte acţiunea civilă formulată în cadrul procesului penal.
Sub aspectul identităţii de obiect, instanţa de revizuire a constatat că primul litigiu, finalizat cu pronunţarea deciziei penale nr. 800 din 12 iulie 2016 de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a vizat acoperirea prejudiciului datorat ca urmare a condamnării inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de desfăşurare fără licenţă sau autorizaţie a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc, prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, constatate la 30 octombrie 2012, 15 noiembrie 2012 şi, respectiv, la 5 decembrie 2013, la punctul de lucru al S.C. D. S.R.L. din Târgu Neamţ.
În cel de-al doilea litigiu, finalizat cu pronunţarea deciziei penale nr. 960 din 2 octombrie 2019 de către Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului A. a fost întemeiată pe săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, la o altă dată, respectiv la 19 aprilie 2016, la punctul de lucru al S.C. E. S.R.L. din comuna Brusturi, judeţul Neamţ.
Instanţa de revizuire a stabilit că nu se poate reţine că instanţa penală a pronunţat soluţii contrare cu privire la acoperirea aceluiaşi prejudiciu, aşa cum se pretinde prin cererea de revizuire, având în vedere că, deşi a fost condamnat pentru săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de a art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, hotărârile judecătoreşti aflate în examinare au privit fapte diferite.
Împrejurarea că acţiunilor civile promovate în vederea recuperării prejudiciului material li s-a dat o dezlegare diferită din perspectiva încadrării faptelor în categoria infracţiunilor de pericol sau de rezultat nu poate conduce la concluzia că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, iar divergenţa de jurisprudenţă cu privire la admisibilitatea acţiunii civile formulate în cadrul procesului penal, având ca obiect antrenarea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi sancţionate de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 nu poate fi înlăturată prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, legiuitorul reglementând mecanisme speciale pentru unificarea practicii judiciare.
Instanţa de revizuire a analizat admisibilitatea căii de atac şi din perspectiva neinvocării, în cel de-al doilea proces, a excepţiei autorităţii de lucru judecat în raport de prima hotărâre pronunţată, constatând că, la pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită, instanţa a avut cunoştinţă de existenţa deciziei nr. 800 din 12 iulie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, reţinând că "inculpatul A. a mai fost condamnat penal prin sentinţa penală nr. 109 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Târgu Neamţ, definitivă prin decizia penală nr. 800 din 12 iulie 2016 a Curţii de Apel Bacău, secţia Penală si pentru cauze cu minori şi de familie, la pedeapsa amenzii penale de 3.500 RON, pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009", aspect confirmat, de altfel, şi prin susţinerile orale ale reprezentantului revizuentului de la termenul de judecată din 17 martie 2021.
Aşadar, în cel de-al doilea litigiu, instanţa a avut cunoştinţă despre hotărârea judecătorească anterioară, astfel că nu se poate aprecia că este îndeplinită condiţia premisă impusă legal pentru exercitarea acestei căi de atac de retractare.
În concluzie, instanţa de revizuire a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a respins cererea de revizuire.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, revizuentul A. a declarat recurs, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul a susţinut că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire a concluzionat, în mod nelegal, că aceasta este inadmisibilă, raportându-se şi interpretând în mod nelegal şi nejustificat dispoziţiile legale în materie.
A criticat, ca nelegală, reţinerea instanţei de revizuire în sensul că nu se poate constata că instanţa penală a pronunţat soluţii contrare cu privire la acelaşi prejudiciu, întrucât hotărârile judecătoreşti aflate în examinare au privit fapte diferite, precum şi faptul că dezlegarea diferită dată de Curtea de Apel Bacău laturii civile nu poate conduce la concluzia că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Eronată este şi reţinerea instanţei de revizuire privitoare la divergenţa de jurisprudenţă sau prin care se arată că admisibilitatea acţiunii civile formulate în cadrul procesului penal pentru fapta penală care a făcut obiectul analizei nu poate fi înlăturată prin exercitarea căii de atac extraordinare a revizuirii, legiuitorul reglementând mecanisme speciale pentru unificarea practicii judiciare.
Recurentul-revizuent a susţinut că împrejurările în care s-au săvârşit faptele trebuie analizate unitar de instanţă.
În speţă, părţile sunt aceleaşi, iar presupusul prejudiciu este derivat din fapte identice; dacă s-ar accepta o altă interpretare a situaţiei de fapt, s-ar ajunge la concluzia că, în măsura în care angajarea răspunderii civile pentru o faptă identică poate conduce la soluţii diferite, implicit, şi în soluţia pe latură penală, ar trebui acceptată ipoteza în care, pentru una din fapte, inculpatul ar fi condamnat, în timp ce, pentru o alta, care are ca izvor al incriminării aceeaşi dispoziţie legală, ar fi achitat pe motiv că aceasta nu ar fi o faptă penală.
Teoria instanţei legată de unificarea practicii judiciare nu poate fi luată în considerare atât timp cât, la data pronunţării celei de-a doua soluţii, nu existau premisele unei practici neunitare, această situaţie luând naştere abia după pronunţarea soluţiei din urmă.
Este, deopotrivă, nefondată şi nelegală concluzia instanţei de revizuire potrivit căreia, dat fiind faptul că, în cel de-al doilea litigiu, instanţa a avut cunoştinţă de hotărârea judecătoreasca anterioară, nu este îndeplinită nici condiţia premisă impusă legal pentru exercitarea căii de atac a revizuirii, respectiv condiţia ca, în cel de-al doilea proces, să nu fi fost invocată excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de prima hotărâre pronunţată.
În opinia recurentului, ignorarea soluţiei anterioare de către instanţa de judecată învestită cu soluţionarea celui de-a doilea dosar penal arată, atât prin prisma soluţiei pronunţate, cât şi a motivării acesteia, că nu a luat niciun moment în discuţie, analiză sau calcul conţinutul primei hotărâri pronunţate de către Curtea de Apel Bacău cu privire la latura civilă.
3. Procedura de filtrare a recursului
Conform art. 24 din C. proc. civ., în cauză, a fost urmată procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din acelaşi cod, întrucât procesul a fost început la 5 noiembrie 2018, nefiindu-i aplicabile dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 (în vigoare de la 21 decembrie 2018), prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.
Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului s-a concluzionat că acesta este admisibil, criticile formulate putând fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 4 octombrie 2021, completul de filtru a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către toate părţile.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 6 decembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 525 din 17 martie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019 şi a acordat termen de judecată la 17 ianuarie 2022.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte constată că recurentul şi-a întemeiat criticile formulate pe pct. 7 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Aceste critici vor fi analizate de instanţa de recurs din perspectiva motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., deoarece se susţine că instanţa de revizuire a aplicat/interpretat greşit cerinţele de admisibilitate a cererii de revizuire privind tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, încălcând astfel normele referitoare la autoritatea de lucru judecat, precum şi că în cel de al doilea litigiu nu s-ar fi analizat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Astfel, recurentul consideră că instanţa de revizuire a aplicat şi interpretat greşit normele privind autoritatea de lucru judecat, pentru că împrejurările în care s-au săvârşit faptele trebuie analizate în mod unitar, în cauză părţile implicate sunt aceleaşi, iar presupusul prejudiciu izvorăşte in fapte identice.
Aceste susţineri sunt nefondate.
Prevederile art. 431 C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar, potrivit alin. (2), oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
În termenii consacraţi de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu este nevoie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional).
Dispoziţiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, sub semnul relativităţii, în raporturile dintre părţi (şi succesorii acestora) şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces.
Astfel, potrivit textului, "hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară."
Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părţi, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces şi succesorii acestora. Fundamentul şi justificarea acestui principiu le constituie contradictorialitatea şi dreptul la apărare, deoarece doar aceste părţi au participat în litigiu, au avut ocazia de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilităţii unei noi acţiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât şi în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).
Înalta Curte constată că, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este necesară, însă, existenţa identităţii de obiect, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicţional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranşate deja.
Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanţei de revizuire, Înalta Curte reţine la rândul său că în cele două litigii în raport de care s-a opus efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu este prezentă identitatea de obiect.
Astfel, primul litigiu a fost cel soluţionat prin decizia penală nr. 800 din 12 iulie 2016, hotărâre judecătorească prin care Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc împotriva sentinţei penale nr. 109 din 25 martie 2016, pronunţate de Judecătoria Târgu Neamţ, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a desfiinţat sentinţa penală amintită doar în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei principale rezultante aplicate inculpatului A. şi, în rejudecare, a majorat cuantumul pedepsei principale rezultante aplicate acestuia de la 2500 RON, la 3500 RON amendă penală şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Această cauză a avut ca părţi pe inculpaţii A. şi B., în calitate de inculpaţi, administratori ai S.C. C. S.R.L. Tîgu Neamţ şi partea vătămată Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc, prin Direcţia Generală de Supraveghere şi Control, Serviciul Teritorial Nord-est Suceava, iar ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpaţilor pentru săvârşirea a două infracţiuni de desfăşurare fără licenţă sau autorizaţie a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc, prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constatate la 30 octombrie 2012, 15 noiembrie 2012 şi 5 decembrie 2013, la punctul de lucru al S.C. D. S.R.L Tîrgu Neamţ.
Cu privire la latura civilă a cauzei, prin decizia anterior menţionată, instanţa a reţinut că infracţiunea de desfăşurare fără licenţă sau autorizaţie a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc, prevăzută şi pedepsită de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea si exploatarea jocurilor de noroc, cu modificările şi completările ulterioare, este o infracţiune de pericol, nesusceptibilă de cauzarea unui prejudiciu, iar urmarea imediată, în cazul săvârşirii unor asemenea infracţiuni, constă în crearea unei stări de pericol pentru activităţile comerciale ce constituie monopol de stat, şi ca atare, acţiunea civilă nu poate fi admisă.
Cel de al doilea litigiu a fost soluţionat prin decizia penală nr. 960 din 2 octombrie 2019, prin care Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile formulate de partea civilă Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc şi de apelantul-inculpat A. împotriva sentinţei penale nr. 96 din 12 aprilie 2019 pronunţate de Judecătoria Târgu Neamţ, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată; a reţinut cauza spre rejudecare şi, în fond, a redus pedeapsa închisorii aplicată inculpatului de la 8 luni, la 5 luni şi a aplicat sancţiunea amenzii în cuantum de 3.600 RON; a înlăturat dispoziţiile privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei; în temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 1357 C. civ., a admis acţiunea civilă şi l-a obligat pe inculpat la plata către partea civilă a sumei de 1.081.895 RON, reprezentând daune materiale; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Acest din urmă litigiu a avut ca părţi pe revizuentul A., în calitate de inculpat şi partea vătămată Direcţia Generală de Supraveghere şi Control, Serviciul Teritorial Nord-est Suceava, iar ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de desfăşurare fără licenţă sau autorizaţie a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc, prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constatate la data de 19 aprilie 2016, la punctul de lucru al S.C. E. S.R.L din comuna Brusturi, judeţul Neamţ.
În ceea ce priveşte latura civilă, curtea de apel a constatat că elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune subsecventă îndeplinirii procedurii de licenţiere şi autorizare şi, implicit, şi a obligaţiei de a achita la bugetul de stat taxele prevăzute de lege. Aşadar, la momentul consumării infracţiunii, în patrimoniul părţii civile este identificată deja paguba produsă prin neplata acestor taxe, iar desfăşurarea, fără licenţă sau autorizaţie, a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc, este considerată de legiuitor suficient de periculoasă pentru a fi sancţionată la nivelul cel mai sever, prin atragerea răspunderii penale. Ca atare, a constatat că, în cauză, acţiunea civilă este admisibilă şi întemeiată, şi a dispus obligarea inculpatului la plata taxelor de licenţiere şi autorizare în cuantum de 1.081.895 RON.
Din cele expuse anterior, Înalta Curte reţine că litigiul în care a fost pronunţată decizia penală nr. 800 din 12 iulie 2016 de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a vizat acoperirea prejudiciului datorat ca urmare a condamnării inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de desfăşurare fără licenţă sau autorizaţie a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc, prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, constatate la 30 octombrie 2012, 15 noiembrie 2012 şi, respectiv, la 05 decembrie 2013, la punctul de lucru al S.C. D. S.R.L. din Târgu Neamţ.
Pe de altă parte, cel de-al doilea litigiu, finalizat cu pronunţarea deciziei penale nr. 960 din 2 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului A. a fost întemeiată pe săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, la o altă dată, respectiv la 19 aprilie 2016, la punctul de lucru al S.C. E. S.R.L din comuna Brusturi, judeţul Neamţ.
Ca urmare, este corectă şi legală reţinerea instanţei de revizuire, în sensul că instanţa penală nu a pronunţat soluţii contrare cu privire la acoperirea aceluiaşi prejudiciu, întrucât inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni (prevăzută de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009) la date diferite, deci susţinerea recurentului că faptele ar trebui analizate de instanţă în mod unitar este nefondată.
În realitate, instanţele penale nu au dat dezlegări diferite faptelor comise de inculpat, din perspectiva încadrării faptelor comise în categoria infracţiunilor de pericol sau de rezultat, ci au analizat fiecare faptă în parte, constatând că sunt fapte diferite, au fost comise în împrejurări distincte, la date diferite, fiecare în altă localitate.
În plus, Înalta Curte reţine că la pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită, instanţa a avut cunoştinţă de existenţa Deciziei nr. 800 din 12 iulie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, reţinând în cuprinsul considerentelor că inculpatul A. ar fi fost condamnat penal anterior prin sentinţa penală nr. 109 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Târgu Neamţ, definitivă prin decizia penală nr. 800 din 12 iulie 2016 a Curţii de Apel Bacău, cum de altfel a susţinut oral reprezentantul revizuentului la termenul din 17 martie 2021.
Aşadar, în cel de-al doilea litigiu instanţa a avut cunoştinţă despre hotărârea judecătorească anterioară, astfel că nu se poate aprecia că este îndeplinită condiţia premisă impusă legal pentru exercitarea acestei căi de atac de retractare, criticile recurentului pe aceste aspecte fiind nefondate, întrucât instanţa nu avea obligaţia de a pune în discuţie Decizia nr. 800 din 12 iulie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, care era la acel moment o hotărâre judecătorească definitivă, fiind suficient ca această hotărâre să fi fost avută în vedere de instanţă la pronunţarea deciziei revizuite.
În concluzie, Înalta Curte reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. pentru a opera autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv a hotărârii invocate prin cererea de revizuire, criticile formulate pe acest aspect fiind neîntemeiate.
Se reţine că, în realitate, recurentul invocă practică judecătorească neunitară la nivelul Curţii de Apel Bacău, aspect reţinut şi în considerentele deciziei recurate, care însă nu poate constitui motiv de revizuire întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 525 din 17 martie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 ianuarie 2022.