Asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
1. Litigiul dedus judecăţii
Prin decizia civilă nr. 1137 din 20 mai 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a respins, ca tardivă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva sentinţei civile nr. 138F din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2019.
A fost obligată revizuenta la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata Federaţia Română de Tenis, reduse în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi a fost respinsă cererea formulată de intimata Federaţia Română de Tenis privind aplicarea unei amenzi judiciare în sarcina revizuentei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentele A. şi B., cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 judecători şi primind termen de judecată la 28 februarie 2022.
2. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale
La termenul de judecată acordat, recurenta A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 511 alin. (1) pct. 8 raportat la art. 135 alin. (4), art. 634 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. cu referire la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 21 alin. (2) şi (3), art. 24, art. 124 alin. (1) şi art. 126 din Constituţia României.
În motivare, recurenta a arătat că cererea de sesizare îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, întrucât excepţia de neconstituţionalitate priveşte dispoziţii legale aflate în vigoare, care nu au fost declarate neconstituţionale şi au legătură cu soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte textele invocate, recurenta arată că este necesar să fie analizate dispoziţiile art. 135 alin. (4), art. 511 alin. (1) pct. 8 şi art. 634 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Recurenta a precizat că textele criticate vizează exclusiv procedura regulatorului de competenţă, care încalcă dreptul justiţiabilului de a se adresa instanţei de judecată într-un termen de 30 de zile, întrucât momentul de la care curge termenul legal anterior menţionat nu este previzibil, cât timp judecarea conflictului de competenţă se face fără citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă.
În acelaşi sens, s-a arătat că legiuitorul nu a fixat un termen imperativ în care hotărârea luată în cadrul regulatorului de competenţă se va motiva şi comunica părţilor, existând situaţii în care comunicarea hotărârii s-a făcut după împlinirea termenului de 30 de zile de formulare a căii speciale de atac a revizuirii, cum este speţa de faţă.
De asemenea, a precizat că judecarea conflictului negativ de competenţă ivit în dosarul nr. x/2019 s-a făcut potrivit normelor procedurale în cameră de consiliu, fără citarea părţilor, decizia fiind definitivă, iar comunicarea deciziei civile de soluţionare a conflictului s-a făcut după 2 luni şi 9 zile.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a apreciat că simpla afişare pe portalul instanţelor de judecată a soluţiei pronunţate în regulatorul de competenţă nu constituie comunicarea hotărârii, astfel cum prevede C. proc. civ.
Astfel, C. proc. civ. reglementează mai multe modalităţi de comunicare a actelor de procedură: prin agenţii procedurali ai instanţelor sau alţi salariaţi ai acestora (A); prin poştă cu scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi confirmare de primire (B); prin executori judecătoreşti şi servicii de curierat rapid (C); prin mijloace moderne de comunicare (D); direct în instanţă (E); între avocaţi şi consilieri juridici (F) şi prin publicitate (G).
Ca atare, textul de lege criticat, art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. încălcă prevederile constituţionale referitoare la dreptul la apărare prevăzut de art. 24 al Constituţiei şi dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Totodată, prin faptul că nu este reglementat termenul de motivare şi comunicare a hotărârii pronunţate în regulatorul de competenţă, a precizat că judecătorul are o vocaţie discreţionară de a bloca orice critică asupra hotărârii din regulatorul de competenţă.
În acelaşi sens, pentru păstrarea securităţii raporturilor juridice, în situaţia consacrată de C. proc. civ., atunci când există două hotărâri judecătoreşti potrivnice, este cu atât mai imperativă necesitatea clarităţii şi predictibilităţii prevăzută de art. 5 din Constituţie, a textelor de lege privitoare la căile de atac.
Or, prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. au lăsat neclară interpretarea sintagmei "data rămânerii definitive", fără posibilitatea de a aduce în faţă instanţei de judecată o încălcare a securităţii raporturilor juridice şi fără posibilitatea de a îmbunătăţi actul de justiţie.
În fine, apreciază că prevederile criticate încalcă cerinţele clarităţii şi previzibilităţii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, astfel cum a arătat şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 447/2013.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 29 din Legea 47/1992.
II. Considerentele Înaltei Curţi:
Faţă de circumstanţele cauzei, analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, prin prisma dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte urmează a o admite, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curţii Constituţionale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial; (ii) excepţia să fie ridicată cu privire la neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; (iii) dispoziţiile ce formează obiectul excepţiei să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia; (iv) excepţia să fie ridicată de una dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial ori de procuror, în cauzele la care acesta participă; (v) excepţia să nu fie invocată cu privire la dispoziţii constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Excepţia de neconstituţionalitate pendinte a fost invocată cu privire la dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 raportat la art. 135 alin. (4), art. 634 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., conform cărora:
- art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:
"Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: (...) în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri";
- art. 135 alin. (4) C. proc. civ.:
"Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă";
- art. 634 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.:
"Sunt hotărâri definitive: hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului";
În cauză, sunt îndeplinite cerinţele pentru a fi sesizată Curtea Constituţională, pentru următoarele argumente: (i) excepţia este invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători; (ii) excepţia vizează dispoziţii legale dintr-o lege în vigoare, respectiv C. proc. civ. (iii) excepţia este ridicată de una dintre părţile cauzei, respectiv de recurentă; (iv) dispoziţiile legale criticate nu au fost constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Înalta Curte, exprimându-şi opinia, conform art. 29 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 47/1992, apreciază că excepţia nu este întemeiată şi că prevederile legale criticate de recurentă nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate.
Instanţa arată că art. 21 din Constituţie reglementează accesul liber la justiţie, dar acesta presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte.
Accesul liber la justiţie nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti - judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - şi la toate căile de atac prevăzute de lege - apel, recurs etc., deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor.
Organul legislativ are dreptul exclusiv de a stabili regula potrivit căreia hotărârea prin care se soluţionează conflictul de competenţă se dă fără citarea părţilor şi este definitivă, în considerarea faptului că, prin aceasta, instanţa nu se pronunţă asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor. Astfel, de vreme ce nu a fost judecat fondul pricinii, nu se poate susţine că interesele celor în cauză ar fi prejudiciate, ştirbindu-se în acest fel exerciţiul dreptului constituţional invocat.
Înalta Curte a avut în vedere şi considerentele Hotărârii din 28 mai 1985, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit şi dezvoltate în jurisprudenţa sa ulterioară, care se reflectă şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale; prin Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, s-a reţinut că dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere.
Înalta Curte constată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat cu privire la prevederile de lege criticate în cauza de faţă, respectiv art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând conformitatea acestora cu exigenţele constituţionale referitoare la dreptul de acces liber la justiţie, la exercitarea unei căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti şi dreptul la un proces echitabil.
Astfel, prin Decizia nr. 8 din 14 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 27 mai 2020, Curtea a observat că prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 şi ale art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. stabilesc termenul în care poate fi introdusă o cerere de revizuire justificată de existenţa unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Acesta este de o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, în condiţiile în care, potrivit art. 634 alin. (2) din C. proc. civ., unele hotărâri devin definitive la data pronunţării (este vorba despre hotărârile date în recurs şi cele pentru care legea nu prevede posibilitatea atacării lor cu apel sau cu recurs).
Înalta Curte mai reţine şi că prin Decizia nr. 524 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 16 noiembrie 2016, paragrafele 17 şi 18, Curtea Constituţională a statuat că obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor; în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu a procedat cu intenţia de a restrânge accesul liber la justiţie, ci exclusiv pentru a asigura cadrul legal în vederea exercitării acestui drept constituţional.
Totodată, Înalta Curte consideră că nu au intervenit aspecte noi, care să determine Curtea Constituţională să revină asupra propriei jurisprudenţe.
Pentru considerentele arătate, constatând că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (4) din aceeaşi lege, va admite cererea recurentei petente şi va sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 raportat la art. 135 alin. (4), art. 634 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 21 alin. (2) şi (3), art. 24, art. 124 alin. (1) şi art. 126 din Constituţia României.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite cererea formulată de recurenta A..
Sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 raportat la art. 135 alin. (4), art. 634 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 21 alin. (2) şi (3), art. 24, art. 124 alin. (1) şi art. 126 din Constituţia României.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 februarie 2022.