Ședințe de judecată: Iulie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 1736/2022

Şedinţa publică din data de 23 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 .Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 29.05.2019, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat să se constate calitatea de colaborator al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe pârâtul A..

1.2. Cererile de intervenţie formulate în faţa instanţei de fond

În cadrul judecăţii în primă instanţă, a formulat cerere de intervenţie în nume propriu, petenta B., iar petentul C., prin mandatar D., a formulat atât cerere de intervenţie în nume propriu, precum şi cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantului Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

1.3. Hotărârile primei instanţe

Prin încheierea din 5 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, în principiu, toate cererile de intervenţie formulate în dosar, ca inadmisibile, iar prin sentinţa civilă nr. 471 din 20 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), în contradictoriu cu pârâtul A. şi, în consecinţă, a constatat calitatea de colaborator al Securităţii a pârâtului A..

1.4. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 471 din 20 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs pârâtul A. şi petentul C. (prin mandatar D.), iar acesta din urmă a formulat recurs şi împotriva încheierii de amânare a pronunţării din data de 5 septembrie 2019 pronunţată de aceeaşi instanţă, încheiere prin care s-au respins cererile de intervenţie.

A. Recurentul C., prin mandatar D. şi-a întemeiat cererile de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 2, 6 şi 8 din C. proc. civ., fără a preciza care sunt criticile invocate împotriva încheierii prin care s-a respins cererea sa de intervenţie de către prima instanţă şi care sunt cele care vizează sentinţa care a finalizat procesul în faţa curţii de apel şi fără să dezvolte în vreun fel respectivele critici sau să le încadreze în vreunul dintre motivele de recurs invocate.

În esenţă, sus-numitul a susţinut că judecătorul de primă instanţă nu ar fi fost desemnat legal, potrivit regulilor de repartizare aleatorie a cauzelor, că acesta nu a dat dovadă de imparţialitate, referindu-se la soluţii anterioare sau poziţii ale acestuia faţă de problemele din sistemul de justiţie; de asemenea, se susţine de către acelaşi recurent, o pretinsă contradictorialitate în motivarea încheierii privind cererea de recuzare în ceea ce priveşte satisfacerea obligaţiei de achitare a taxei de timbru aferentă cererii de recuzare şi soluţia ulterioară de anulare a cererii ca netimbrată.

Pe de altă parte, titularul acestei căi de atac critică modul în care prima instanţă ar fi soluţionat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, dar şi faptul că i s-ar fi respins în mod nelegal cererea de intervenţie de către judecătorul fondului, deşi acesta ar fi trebuit să se abţină de la judecare, întrucât fusese recuzat.

La termenul de judecată din data de 23.02.2022, Înalta Curte a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurentul C., prin mandatar D., împotriva sentinţei civile nr. 471 din 20 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi, după supunerea ei dezbaterii contradictorie a părţilor la data de 11.03.2022, a rămas în pronunţare asupra excepţiei invocate.

B. În ceea ce priveşte recursul promovat de către recurentul-pârât A., acesta a criticat sentinţa atacată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctul 6 teza I, punctul 7 şi punctul 8 din C. proc. civ., susţinând pretinsa nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii ce face obiectul criticilor şi solicitând reformarea acestei sentinţe.

Astfel, recurentul a susţinut inexistenţa unor considerente, în cuprinsul sentinţei, prin care să fi fost analizate motivele pentru care s-au înlăturat amplele sale apărări şi, prin raportare la prezenta cauză, chiar dacă sentinţa recurată conţine ample considerente în susţinerea soluţiei pronunţate, se remarcă, în opinia sa, omisiunea desăvârşită a judecătorului de a demonstra în scris motivele care au stat la baza înlăturării unor apărări esenţiale formulate de către pârât, fiind vorba despre apărările care se regăsesc în cuprinsul întâmpinării formulate de acesta faţă de acţiunea CNSAS, prin care ar fi demonstrat nelegalitatea unui asemenea demers judiciar, în condiţiile în care verificarea eventualei calităţi a pârâtului de colaborator al Securităţii a fost efectuată în trecut de nu mai puţin de cinci ori, respectiv în anii 2002, 2004, 2006, 2009, iar ultima dată, în februarie 2014, toate aceste demersuri finalizându-se cu emiterea unei adeverinţe de către acelaşi organism, respectiv CNSAS, prin care se constată că A. nu a colaborat în vreun fel cu Securitatea. În opinia sa, în legătură cu aceste apărări esenţiale, prima instanţă nu ar fi oferit nicio justificare pentru raţiunea care a stat la baza aparentei înlăturări, pe cale de deducţie, a acestora.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se arată că sentinţa ar încălca autoritatea de lucru judecat şi principiul securităţii raporturilor juridice, componentă a dreptului la un proces echitabil; aceasta deoarece doctrina a reţinut că, în esenţă, puterea de lucru judecat semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur).

În opinia recurentului-pârât, intimatul a constatat, în îndeplinirea atribuţiilor ce i-au fost conferite cu deplină jurisdicţie, că pârâtul nu a fost nici lucrător şi nici colaborator al Securităţii, aşa cum rezultă din adeverinţa nr. x/22.10.2013, amintită chiar de către CNSAS prin Nota de constatare nr. x/07.05.2019, prin care s-a dispus formularea cererii care face obiectul prezentei cauzei.

Ulterior, arată recurentul, aceeaşi autoritate a statului, emitenta deciziilor menţionate şi a adeverinţei, revine asupra deciziei sale şi solicită instanţei să constate opusul a ceea ce chiar CNSAS a stabilit la momentul verificărilor efectuate şi consemnate prin adeverinţă; or, arată pârâtul, modalitatea în care CNSAS a acţionat, ar crea în mod evident un dezechilibru al raporturilor juridice a căror securitate ar trebui să o respecte, prin revenirea asupra unor aspecte deja tranşate astfel că, în opinia pârâtului, se încalcă în mod evident principiul securităţii raporturilor juridice, ceea ce conduce, în mod firesc, şi la încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Ca atare, în opinia titularului căii de atac, sentinţa ar ignora efectele actelor administrative emise de CNSAS în temeiul art. 8 din O.U.G. nr. 24/2008, lipsind de predictibilitate şi de securitate raporturile juridice.

Mai arată recurentul şi faptul că CNSAS putea şi trebuia să aibă în vedere, încă de la început, toate documentele pe care se întemeiază prezenta cerere, întrucât era obligaţia acestei instituţii de a dispune de dreptul său neîngrădit la aceste documente, în vederea efectuării unor verificări complete şi corecte; de altfel, având în vedere consecinţele unei acţiuni formulate de CNSAS, simplele afirmaţii privind "identificarea" unor înscrisuri care au un pretins caracter de noutate, nu poate, în opinia recurentului A., să conducă la legitimarea încălcării principiului res judicata; aşadar, susţine acesta, pe de o parte, CNSAS se prevalează în mod vădit de propria culpă, solicitând instanţei să constate calitatea recurentului de colaborator al Securităţii, deşi această calitate a fost infirmată de aceeaşi instituţie, prin adeverinţă, şi, mai mult decât atât, la momentul emiterii adeverinţei, CNSAS dispunea sau ar fi trebuit să dispună de toate documentele de care se prevalează în prezent.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se susţine de către acelaşi recurent, că prima instanţă ar fi făcut o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, în vigoare atât la momentul întocmirii Notei de constatare nr. x/06.05.2019, emisă de CNSAS, cât şi la data înregistrării de către reclamant, a acţiunii care face obiectul prezentei cauze.

Astfel, consideră recurentul, prima instanţă ar fi încălcat procedura în vigoare la data iniţierii noilor verificări, art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008 stabilind o serie de condiţii care se impun a fi îndeplinite în prealabil pentru ca CNSAS să poată recurge la o nouă verificare a calităţii de colaborator al Securităţii, cu privire la o anumită persoană vizată, respectiv: identificarea unor noi documente şi informaţii, în cadrul procesului de preluare în gestiune, în condiţiile arătate la art. 31 din O.U.G. nr. 24/2008, a arhivelor de documente de la diverse alte instituţii ale statului, noile documente şi informaţii identificate să nu fi fost procesate anterior de către CNSAS, să conducă la constatarea calităţii de lucrător sau colaborator al Securităţii faţă de persoana vizată şi reverificată, aceasta să fi primit anterior, din partea CNSAS, o decizie de neapartenenţă sau de necolaborare cu Securitatea, iar decizia anterior descrisă să fi fost emisă anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 24/2008.

Susţine recurentul că, aşa cum reţine inclusiv intimatul CNSAS în preambulul Notei de constatare nr. x/06.05.2019, situaţia sa ar fi fost verificată în repetate rânduri, fiind emise în acest sens, de către Colegiul CNSAS, Deciziile nr. 40/21.05.2002, nr. 188/31.08.2004 şi nr. 310/26.09.2006, anterior adoptării O.U.G. nr. 24/2008; prin toate aceste trei decizii, CNSAS a constatat lipsa calităţii recurentului de lucrător sau colaborator al Securităţii, iar ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 24/2008, situaţia recurentului a fost din nou verificată de către CNSAS, fiind emisă, în acest sens, Adeverinţa nr. x/22.10.2013, eliberată pe baza Notei de constatare nr. x/16.10.2013, prin care a fost, din nou, constatată lipsa calităţii sale de lucrător sau colaborator al Securităţii.

Ca atare, în opinia sa, exclusiv această verificare, efectuată în decursul anului 2013 de către CNSAS, a îndeplinit în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, fiind făcută după mai mult de cinci ani de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 24/2008, perioadă suficientă pentru implementarea procesului de prealuare în gestiune a tuturor arhivelor de interes pentru activitatea CNSAS; susţine sus-numitul că prevederile O.U.G. nr. 24/2008 îngrădesc în mod expres posibilitatea CNSAS de a mai recurge la noi verificări ale unei persoane care deja a parcurs procedura instituită de acest act normativ. Ca atare, pretinde recurentul, prin revenirea asupra unei soluţii deja pronunţată de către CNSAS, ar fi distrus echilibrul just care trebuie păstrat între interesele individului şi necesitatea de a garanta eficacitatea justiţiei, aducând atingere chiar esenţei dreptului la un proces echitabil (Cauza Bujniţa c. Moldovei, pct. 23).

În susţinerea aceluiaşi motiv de casare, recurentul invocă şi încălcarea principiului egalităţii armelor, respectiv aprecierea probelor într-o manieră subiectivă, arătând că, în jurisprudenţa CEDO, principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces; or, existenţa unor privilegii suplimentare în favoarea CNSAS ar fi evidentă, în opinia sa, în raport de împrejurările cauzei, întrucât instanţa, cu încălcarea rolului său activ şi a obligaţiei de a stărui în aflarea adevărului, ar fi nesocotit soluţiile dispuse anterior de CNSAS cu privire la lipsa calităţii recurentului de agent sau colaborator al Securităţii, înlăturând în mod nejustificat apărările invocate de acesta sau deturnând apărările sale, prin aprecieri de ordin subiectiv, care încalcă garanţiile unui proces echitabil.

Un exemplu al atitudinii părtinitoare a primei instanţe, în detrimentul recurentului, în opinia acestuia, ar fi aprecierea Curţii cu privire la apărările invocate în legătură cu relaţiile de bună prietenie dintre România şi Cehoslovacia din perioada analizată deoarece, în mod surprinzător, deşi instanţa a apreciat că susţinerile sale cu privire la lipsa unui pericol ce ar fi decurs din relaţia de prietenie dintre cetăţenii români şi cehi sunt corecte, precizează totuşi că apărările, în esenţă, sunt neîntemeiate.

Mai mult, se arată în cererea de recurs, maniera subiectivă în care instanţa înţelege, în opinia titularului căii de atac, să aprecieze probele şi apărările de la dosar, ar decurge şi din modalitatea în care judecătorul cauzei invocă anumite aspecte separate de contextul în care erau integrate (cu scopul incriminării sale), dar înlătură acele aspecte care aveau menirea de a dovedi lipsa oricărui prejudiciu creat numitului E.; astfel, aşa cum reiese din documentele de la dosar, aspect de care instanţa de fond a luat act, elevul E. a fost avizat pozitiv cu privire la desemnarea sa ca ofiţer pe navele româneşti ce urmau să plece în străinătate, în ciuda recomandării negative a ofiţerului de contrainformaţii, ceea ce ar însemna că nu a fost afectat de niciuna dintre faptele pretins a fi fost săvârşite de către pârât. Cu toate acestea, instanţa ar fi recurs la aprecieri de ordin subiectiv complet incom­patibile cu un proces echitabil; astfel, a interpretat că avizul pozitiv al numitului E. a intervenit "la aproximativ un an de la terminarea facultăţii, rezultând că, cel puţin pe această perioadă de un an, numitul E. s-a aflat sub efectul propunerii de avizare negativă, iar, pe de altă parte, trebuie luate în considerare şi premisele acestei propuneri, având în vedere că aceasta este rezultatul supravegherii şi verificării informative a persoanei semnalate cu intenţie de rămânere în străinătate".

Susţine titularul căii de atac şi că dreptul la un proces echitabil i-ar fi fost afectat chiar de la momentul la care CNSAS a efectuat analiza documentelor care au stat la baza deciziei de a formula acţiunea în constatarea calităţii de colaborator al Securităţii, în cadrul acestei etape administrative, recurentul fiind privat de dreptul la apărare, întrucât procedura administrativă desfăşurată în cadrul CNSAS nu ar respecta dreptul la apărare şi nu ar permite, spre exemplu, a fi ascultat, a da explicaţii sau lămuriri cu privire la aspectele analizate, în cadrul acestei etape.

Aşadar, CNSAS trebuia să aibă în vedere caracterul efectiv al dreptului la apărare, astfel cum acesta este recunoscut şi ocrotit de dreptul Uniunii Europene, jurisprudenţa europeană statuând că: "accesul la documentele şi informaţiile care constituie temeiul unei decizii administrative este, într-adevăr, strâns legat de respectarea efectivă a dreptului la apărare, ca principiu general al dreptului Uniunii, şi în special, de dreptul de a fi ascultat", în temeiul acestui principiu, "destinatarilor deciziilor care le afectează în mod sensibil interesele trebuind să li se dea posibilitatea de a-şi face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administraţia intenţionează să îşi întemeieze decizia".

Mai arată recurentul că, în pofida acestui principiu fundamental al dreptului la apărare, astfel cum acesta este apărat şi de CJUE în mod constant prin jurisprudenţa sa, CNSAS nici măcar nu a încercat să ceară vreo explicaţie sau vreo clarificare, reţinând în mod unilateral propria interpretare, interpretare eronată; astfel, aşa cum a menţionat în cuprinsul completării la întâmpinare faptul că în anul 1972 a fost contactat de un ofiţer de la Securitate, respectiv căpitanul F., iar principala temă a discuţiei a fost despre el şi familia sa, "despre tata care era colonel de armată", de unde reiese că întrebările referitoare la familie şi viaţă privată erau adresate tuturor elevilor din Institutul de Marină.

Ca atare, susţine recurentul, în cauză nu este dovedită intenţia sa de a încălca drepturi şi libertăţi fundamentale ale unor persoane, atâta timp cât el însuşi ar fi fost forţat să dea informaţii despre viaţa personală; arată că ar trebui luat în considerare şi faptul că, dacă ar fi fost colaborator al Securităţii la data de 05.05.1975, când trebuia să obţină şi avizul pozitiv pentru plecarea în practică la nave comerciale, şansele de a nu primi aviz pentru ieşirea din ţară ar fi trebuit să fie minime. De altfel, în opinia recurentului, trebuie analizat şi impactul pe care l-au avut respectivele informaţii, dacă erau furnizate aspecte complet necunoscute Securităţii şi dacă măsurile care s-au luat împotriva persoanelor la care se refereau relatările pârâtului, sunt consecinţa directă a acestor relatări.

Arată recurentul că, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte subliniază faptul că, pentru constatarea calităţii de colaborator al Securităţii, în sensul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, nu este suficientă doar semnarea unui angajament de colaborare cu fosta Securitate şi furnizarea unor informaţii către organele fostei Securităţi, ci se impune constatarea cu certitudine a faptului că au fost furnizate, în această calitate, informaţii prin care se denunţau activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, de natură a conduce la suprimarea sau îngrădirea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului; în cauză, multe din relatările sus-numitului, pretinde acesta, se referă şi la aprecieri personale ale sale cu privire la colegii de la Institutul de Marină, astfel că, în contra celor reţinute de către prima instanţă, consideră că astfel de aprecieri personale nu pot fi considerate nici contrare regimului comunist şi nici că ar încălca drepturi şi libertăţi fundamentale, mai ales că sunt aprecieri de ordin pozitiv, iar a interpreta altfel aceste relatări ar însemna o denaturare a sensului dat de legiuitor noţiunii de colaborator al Securităţii.

În susţinerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă şi lipsa calităţii unei persoane fizice de subiect de drept internaţional, imposibilitatea încălcării de către recurent a unor pacte internaţionale în cadrul dreptului internaţional, subiecte de drept putând fi numai acele entităţi care participă atât la elaborarea normelor dreptului internaţional, cât şi la desfăşurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel, nemijlocit, drepturi şi asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice internaţionale.

În opinia recurentului, având în vedere condiţiile necesare pentru încadrarea unei entităţi în categoria subiectelor de drept internaţional - participarea la elaborarea normelor dreptului internaţional şi la desfăşurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme - nu poate fi acceptat ca o persoană fizică să aibă calitatea de subiect de drept internaţional; prin urmare, ar fi în mod vădit eronată aprecierea instanţei cu privire la urmărirea de către sus-numitul a încălcării dreptului la viaţă privată şi liberă circulaţie, prevăzute de Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

Ca atare, consideră că este absurdă şi pretinsa îndeplinire a condiţiei prevăzute de O.U.G. nr. 24/2008 - ca informaţiile furnizate Securităţii să vizeze îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului - prin pretinsa încălcare de către recurent a tratelor şi pactelor internaţionale.

De asemenea, se invocă şi greşita interpretare a condiţiilor prevăzute la art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât, prin acţiunea introductivă, reclamantul-intimat CNSAS a solicitat constatarea calităţii de colaborator al Securităţii în persoana recurentului, prevalându-se exclusiv de cele două Note informative datate 05.05.1975; or, în opinia recurentului, relatările cuprinse în aceste note, precum şi modalitatea în care acestea au fost obţinute de la sus-numitul care, la acea epocă, avea calitatea de elev al Institutului de Marină, nu pot fi considerate de către Înalta Curte ca având o valoare probantă prestabilită şi absolută, în condiţiile în care nu există nicio altă probă a colaborării.

Astfel, în viziunea pârâtului-recurent, faptul că a semnat cele două note informative care fac obiectul prezentei cauze nu poate conduce, în opinia sa, la concluzia că informaţiile prevăzute în cuprinsul acestor note informative nu ar fi putut fi cunoscute de către Securitate pe o altă cale, în contextul în care toţi elevii de la Institutul de Marină erau frecvent întrebaţi despre aspecte din viaţa personală a lor şi a altor colegi; or, o asemenea conduită nu demonstrează şi intenţia acestora de a avea o veritabilă colaborare cu Securitatea, impunându-se în mod obligatoriu constatarea caracterului îndeplinit şi al celorlalte două condiţii impuse de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Susţine recurentul că, în ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, şi aceasta a fost în mod greşit interpretată de către prima instanţă, aceasta refuzând să ţină cont în analiza sa şi de obligaţiile ce sus-numitului îi reveneau în calitate de student la Institutul de Marină, dintre care se remarcă cea prin care era nevoit să declare orice fel de activităţi care erau contrare activităţii specifice Institutului de Marină, astfel că informaţia oferită în legătură cu intenţia numitului E., de a rămâne în străinătate, se circumscria obligaţiilor care îi reveneau în sarcină oricărui student din cadrul acestei structuri militare, întrucât părăsirea ţării nu se putea face decât la bordul unei nave aflate sub pavilion românesc, acţiune ce reprezenta infracţiune, potrivit art. 111 din Decretul nr. 443/1972, fapt arătat de recurent şi în faţa primei instanţe, prin întâmpinarea depusă.

În legătură cu cea de-a treia condiţie prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, consideră recurentul că aceasta are un vădit conţinut neclar şi imprecis, întrucât noţiunea de "drepturi şi libertăţi fundamentale" are o arie de acoperire mult prea mare şi poate conduce la aprecieri subiective şi la atribuirea calităţii de colaborator al Securităţii unor persoane care, în realitate, să nu fi îndeplinit această ultimă condiţie legală; neclaritatea normelor creează, în opinia sa, confuzii cu privire la conduita ce trebuie adoptată, astfel încât este necesar ca orice persoană vizată să poată să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele ce ar putea decurge din săvârşirea unei anumite fapte.

Susţine titularul căii de atac că, deşi instanţa de fond, în mod repetitiv, invocă faptul că a apelat la interpretări logico-sistematice atunci când a analizat speţa dedusă judecăţii, cu toate acestea, concluzia la care ajunge în legătură cu necunoaşterea de către recurentul-pârât a apartenenţei la Securitate a Serviciilor de contrainformaţii militare, este departe de a demonstra rigurozitatea pe care logica sistematică o impune.

A pune la îndoială afirmaţiile recurentului pârât, plecând de la premisa că un elev al Institutului de Marină trebuia să cunoască legislaţia publicată într-un Buletin Oficial pe care nici măcar instanţa de judecată nu-l poate identifica după număr sau an al apariţiei, umbreşte, în opinia recurentului, orice raţionament juridic, oricât de temeinic s-ar pretinde a fi acesta, vitregind sentinţa recurată de acurateţea şi justeţea ce trebuie să caracterizeze o hotărâre judecătorească; a înlătura apărările recurentului-pârât în sensul necunoaşterii apartenenţei Serviciilor de contrainformaţii militare la Securitate, cu argumentul că, în cadrul Institutului de Marină, se predau cursuri de legislaţie, dovedeşte superficialitatea cu care prima instanţă a analizat acest fapt, deoarece cursurile de legislaţie urmate de către elevii Institutului nu aveau ca obiect structura fostei securităţi ori cadrul legal de reglementare al acesteia, cu atât mai puţin, nu vizau apartenenţa unui serviciu sau altul la un organism central, cum era Securitatea.

Deşi, în opinia recurentului, nu ar exista niciun element cu caracter probator care să dovedească cunoaşterea de către sine a apartenenţei Serviciilor de contrainformaţii militare la Securitate, prima instanţă are certitudini, că acest fapt nu este adevărat.

Pe de altă parte, arată titularul recursului principal, este greşit a susţine că afirmaţiile recurentului pârât în sensul că numitul E. intenţiona să "rămână acolo" (deci sa părăsească nava) nu pot fi considerate ca fiind o denunţare a unei infracţiuni specifice dreptului maritim pentru simplul fapt că nu se circumscriu infracţiunii prevăzute de art. III din Decretul nr. 443/1972, iar acest fapt ar dovedi, încă o dată, uşurinţa cu care prima instanţă şi-a abandonat obligaţia sa primordială - stabilirea adevărului pe baza probelor existente la dosarul cauzei - remarcându-se, în opinia recurentului, modul tendenţios în care judecătorul aplică propriul filtru în analizarea probelor, bazat pe convingeri personale străine de activitatea de judecată, raportându-se, în permanenţă, la prezentul care ignoră realităţile vremii, nesocotind constrângerile la care erau supuşi cei care se împotriveau unui sistem totalitar clădit pe teamă, supunere şi obedienţă.

În viziunea titularului căii de atac, prin raportare la mediul militarizat în care îşi desfăşura activitatea în cadrul Institutului de Marină Mircea cel Bătrân, informaţiile cuprinse în cele două note nu pot îndeplini cerinţele legale privind îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, câtă vreme exista o obligaţie de a comunica şi dezvălui orice activitate de natură a periclita siguranţa transportului maritim civil; modalitatea în care recurentului-pârât i-au fost smulse acele informaţii regăsite în cuprinsul celor două note, se circumscrie, în opinia sa, noţiunii de constrângere, iar faptul că judecătorul fondului apreciază că recurentul pârât ar fi putut să aleagă insubordonarea la momentul chestionării sale, refuzând să ofere informaţii, denotă o necunoaştere a obligaţiilor militare, dar şi a sancţiunilor corelative unui asemenea comportament, respectiv excluderea din cadrul Institutului de Marină.

În acest context, susţine recurentul că prima instanţă avea la îndemână toate instrumentele necesare pentru a-şi răspunde întrebărilor legate de viziunea regimului comunist faţă de cetăţenii străini aparţinând celorlalte state din blocul comunist, având în vedere multitudinea de surse, izvoare, documente, studii care tratează subiectul, precum şi accesul facil la acestea, dar ignorând realitatea istorică, prima instanţă descrie relatarea privind relaţii cu femei de cetăţenie cehă a numitului B.I. din Nota informativă nr. x ca fiind de natură a determina o atitudine potrivnică a regimului comunist împotriva celui acuzat, deşi nu se poate afirma că cetăţenii proveniţi din Cehoslovacia reprezentau un pericol pentru statul român totalitar, câtă vreme ambele ţări se aflau sub acelaşi regim comunist, aplicând aceleaşi tratamente şi restricţii/interdicţii.

La termenul de judecată din 5 noiembrie 2021 recurentul-pârât A. a formulat precizări la cererea de recurs, în ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în constatare formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, precizări pe care Înalta Curte le-a calificat, după dezbaterea şi analiza tuturor excepţiilor invocate de către intimat şi intervenient în legătură cu aceste precizări, ca fiind o dezvoltare a motivelor de recurs invocate iniţial şi nu un nou motiv de recurs invocat peste termen, aspecte consemnate în încheierea interlocutorie de la termenul de judecată din data de 25 februarie 2022.

În cadrul acestor precizări, recurentul-pârât a invocat inadmisibilitatea acţiunii în constatare formulată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, întrucât, în opinia sa, art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008 stabileşte o serie de condiţii care trebuie să fie îndeplinite în prealabil pentru ca CNSAS să poată recurge la o nouă verificare a calităţii de colaborator al Securităţii cu privire la o anumită persoană, astfel că prevederile O.U.G. nr. 24/2008 îngrădesc în mod expres posibilitatea CNSAS de a mai recurge la noi verificări ale unei persoane care a parcurs deja procedura instituită de acest act normativ; se susţine că articolul 32 din O.U.G. nr. 24/2008 (articol în vigoare la data efectuării procedurii de verificare şi la data formulării de către CNSAS a acţiunii în constatare) este aplicabil în situaţia persoanelor pentru care CNSAS a emis anterior o decizie de necolaborare/neapartenenţă, în conformitate cu regimul juridic stabilit prin Legea nr. 187/1999.

Conform art. 32 "în cazul în care, urmare a preluării prevăzute la art. 31, rezultă documente şi informaţii noi şi neprocesate cu privire la calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia a unei persoane pentru care a fost emisă, anterior prezentei ordonanţe de urgenţă, o decizie de neapartenenţă sau de necolaborare cu Securitatea, dacă persoana face parte din categoriile persoanelor verificate din oficiu, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii iniţiază şi aplică, în mod corespunzător, procedura cuprinsă în prezenta ordonanţă de urgenţă".

Astfel, în accepţiunea recurentului, în cazul persoanelor pentru care CNSAS a emis, anterior intrării în vigoare, o decizie de necolaborare/neapartenenţă, procedura de verificare se aplică numai dacă "urmare a preluării prevăzute la art. 31" rezultă "documente noi şi neprocesate"; or, după părerea recurentului, CNSAS a aplicat deja procedura prevăzută de art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008 în anul 2013, atunci când a fost emisă adeverinţa nr. 2548/22 octombrie 2013, astfel că cererea de chemare în judecată formulată de CNSAS ar fi inadmisibilă din două perspective.

În primul rând, CNSAS nu mai putea aplica procedura de verificare şi nu mai putea sesiza instanţa de judecată cu o acţiune în constatare în temeiul art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, în anul 2019, în condiţiile în care procedura de reverificare a fost deja aplicată şi s-a finalizat prin emiterea Adeverinţei nr. x din 22 octombrie 2013 iar, în al doilea rând, din problele administrate în dosar, nu ar rezulta că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008 pentru a se dispune reverificarea recurentului şi sesizarea instanţei cu o acţiune în constatare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în cel puţin două decizii faptul că CNSAS are obligaţia de a face dovada că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, citându-se de către recurent paragrafe din respectivele decizii.

Din jurisprudenţa ÎCCJ, arată recurentul, rezultă în mod neechivoc că o condiţie de admisibilitate a acţiunii în constatare în ipoteza prevăzută de art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, este ca documentele să fi intrat în posesia CNSAS ulterior verificărilor finalizate cu emiterea deciziilor dar, nici prima instanţă nu a analizat şi nici CNSAS nu a precizat, care este momentul în care cele două note din anul 1975 au fost preluate de CNSAS.

Contrar celor afirmate de reclamant, susţine recurentul, art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008 nu permite reverificarea şi declanşarea acţiunii în instanţă atunci când situaţia de fapt este diferită de cea avută în vedere anterior; articolul 32 din O.U.G. nr. 24/2008 statuează în mod cât se poate de clar că reverificarea se poate realiza numai dacă, în urma preluării arhivelor, rezultă documente noi, iar Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a subliniat cât se poate de clar, că intimatei îi revenea sarcină probei din care să rezulte data certă a preluării acestor documente în gestiunea instituţiei.

A mai arătat recurentul că, în cererea de recurs, a invocat expres faptul că sentinţa recurată încalcă prevederile art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, aceste din urmă dispoziţii legale conţinând condiţiile de admisibilitate care trebuie să fie îndeplinite pentru aplicarea procedurii de verificare şi pentru sesizarea instanţei de către CNSAS, iar inadmisibilitatea poate fi invocată atât ca motiv pentru fundamentarea unei căi de atac, dar şi pe cale de excepţie.

În opinia sus-numitului, având în vedere invocarea inadmisibilităţii, devin aplicabile prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. astfel că, în situaţia în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va constata că acţiunea în justiţie formulată de CNSAS este inadmisibilă, cercetarea celorlalte aspecte din cererea de recurs ar deveni inutilă. Atât timp cât de plano acţiunea exercitată de CNSAS este inadmisibilă, analizarea fondului nu poate fi făcută, iar inadmisibilitatea poate fi constatată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie inclusiv în faza recursului.

La termenul de judecată din 25 februarie 2022, recurentul-pârât a formulat şi a depus în scris la dosar trei cereri prealabile şi anume: cerere privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, cerere privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate invocată asupra mai multor articole din O.U.G. nr. 24/2008, asociată cu cererea de suspendare a judecăţii cauzei şi o cerere prin care a invocat excepţia de nelegalitate a actului administrativ emis de intimatul-reclamant CNSAS, prin care s-a aprobat Nota de constatare şi sesizarea instanţei de contencios administrativ cu prezenta acţiune.

La termenul de judecată din 11 martie 2022, aşa cum rezultă din încheierea interlocutorie de la acea dată, Înalta Curte s-a pronunţat, în şedinţă publică, asupra cererii privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare şi asupra cererii privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, asociată cu cererea de suspendare a judecăţii cauzei, iar în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei de nelegalitate, Înalta Curte a decis, la termenul la care a fost invocată, că se va pronunţa asupra acesteia odată cu fondul recursului, având în vedere aspectele comune cuprinse în motivarea recursului şi în cea a excepţiei de nelegalitate şi care determină analiza, în parte, a unor aspecte comune.

Prin excepţia de nelegalitate, recurentul-pârât a invocat nelegalitatea deciziei prin care CNSAS a aprobat Nota de constatare şi a dispus sesizarea instanţei de judecată şi, pe cale de consecinţă, a solicitat să se admită recursul şi să se respingă cererea CNSAS ca fiind inadmisibilă.

În motivarea acestei solicitări, recurentul-pârât a arătat că actul juridic prin care Colegiul CNSAS a aprobat Nota de constatare şi a dispus sesizarea instanţei de judecată, ar fi un act administrativ cu caracter individual. Conform art. 4 alin. (1) din Legea 554/2004, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual "poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate".

A mai arătat recurentul că CNSAS acţionează în regim de putere publică, fiind calificată din perspectiva dreptului intern ca fiind o "autoritate administrativă autonomă cu personalitate juridică"; astfel, prin aprobarea Notei de constatare şi dispunerea introducerii unei acţiuni în constatare, Colegiul CNSAS constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru ca autoritatea publică să formuleze împotriva unei persoane o veritabilă acuzaţie, declanşând acţiunea în faţa instanţei de judecată. În prezenta speţă, arată recurentul, în data de 9 mai 2019, Colegiul CNSAS a luat o decizie, prin care a aprobat Nota de constatare şi a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, iar această manifestare de voinţă a Colegiului CNSAS ar fi dat naştere unor raporturi juridice, în opinia titularului căii de atac.

Susţine recurentul că orice procedură realizată de o autoritate administrativă se încheie cu emiterea urni act administrativ, iar actul administrativ prin care se finalizează procedura de verificare a unei persoane este adeverinţa emisă de CNSAS în temeiul art. 8 sau art. 9 din O.U.G. nr. 24/2008 sau decizia (actul final) prin care CNSAS aprobă nota de constatare şi dispune sesizarea instanţei, astfel că emiterea actului administrativ marchează finalizarea procedurii în faţa CNSAS şi începerea etapei judiciare.

În opinia autorului excepţiei de nelegalitatae, decizia Colegiului CNSAS din data de 9 mai 2019 (actul final) trebuia să fie motivată în drept şi în fapt, dar nu există vreun indiciu în prezenta cauză din care să rezulte existenţa vreunui înscris în care să se regăsească motivarea actului final al Colegiului CNSAS; în plus, un alt motiv de nelegalitate al deciziei Colegiului CNSAS, ar fi neanalizarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008 pentru a fi realizată reverificarea recurentului-pârât, iar CNSAS nu ar fi făcut dovada îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute în art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, nefiind depuse probe din care să rezulte data certă a preluării de către CNSAS a celor două note informative pe care s-a întemeiat acţiunea în constatare.

1.4 Cererile de intervenţie formulate în cauză

În cadrul judecăţii cererilor de recurs, au formulat cereri de intervenţie în interes propriu petenţii B., G. şi H., iar petentul I. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul intimatului-reclamant CNSAS.

La termenul de judecată din 5 noiembrie 2021, Înalta Curte a respins, ca inadmisibile, cererile de intervenţie în interes propriu formulate de petenţii B., G. şi H. şi a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de I. în interesul intimatului-reclamant CNSAS, pentru argumentele de fapt şi de drept dezvoltate în încheierea interlocutorie de la respectivul termen de judecată.

1.5. Apărările formulate în cauză

Pârâtul-intimat Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a formulat întâmpinare la recursul iniţial, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului şi menţinerea sentinţei pronunţată de prima instanţă ca fiind legală şi temeinică.

Susţine intimatul că sentinţa este motivată, contrar susţinerilor părţii adverse, deorece, prin întâmpinarea pe care a depus-o în prima instanţă, recurentul nu a susţinut niciun moment că notele informative pe care se întemeiază acţiunea în constatare ar fi stat la baza unei adeverinţe sau decizii de necolaborare şi neapartenenţă la Securitate; prin apărările din faţa primei instanţe, recurentul a afirmat că două note informative - care nu sunt preluate în acţiunea în constatare - sunt citate în nota de constatare, unde se arată că ele au stat la baza unei adeverinţe anterioare de necolaborare şi neapartenenţă la Securitate şi nu fac obiectul noii proceduri de verificare.

Or, în opinia intimatului, instanţa de judecată a fost învestită prin formularea acţiunii în constatare, iar nu prin nota de constatare. Mai mult, tocmai pentru că notele care fuseseră avute în vedere de adeverinţă nu au fost avute în vedere de acţiunea în constatare, chiar întâmpinarea părţii pârâte afirma explicit că acestea "reprezintă note informative ce nu prezintă relevanţă în cauză".

Ca atare, în prima instanţă, pârâtul a criticat citarea în nota de constatare - nu în acţiunea în constatare - a unor documente pe baza cărora s-a emis Adeverinţa nr. x/22.10.2013 de neapartenenţă şi necolaborare cu Securitatea; tocmai pentru că respectivele documente nu au fost avute în vedere de acţiunea cu care a fost învestită instanţa, întâmpinarea părţii pârâte a arătat expres că aceste documente "reprezintă note informative ce nu prezintă relevantă în cauză"; or, pretinde intimatul, atâta timp cât, în cuprinsul întâmpinării depuse la prima instanţă, s-au făcut afirmaţii cu privire la două înscrisuri despre care însuşi autorul respectivei întâmpinări afirmă că "reprezintă note informative ce nu prezintă relevanţă în cauză", ar fi fost lipsit de sens ca sentinţa să analizeze dacă pe baza lor se poate formula sau nu o acţiune în instanţă. Prin urmare, în opinia intimatului-reclamant, în mod corect, prima instanţă nu a analizat afirmaţiile neesenţiale ale părţii pârâte cu privire la două înscrisuri despre care chiar această parte a afirmat că "nu prezintă relevanţă în cauză".

Cu privire la susţinerile recurentului-pârât potrivit cărora sentinţa primei instanţe ar încălca autoritatea de lucru judecat, intimatul CNSAS arătă că doctrina şi jurisprudenţa au subliniat că numai hotărârile judecătoreşti se bucură de autoritate de lucru judecat, iar susţinerile recurentului-pârât sunt contrazise de practica extrem de vastă şi unitară a Curţii Constituţionale a României, care arată, fără echivoc că, în actualul cadru legislativ, CNSAS este lipsit de atribuţii jurisdicţionale; prin urmare, raportat la această jurisprudenţa, este cert că Adeverinţa Colegiului CNSAS nr. 2584/22.10.2013, emisă de CNSAS sub imperiul actualului cadru legislativ, nu este un act al unei autorităţi jurisdicţionale, iar în ceea ce priveşte posibilitatea de a se reveni asupra Deciziilor Colegiului CNSAS emise sub imperiul vechii Legi nr. 187/1999, în opinia intimatului-reclamant, recurentul citează prevederile art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, în vigoare la momentul depunerii cererii de chemare în judecată, şi dă acestor prevederi o interpretare extrem de restrictivă, dar chiar şi pe baza unei astfel de interpretări, tot recurentul afirmă că, potrivit acestui articol, deciziile emise în baza vechii Legi nr. 187/1999 nu împiedicau reverificarea în baza O.U.G. nr. 24/2008, în situaţia descoperirii unor noi documente. Astfel, potrivit recurentului-pârât, "exclusiv această verificare, efectuată în decursul anului 2013 de către CNSAS, a îndeplinit în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008".

În opinia reclamantului, nu poate exista triplă identitate, de părţi, cauză şi obiect, atâta timp cât calea acţiunii în constatare este fundamental diferită de cea a emiterii adeverinţei, precum şi de aceea pe temeiul căreia, în baza vechii Legi nr. 187/1999, se emiteau Deciziile Colegiului CNSAS; mai mult, situaţia de fapt faţă de care s-a solicitat constatarea calităţii de colaborator al Securităţii este cu totul alta faţă de cea avută în vedere de Adeverinţa Colegiului CNSAS nr. 2584/22.10.2013 sau de cea descrisă prin Deciziile emise cu privire la recurent, în baza Legii nr. 187/1999. Simpla împrejurare că soluţia unei instanţe şi considerentele pe care aceasta se bazează nu sunt favorabile uneia dintre părţi, nu presupune că acea parte poate invoca încălcarea principiului egalităţii armelor, simpla nemulţumire faţă de interpretările date prin sentinţă, neputând fi suficientă pentru a demonstra încălcarea principiului egalităţii de arme. Tocmai în vederea respectării prevederilor şi principiilor constituţionale şi a eliminării viciilor de neconstituţionalitate constatate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2008, a fost înlăturată procedura audierii persoanelor verificate în faţa Colegiului CNSAS.

Opinia intimatului este aceea că, în cauza de faţă, s-a demonstrat existenţa a două note informative care satisfac cerinţele legale pentru reţinerea calităţii de colaborator al Securităţii, în cazul recurentului A..

Faţă de precizarea motivelor de recurs, depusă la data de 5 noiembrie 2021, cât şi faţă de proba cu înscrisuri solicitată de către recurentul-pârât A., în susţinerea acestor precizări, intimatul-reclamant CNSAS a invocat mai multe excepţii, respinse motivat de către Înalta Curte la termenul de judecată din data de 25 februarie 2022, după supunerea lor analizei contradictorie a părţilor, aspecte consemnate în încheierea interlocutorie de la termenul respectiv.

Pe fondul acestor precizări, intimatul a arătat că susţinerile recurentului sunt nefondate şi lipsite de suport real, deoarece situaţia de fapt pentru care s-a solicitat constatarea calităţii de colaborator al Securităţii este distinctă de cea avută în vedere prin adeverinţa Colegiului CNSAS nr. 2584/22.10.2013, respectiv prin deciziile emise în baza Legii nr. 187/1999, neputându-se afirma, sub aspectul configurării actualului cadrul litigios, o triplă identitate de părţi, obiect şi cauză, cu atât mai mult cu cât procedura, în baza verificărilor anterioare, nu a avut o componentă litigioasă.

A mai susţinut intimatul, cu privire la afirmaţiile recurentului-pârât, că nu se poate considera că art. 32 instituie o condiţionare a verificării din perspectiva ulteriorităţii preluării în gestiune a materialelor arhivistice propuse spre valorificare, raportat la emiterea deciziei de neapartenenţă sau necolaborare în baza vechii reglementări; este notoriu, în opinia intimatului, că CNSAS nu a avut la dispoziţie (şi nu are nici în prezent) întreaga arhivă a Securităţii, nu are la dispoziţie evidenţa tuturor persoanelor care figurează în documentele arhivistice, iar mai multe dosare personale au fost şi distruse (cum este şi cazul dosarului recurentului), astfel că CNSAS este obligat să parcurgă dosarele altor persoane pentru a identifica notele furnizate Securităţii de cei verificaţi sub aspectul posibilei calităţi de colaborator sau lucrător al Securităţii.

În opinia intimatului, recurentul-pârât propune o interpretare restrictivă a textului de lege, în sensul reţinerii unei opozabilităţi absolute a materialelor arhivistice în substanţa lor, imediat de la momentul preluării unei documentaţii de la o instituţie deţinătoare, fără a ţine cont de procedura administrativă specifică de procesare şi verificare a fondului arhivistic preluat, ce implică prin esenţă o componentă temporală, aceasta fiind şi raţiunea pentru care legiuitorul impune, în textul de lege, condiţia procesării materialelor arhivistice, iar nu simpla preluare în gestiune a documentelor.

Raţiunea reglementării art. 32, în opinia reclamantului, ar fi posibilitatea de a reveni asupra procesului de verificare, în situaţia survenirii unor elemente de natură a reconfigura situaţia iniţial reţinută; referirea la art. 31 descrie doar contextul general al perpetu-ului dinamism al activităţii de verificare a fondului arhivistic, având scopul de a înlătura orice îndoială asupra contextului general în care s-a impus reglementarea, nicidecum de a-i restrânge aplicarea, o asemenea din urmă interpretare ar înfrânge chiar scopul reglementării.

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată de către recurentul-pârât, atât intimatul-reclamant CNSAS, cât şi intervenientul accesoriu I. au solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă, având în vedere modul de redactare a O.U.G. nr. 24/2008, act normativ care stabileşte foarte clar că, în cazul verificărilor din oficiu, se întocmeşte o notă de constatare a calităţii de colaborator, care ulterior este adoptată sau infirmată de Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii; potrivit practicii constante a Înaltei Curţi, pentru a fi considerat act administrativ, trebuie ca acel act să creeze sau să modifice raporturi juridice, dar nota de constatare adoptată de Colegiul CNSAS nu ar produce niciun astfel de efect.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinările depuse, critici şi apărări raportate la probele administrate atât în faza judecăţii de primă instanţă, cât şi în etapa recursului, dar şi raportate la dispoziţiile legale aplicabile cauzei prezente, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

2.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Se impune a se preciza cu prioritate faptul că, prin cererea de chemare în judecată ce a declanşat prezentul proces, cerere înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 29.05.2019, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat să se constate calitatea de colaborator al Securităţii, a pârâtului A.; în motivarea cererii, titularul acţiunii a arătat, în esenţă, faptul că, în baza unei instruiri prealabile, sus-numitul a colaborat cu Securitatea, furnizând informaţii prin care se denunţau activităţi potrivnice regimului totalitar comunist, precum intenţia de a pleca în străinătate şi relaţiile cu cetăţeni străini ale unor persoane, informaţii existente în notele informative, datate în 05.05.1975, identificate în dosarele nr. x şi nr. y.

A mai susţinut reclamantul şi că astfel de date vizează îngrădirea dreptului la viaţă privată (art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice) şi a dreptului la liberă circulaţie (art. 12 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice), astfel că s-ar impune constatarea existenţei calităţii de colaborator al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe pârât, fiind incidente prevederile art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008.

A. RECURSURILE PROMOVATE DE RECURENTUL C.:

Prin încheierea de amânare a pronunţării din data de 5 septembrie 2019, act de procedură ce face "corp comun" cu sentinţa prin care a fost soluţionat fondul prezentei cauze, curtea de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (2) din C. proc. civ. şi având în vedere argumentele expuse atât în cuprinsul cererilor, cât şi în şedinţă publică, a respins ca inadmisibile în principiu cererile de intervenţie formulate în cauză, printre care şi pe aceea promovată de către petentul C., prin mandatar D., apreciind judecătorul fondului că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor admiterii în cauză a unei cereri de această natură.

Faţă de această împrejurare, apare ca fiind prioritară analiza recursului promovat de către recurentul C., prin mandatar D. împotriva încheierii de amânare a pronunţării, din data de 05 septembrie 2019, respectiv a soluţiei de respingere a cererii sale de intervenţie ca inadmisibilă în principiu, recurs pe care Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat pentru considerentele următoare:

Anterior analizei criticilor ce fac obiectul acestui recurs, Înalta Curte aminteşte faptul că instituţia intervenţiei în materia procesului civil este definită de dispoziţiile art. 62 C. proc. civ., potrivit cărora: "Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare. (2) Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.(3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi."

Rezultă, aşadar, că persoana care formulează cererea de intervenţie voluntară trebuie să justifice întotdeauna un interes personal, indiferent dacă intervenţia este principală (când terţul pretinde pentru sine dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta) sau accesorie (când hotărârea ce s-ar putea pronunţa împotriva părţii în apărarea căreia intervine terţul, i-ar prejudicia acestuia drepturile şi interesele). Prin urmare, chiar şi în ipoteza cererii de intervenţie accesorie, terţul trebuie să justifice un interes personal, care constă în apărarea unui drept sau a unui interes propriu, suplimentar celui al părţii în folosul căreia a intervenit, întrucât terţul nu se converteşte într-un simplu apărător al părţii în favoarea căreia a intervenit, el are un interes propriu în participarea la activitatea judiciară, prin intervenţia formulată putând evita o acţiune ulterioară împotriva sa.

În cazul intervenţiei principale, nu este necesar să existe identitate între dreptul pretins de terţ şi dreptul ce formează obiectul cererii principale dar, între cele două drepturi subiective, trebuie să existe o legătură strânsă, suficientă pentru a justifica rezolvarea împreună a celor două cereri. Dacă între pretenţia terţului şi pretenţia supusă judecăţii de către reclamant (sau de către pârât, în cazul în care s-a formulat o cerere reconvenţională) nu există conexiunea strânsă impusă de Cod, atunci intervenţia principală este inadmisibilă.

Revenind la cauza prezentă, aşa cum reiese din încheierea de amânare a pronunţării, ce face obiectul recursului analizat, recurentul C. a precizat, prin mandatarul său (titular, de asemenea, al cererii de intervenţie şi în nume propriu, în primul grad de jurisdicţie), că înţelege să formuleze atât o cerere de intervenţie în interes propriu, cât şi o cerere de intervenţie în interesul pârâtului CNSAS.

Instanţa de fond a respins cererile de intervenţie, considerându-le inadmisibile în principiu şi reţinând faptul că pretinsele împrejuri la care s-au referit cei doi petenţi (de exemplu "acţiunile pârâtului A. au condus la deposedarea lui şi a familiei de bunuri") nu se regăsesc între faptele invocate de către reclamant în cererea de chemare în judecată şi pe baza cărora s-a solicitat constatarea calităţii de colaborator a lui A., astfel că nu s-a dovedit existenţa unui interes care să justifice o cerere de intervenţie, nici a intervenţiei principale şi nici din perspectiva unui eventual interes propriu care să justifice intervenţia accesorie.

În recursul îndreptat împotriva acestei soluţii, recurentul C. a invocat o serie de alegaţii, în cea mai mare parte lipsite de sens şi coerenţă, la limita de a nu putea fi încadrate în niciunul dintre motivele de recurs invocate (respectiv în situaţiile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 6 şi 8 C. proc. civ.), câtă vreme recurentul nici nu a dezvoltat aceste critici şi nici nu le-a încadrat el însuşi în cazurile de casare invocate.

Astfel, aserţiunile lipsite de suport real ale recurentului privitoare la încălcarea regulilor de repartizare aleatorie a cauzelor în desemnarea completului investit cu soluţionarea cauzei în prima instanţă, precum şi afirmaţiile defăimătoare la adresa judecătorului curţii de apel care a instrumentat cauza, în afară că nu au fost dovedite în niciun fel, nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate invocate şi nici nu pot conduce la reformarea soluţiei atacate cu recurs.

Recurentul mai critică şi felul în care primul judecător ar fi soluţionat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, critică nefondată, de asemenea, câtă vreme cererea sa de intervenţie nu a fost admisă în principiu, sus-numitul nu a dobândit calitatea de "parte" în proces, perspectivă din care nu putea fi titular al unei excepţii de neconstituţionalitate, iar instanţa nu putea exercita controlul-filtru impus de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, pentru a admite o astfel de cerere de sesizare a Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte critica referitoare la recuzarea judecătorului de fond, Înalta Curte consideră că prima instanţă a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ., în raport cu care judecata poate continua (neintervenind suspendarea) după formularea cererii de recuzare, cu condiţia ca pronunţarea soluţiei să intervină după soluţionarea cererii de recuzare; aşa cum rezultă din încheierea recurată, după formularea cererii de recuzare, judecătorul curţii de apel a amânat pronunţarea în cauză şi a pronunţat soluţia după soluţionarea cererii de recuzare de către un alt complet de judecată al aceleiaşi instanţe.

Totodată, contrar celor susţinute de către recurent, nu există nicio dispoziţie legală care să oblige judecătorul recuzat la a formula o cerere de abţinere, prevederile art. 48 alin. (1) C. proc. civ., creând o vocaţie şi nu o obligaţie, în favoarea magistratului recuzat, în ceea ce priveşte formularea unei cereri de abţinere, fiind la latitudinea acestuia de a aprecia asupra oportunităţii unei astfel de cereri.

Nu se poate reţine ca fiind de natură să conducă la reformarea încheierii recurată nici pretinsa contradictorialitate în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de recuzare din perspectiva insuficientei timbrări, câtă vreme recurentul a învederat, în cererea de recurs, că înţelege să atace pe această cale doar încheierea din 05.09.2019 şi sentinţa de fond, nu şi încheierea de soluţionare a cererii de recuzare în legătură cu care s-a analizat problema insuficientei timbrări.

Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte va respinge ca fiind nefondat recursul declarat de recurentul C., prin mandatar D. împotriva încheierii de amânare a pronunţării, din data de 05 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Ulterior încheierii din 5 septembrie 2019, curtea de apel a pronunţat sentinţa civilă nr. 471 din 20 septembrie 2019, prin care a admis acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi a constatat calitatea de colaborator al Securităţii în privinţa pârâtului A..

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au formulat recurs atât recurentul C., prin mandatar D., cât şi recurentul pârât A., care a precizat recursul prin memoriul depus la data de 5 noiembrie 2021, iar la aceeaşi dată, Înalta Curte a admis în principiu, pentru motivele expuse în încheierea interlocutorie de la termenul respecvtiv, cererea de intervenţie accesorie în sprijinul reclamantului-intimat CNSAS, formulată de către intervenientul I. care, în acest fel, a dobândit calitatea de parte în prezentul proces.

La termenul de judecată din data de 25 februarie 2022, Înalta Curte a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului promovat împotriva sentinţei de către recurentul C., prin mandatar D., excepţie pe care a supus-o dezbaterii contradictorie a părţilor la data de 11 martie 2022 şi asupra căreia, văzând dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte se va pronunţa cu prioritate.

Se reţine că, potrivit art. 65 alin. (1) C. proc. civ., "Intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale".

Ca atare, dat fiind faptul că terţul nu dobândeşte calitatea de parte decât din momentul şi sub condiţia admiterii în principiu a cererii sale de intervenţie voluntară, în cazul respingerii cererii, textul art. 64 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. conferă calitate procesuală activă în recurs şi unei persoane care nu a figurat ca parte în proces, acest caz fiind inclus printre excepţiile prevăzute de art. 458 din acelaşi cod, ce vizează subiectele căilor de atac, conform căruia acestea pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane; prin urmare, împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie, terţul intervenient poate exercita calea de atac, chiar dacă nu a dobândit calitatea de parte, deoarece justifică în mod evident interesul atacării soluţiei, drept pe care recurentul C. l-a valorificat, prin recurarea încheierii din 5 septembrie 2019, din perspectiva respingerii ca inadmisibilă în principiu a cererii sale de intervenţie în proces.

Cu toate acestea, însă, intervenientul a cărui cerere a fost respinsă ca inadmisibilă poate exercita calea de atac împotriva încheierii odată cu fondul doar sub aspect temporal, neputând ataca hotărârea de dezînvestire, acest drept fiind rezervat doar părţilor. Din moment ce cererea de intervenţie a fost considerată inadmisibilă, cel care a formulat-o nu a devenit parte în proces, în sensul art. 65 alin. (1) anterior citat, astfel încât el nu are calitate procesuală pentru formularea căii de atac decât în ceea ce priveşte încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie, neavând deschisă perspectiva recurării sentinţei de fond, o astfel de cale de atac neputând fi decât inadmisibilă.

Nu este lipsită de semnificaţie nici împrejurarea că soluţia dispusă prin sentinţa recurată de către titularul cererii de intervenţie respinsă ca inadmisibilă în principiu, este favorabilă părţii în sprijinul căreia sus-numitul C. a solicitat să intervină în proces, respectiv reclamantului, câtă vreme acţiunea CNSAS a fost admisă, dar împrejurarea că memoriul de recurs nu conţine nicio critică referitoare la soluţia ori considerentele cuprinse în sentinţă, respectiv, nemotivarea (ca o cauză a nulităţii recursului), dar şi interesul procesual sunt subsecvente aspectelor legate de admisibilitatea căii de atac din perspectiva principiului legalităţii, căruia instanţa de reformare îi va acorda firească prioritate.

În considerarea acestor succinte argumente, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii invocată din oficiu şi, în consecinţă, va respinge, ca fiind inadmisibil, recursul declarat de recurentul C., prin mandatar D., împotriva sentinţei civile nr. 471 din 20 septembrie 2019.

B. RECURSUL PROMOVAT DE RECURENTUL-PÂRÂT A. ŞI EXCEPŢIA DE NELEGALITATE:

B.I. Înainte de a trece la analiza recursului promovat împotriva aceleiaşi sentinţe de către recurentul A., Înalta Curte va avea în vedere faptul că acesta, la termnul de judecată din data de 11 martie 2022, a invocat excepţia de nelegalitate a deciziei prin care CNSAS a aprobat Nota de constatare şi a dispus sesizarea instanţei de judecată, iar instanţa de recurs, după punerea excepţiei în discuţia părţilor, a decis să se pronunţe asupra sa odată cu fondul recursului, având în vedere anumite aspecte comune ce urmau a fi dezbătute în legătură cu cele două instituţii şi etape procesuale, pentru a se evita perspectiva unei eventuale antepronunţări a completului asupra unuia dintre aceste aspecte; ca atare, urmează a se analiza cu prioritate această excepţie de nelegalitate.

Se impune a se preciza mai întâi că, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, "Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.

(2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.

(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege".

Excepţia de nelegalitate poate fi invocată direct în recurs de către partea interesată sau de către instanţa de judecată din oficiu (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept); prin Decizia nr. 36/2016 a acestui complet s-a statuat că "Dispoziţiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, permit invocarea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, direct în recurs".

Din economia dispoziţiei legale citată anterior rezultă că instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de nelegalitate, verifică legalitatea acesteia prin intermediul cauzelor de inadmisibilitate, respectiv prin prisma a trei condiţii, ce se cer a fi întrunite cumulativ: excepţia să vizeze un act administrativ individual, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea contenciosului administrativ; actul administrativ individual în discuţie să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţia României şi art. 5 din Legea 554/2004; soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra litigiului să depindă de actul administrativ cu caracter individual, ceea ce presupune afirmarea şi demonstrarea interesului procesual pe care îl prezintă rezolvarea prealabilă a excepţiei, în raport cu obiectul şi circumstanţele cauzei.

În altă ordine de idei, Înalta Curte aminteşte că actul administrativ individual este o manifestare de voinţă care creează, modifică ori desfiinţează drepturi şi obligaţii în beneficiul ori sarcina uneia sau mai multor persoane, adresându-se unui anumit destinatar sau unei pluralităţi de destinatari, determinaţi sau determinabili prin conţinutul actului; aceasta presupune, înainte de toate, condiţia ca obiectul excepţiei de nelegalitate să fie un act administrativ, adică actul unilateral, ce emană de la o autoritate publică centrală sau locală, fiind o manifestare de voinţă expresă, unilaterală şi făcută în scopul naşterii, modificării sau stingerii raporturilor juridice, a cărei realizare este garantată prin forţa de constrângere a statului sau constată situaţii juridice reglementate de lege, în condiţiile prevăzute de normele juridice în vigoare, în literatura de specialitate corect subliniindu-se că, pentru a fi act juridic, trebuie ca manifestarea de voinţă pe care o exprimă actul administrativ, să aibă capacitatea de a produce efecte juridice proprii. Prin urmare, nu orice manifestare de voinţă este un act administrativ, simpla exprimare a unei opinii de către o instituţie publică adminstrativă nu întruneşte condiţiile pentru a fi un asemenea act.

Mai trebuie menţionat şi faptul că actul administrativ reprezintă forma juridică principală de activitate a administraţiei publice, supusă unui regim de putere publică, precum şi controlului de legalitate al instanţelor judecătoreşti, care emană de la autorităţi administrative sau de la persoane private autorizate de acestea; caracterul expres al manifestării de voinţă este determinat de regimul de putere publică în care se emit actele administrative, iar de acest regim de putere publică se leagă caracterul obligatoriu al actului administrativ, precum şi executarea lui din oficiu. Un astfel de act se bucură de prezumţiile de legalitate, de autenticitate şi de veridicitate, din acestea desprinzându-se concluzia că actul se impune subiectelor de drept care sunt, în egală măsură, obligate să-l respecte sau să-l execute.

Aşa cum s-a precizat anterior, instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de nelegalitate, este obligată să examineze primordial îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate anterior expuse; supunând acestui examen preliminar excepţia de nelegalitate invocată de către recurentul A. direct în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu întruneşte exigenţa admisibilităţii cel puţin din perspectiva condiţiei de a avea ca obiect un act administrativ cu caracter individual, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 (în forma în vigoare la data sesizării instanţei de prim grad), "În baza verificărilor prevăzute la art. 6 alin. (1), direcţia de specialitate întocmeşte o notă de constatare cu privire la existenţa sau inexistenţa calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia pentru persoana care a făcut obiectul verificării", iar art. 8 al aceluiaşi act normativ, în forma menţionată, stabileşte cu claritate procedura aplicabilă distinct fiecărei situaţii în parte, astfel: "Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ia în discuţie nota de constatare şi, după caz: a) aprobă nota de constatare şi dispune Direcţiei juridice introducerea unei acţiuni în constatarea calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia; b) infirmă nota de constatare şi dispune Direcţiei juridice eliberarea unei adeverinţe din care să rezulte că persoana verificată nu a avut calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia."

Din conţinutul acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată, în contradicţie cu susţinerile recurentului-pârât, faptul că, în situaţia prevăzută de lit. a) a articolului 8, aplicabilă în cauza de faţă şi anume aceea în care se aprobă nota de constatare, Colegiul Consiliului nu emite niciun act care să poarte titulatura de "decizie", în motivarea excepţiei de nelegalitate, titularul acesteia referindu-se în mod expres la un astfel de act, ca obiect al excepţiei, fără a oferi niciun alt criteriu de identificare sau de individualizare a pretinsei decizii şi fără a face în vreun fel dovada existenţei sale. Obligaţia instituţiei CNSAS de a emite o decizie în cazul în care se apreciază că este oportună sesizarea instanţei de contencios administrativ nu se poate deduce nici din terminologia folosită de către legiuitor pentru cazul prevăzut de lit. a) a articolului 8, câtă vreme, în "Dicţionarul explicativ al limbii române", verbul "a dispune" este sinonim cu "a hotărî, a decide, a ordona", ceea ce nu implică, nu impune şi nici nu presupune în mod obligatoriu emiterea unui act în formă scrisă, fizică, intitulat "decizie".

În realitate, aşa cum rezultă din înscrisul emis de CNSAS cu nr. x/17.05.2019 şi depus la dosar fond, în urma şedinţei Colegiului CNSAS în care a fost analizată nota de constatare nr. x/06.05.2019 şi s-a decis sesizarea instanţei de contencios administrativ cu acţiune în constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a pârâtului, a fost întocmit un proces-verbal al şedinţei, cu nr. x/9.05.2019 (şi nu o decizie), în înţelesul etimologic al sintagmei de "proces-verbal", acela de "dare de seama a unei şedinţe". Prin urmare, susţinerea autorului excepţiei de nelegalitate în sensul că sesizarea instanţei de judecată cu acţiunea în constatarea calităţii de colaborator ar fi condiţionată de emiterea actului final al Colegiului CNSAS, respectiv o decizie prin care se aprobă Nota de constatare şi se dispune iniţierea procedurii judiciare, act ce trebuie să fie motivat în drept şi în fapt, este lipsită de suport real.

În contextul arătat, nici invocarea de către titularul excepţiei a articolelor 23 şi 24 din O.U.G. nr. 24/2008, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii în constatare, pentru a susţine respingerea acţiunii ca inadmisibilă pentru pretinsa nerespectare de către autoritatea reclamantă a obligaţiei de emitere a unei decizii de sesizare a instanţei de contencios administrativ, nu poate fi avută în vedere deoarece aceste dispoziţii legale, contrar celor susţinute de către recurent, nu stabilesc faptul că, la baza sesizării instanţei de judecată, ar sta un act final, motivat în fapt şi în drept, emis de către Colegiul CNSAS, în urma discutării şi aprobării notei de constatare a Direcţiei de specialitate, ţinând seama de avizul Direcţiei juridice.

În ceea ce priveşte procesul-verbal nr. x/09.05.2019 al Colegiului CNSAS, singurul act emis de către acest organ din cadrul reclamantului, în urma analizei notei de constatare nr. x/06.05.2019, nu există, aşa cum am arătat, obligaţia legală de a se emite un alt act cu o anumită tipicitate, forţă juridică sau care să definească încheierea unei eventuale proceduri prealabile, aşa cum susţine, în mod nejustificat, pârâtul.

Prin urmare, procesul-verbal menţionat nu este act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, întrucât nu este producător de efecte juridice prin el însuşi, în baza acestui document fiind promovată prezenta acţiune în constatare. Mai mult decât atât, actul în analiză nu dispune măsuri efective, ci constată votarea aprobării notei de constatare şi de sesizare a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, de către Direcţia Juridică, cu acţiunea în constatarea calităţii de colaborator al Securităţii, în ce priveşte persoana pârâtului; de altfel, în practica instanţei supreme, s-a apreciat, în mai multe decizii de speţă, că nici notele de constatare, nici avizul Direcţiei Juridice şi nici procesele-verbale ale şedinţelor Colegiului CNSAS nu sunt acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, aceste documente fiind doar acte interne prealabile, emise de către structuri din cadrul CNSAS în îndeplinirea atribuţiilor legale prevăzute de O.U.G. nr. 24/2008, cu modificările şi completările ulterioare (cea mai recentă, decizia ICCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 1236/02.03.2022); s-a evidenţiat, astfel, că actele CNSAS de natura notelor de constatare şi procesele-verbale ca acela supus prezentei analize, "nu dispun măsuri efective, ci constată o anumită situaţie de fapt, relevă anumite împrejurări factuale (nota de constatare), respectiv procesul-verbal cuprinde votarea aprobării notei de constatare şi de sesizare a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal [...]."

Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte constată faptul că excepţia de nelegalitate invocată de către recurentul pârât A. nu întruneşte exigenţa admisibilităţii în sensul de a avea ca obiect un act administrativ cu caracter individual, astfel că instanţa învestită cu soluţionarea ei o va respinge ca fiind inadmisibilă şi, faţă de această soluţie, nu va păşi la analiza aspectelor de nelegalitate invocate pe fondul excepţiei.

B.II. Aşa cum am arătat anterior în partea descriptivă a prezentei decizii, în recursul promovat de către recurentul-pârât A., acesta a criticat sentinţa atacată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctul 6 teza I, punctul 7 şi punctul 8 din C. proc. civ. (critici dezvoltate prin memoriul depus în faţa instanţei de recurs la termenul de judecată din data de 5.11.2021), susţinând pretinsa nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii ce face obiectul criticilor şi solicitând reformarea acestei sentinţe.

Într-o ordine firească, Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), criticile recurentului-pârât, din perspectiva acestei situaţii de casare, fiind nefondate, pentru argumentele ce urmează:

Se impune a se aminti, înainte de toate că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Astfel, în lumina acestor dispoziţii legale, din perspectiva exigenţei de a motiva, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, aşa cum s-a evidenţiat în doctrină, "considerentele hotărârii judecătoreşti trebuind să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul" (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

În legătură cu acest aspect, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, "motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele; în ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii".

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor, în diferite state; mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei.

Revenind la prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. şi transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentul-pârât A., Înalta Curte aminteşte că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. În repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, instanţa supremă a subliniat faptul că motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului, aşa cum am menţionat în anteriorul paragraf.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând, într-o manieră clară şi coerentă, argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată, ceea ce face ca afirmaţiile recurentului ce susţin motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 să apară ca fiind nefondate.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului; hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt şi textele de lege incidente în cauză, reprezentând, aşadar, o "motivare în fapt şi în drept" în înţelesul pe care art. 425 alin. (1) C. proc. civ. îl atribuie acestei sintagme, instanţa de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar.

Astfel, după prezentarea extinsă a situaţiei de fapt, aşa cum se reflectă aceasta în probele dosarului la care judecătorul de primă instanţă s-a raportat permanent în expunerea aspectelor factuale, acesta a procedat la analiza în detaliu a îndeplinirii în cauză, a condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, tocmai din perspectiva acestei situaţii de fapt reflectată de probele pe care le-a examinat şi prezentat argumentat în conţinutul considerentelor; de asemenea, judecătorul de primă instanţă a motivat cu claritate şi conciziune de ce a înlăturat susţinerile şi argumentele recurentului expuse atât în cuprinsul întâmpinării, cât şi în faţa instanţei de judecată.

Un exemplu pentru faptul că judecătorul de fond s-a aplecat cu atenţie asupra susţinerilor pârâtului şi i-a analizat apărările, păstrând un elocvent echilibru procesual, este maniera în care a înlăturat susţinerile sus-numitului în sensul că "nu ar fi cunoscut că organele de Contrainformaţii Militare făceau parte din structura fostei Securităţi"; astfel, în conţinutul filelor x verso şi 45 (dosar fond, vol. 3), magistratul de la curtea de apel a combătut cu claritate şi explicit această apărare, folosindu-se de argumente logice, întemeiate nu numai pe probe şi pe dispoziţii legale aferente perioadei de timp la care se referă situaţia de fapt stabilită în dosar, dar şi pe prezumţii raţionale şi justificate, pe care judecătorul le explicitează logic, inclusiv cu trimiteri la afirmaţiile pârâtului din propria întâmpinare depusă la dosarul de fond (cit.:

"chiar din maniera de redactare a întâmpinării rezultă foarte clar că pârâtul A. avea cunoştinţă, în perioada de referinţă, de structura şi activitatea Securităţii, sens în care menţionează... ".)

De altfel, oprindu-ne la acest exemplu, se impune a se evidenţia că, în contra afirmaţiilor recurentului, aceasta este maniera în care judecătorul de primă instanţă a combătut şi înlăturat toate apărările pârâtului şi anume pe acelea esenţiale şi de o anumită importanţă reflectată în capacitatea de a contrazice concluziile judecătorului şi convingerea sa în legătură cu aspectele esenţiale care au condus la admiterea acţiunii.

Ceea ce susţine recurentul că ar atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. ar fi pretinsa omisiune a judecătorului de a demonstra în scris motivele care au stat la baza înlăturării unor apărări esenţiale formulate de către pârât, fiind vorba despre apărările care se regăsesc în cuprinsul întâmpinării formulate de acesta faţă de acţiunea CNSAS, prin care ar fi demonstrat nelegalitatea unui asemenea demers judiciar, în condiţiile în care verificarea eventualei calităţi a pârâtului de colaborator al Securităţii a fost efectuată în trecut de nu mai puţin de cinci ori, toate aceste demersuri finalizându-se cu emiterea unei adeverinţe de către acelaşi organism, respectiv CNSAS, prin care s-a constatat că A. nu a colaborat în vreun fel cu Securitatea. De asemeneea, se susţine şi că sentinţa ar fi afectată de viciul nemotivării pentru că, în cuprinsul întâmpinării, recurentul ar fi demonstrat că Nota de constatare nr. x/06.05.2019, emisă de către CNSAS, a fost emisă în baza unor aparente probe cărora CNSAS le acordă un caracter de noutate, iar magistratul de la curtea de apel nu ar fi argumentat de ce nu a a ţinut cont de această apărare.

Afirmaţiile recurentului în sensul expus în paragraful anterior sunt nefondate şi incapabile să conducă la o eventuală reformare a hotărârii judecătoreşti ce face obiectul recursului, din această perspectivă.

Aşa cum s-a subliniat şi într-un anterior paragraf, doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

În acest context, este lipsită de orice relevanţă afirmaţia recurentului în sensul lipsei considerentelor faţă de susţinerea sa privitoare la faptul că verificarea eventualei sale calităţi de colaborator al Securităţii a fost efectuată în trecut de nu mai puţin de cinci ori, primind adeverinţă de necolaborare, câtă vreme acţiunea în constatare promovată de CNSAS şi care face obiectul cauzei ce a învestit instanţa de fond, susţine existenţa calităţii de colaborator al Securităţii a pârâtului, pe baza a două note informative din data de 05.05.1975, care nu au făcut obiectul altei analize a Colegiului CNSAS, în afara celei prin care s-a dispus sesizarea instanţei cu acţiunea din prezenta cauză; în acest context, simpla susţinere a unei pretinse omisiuni a judecătorului de a înlătura în mod expres această apărare nu face dovada nici a unei eventuale vătămări ce s-ar fi produs prin această omisiune şi nici nu e un aspect a cărui combatere, dacă ar fi fost mai bogat argumentată de către curtea de apel, ar fi condus la pronunţarea unei soluţii diferite pe fondul cauzei, datorită unor considerente ce vor fi ulterior expuse, în analiza unui alt motiv de casare, astfel că afirmaţiile recurentului în acest sens sunt subiective şi lipsite de substanţă.

În legătură cu pretinsa nemotivare a sentinţei cu privire la Nota de constatare nr. x/06.05.2019, emisă de către CNSAS, din perspectiva caracterului nelegal al acestui act (caracter pe care recurentul pretinde că l-ar fi dovedit), este fără putere de tăgadă că, prin alegaţiile în mare proporţie de natură toretică ce susţin această critică, titularul căii de atac îşi exprimă, în realitate, nemulţumirea faţă de împrejurarea că judecătorul de fond nu a dat eficienţă punctului său de vedere, soluţia dispusă prin sentinţă fiind contrară acestei poziţii a pârâtului. Nemulţumirea părţii care a pierdut procesul faţă de opţiunea magistratului de a nu valorifica apărările acestei părţi şi de a nu şi le însuşi, raportat la probele administrate şi la prevederile legale incidente în cauză, nu conduce prin ea însăşi la concluzia neexaminării acestor apărări şi a ruperii echilibrului procesual.

De altfel, afimaţiile recurentului care, în opinia sa, ar fi dovedit caracterul nelegal al Notei de constatare nr. x/06.05.2019 şi în legătură cu care sentinţa nu ar fi motivată, nu au caracter esenţial şi, sub nicio formă, nu ar fi fost relevante în sensul de a conduce la o soluţie diferită; aceasta deoarece, în legătură cu acest aspect, în întâmpinarea depusă în primul grad de jurisdicţie, recurentul a afirmat că două note informative, care nu sunt preluate în acţiunea în constatare, ar fi citate în nota de constatare respectivă, unde se arată că ele au stat la baza unei adeverinţe anterioare de necolaborare, respectiv a adeverinţei nr. x/22.10.2013 de necolaborare cu Securitatea şi nu fac obiectul noii proceduri de verificare.

Caracterul irelevant al acestei apărări la care se pretinde că nu s-ar fi răspuns, rezidă tocmai din aceea că acţiunea în constatare cu care a fost învestită instanţa nu s-a fundamentat pe cele două note informative, care doar au fost citate în respectiva notă de constatare ca documente ce au fundamentat una din adeverinţele de necolaborare anterioare, dar nu au întemeiat şi nu au susţinut sau probat pretenţiile reclamantului în cauza pendinte; ca atare, analizarea lor de către curtea de apel ar fi excedat situaţiei de fapt ce a condus la admiterea acţiunii şi nu ar fi avut nicio relevanţă.

În considerarea acestor argumente, aşadar, criticile recurentului ce fac obiectul motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate în totalitate.

Aşa cum s-a precizat în partea descriptivă a prezentei decizii, în motivarea recursului, recurentul-pârât a invocat şi situaţia de casare prevăzută de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. ("când s-a încalcat autoritatea de lucru judecat"), astfel că, având în vedere argumentele invocate în susţinerea sa, dar şi pentru a păstra configuraţia memoriului de recurs, Înalta Curte va păşi la analiza acestui motiv, în continuarea prezentelor considerente.

Trebuie menţionat mai întâi faptul că, reglementată de către dispoziţiile art. 430-432 C. proc. civ. ca fiind principalul efect al unei hotărâri judecătoreşti, dar şi ca excepţie absolută, autoritatea de lucru judecat are la bază două reguli esenţiale şi anume aceea că o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată şi aceea că soluţia cuprinsă într-o hotărâre judecătorească definitivă, e prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o hotărâre ulterioară. Deci, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

Tocmai pentru aceste raţiuni, legiuitorul, prin reglementarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care interzice judecătorului să reia dezbaterile asupra unei chestiuni litigioase deja tranşate de către o jurisdicţie anterioară şi asupra căreia o instanţă a statuat, a dat prioritate autorităţii lucrului judecat, chiar şi în faţa principiului non reformatio în peius; ca atare, din perspectiva importanţei sale pentru sistemul judiciar, autoritatea de lucru judecat apare ca o regulă de bază a procesului civil, expresie a exigenţei că adevărul stabilit printr-o hotărâre judecătorească să reflecte cât mai fidel realitatea, iar modalităţile prin care se ajunge la adevărul prezumat, să fie însoţite de garanţiile care conferă încredere în actul de justiţie.

În prezenta cauză, în susţinerea acestui motiv de casare, recurentul-pârât a pretins că sentinţa recurată ar încălca autoritatea de lucru judecat şi principiul securităţii raporturilor juridice întrucât, anterior, intimatul-reclamant ar fi constatat, în îndeplinirea atribuţiilor ce i-au fost conferite cu deplină jurisdicţie, că A. nu a fost nici lucrător şi nici colaborator al Securităţii, aşa cum rezultă din adeverinţa nr. x/22.10.2013, act invocat chiar de către CNSAS prin Nota de constatare nr. x/07.05.2019, prin care s-a dispus formularea cererii care face obiectul prezentei cauze; ulterior, susţine recurentul, aceeaşi autoritate a statului ar fi revenit asupra propriei sale decizii şi ar fi solicitat instanţei să constate opusul a ceea ce chiar CNSAS a stabilit la momentul verificărilor efectuate şi vizate de respectiva adeverinţă.

În opinia titularului căii de atac, modalitatea în care autoritatea reclamantă a acţionat, ar determina un dezechilibru al raporturilor juridice a căror securitate ar trebui să o respecte, prin revenirea nejustificată asupra unor aspecte deja tranşate, ceea ce ar însemna încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a dreptului la un proces echitabil.

Aceste aserţiuni sunt, în mod vădit, nefondate şi incapabile de a atrage în cauză reformarea sentinţei din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Aşa cum s-a menţionat în paragrafele anterioare, autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei, afirmarea acestui principiu urmărind nu doar împiedicarea judecării din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces; este fără putere de tăgadă, aşadar, că principiul în discuţie nu poate fi invocat decât în legătură cu existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare, indiferent dacă aceasta a fost pronunţată în primă jurisdicţie ori într-o cale de atac de reformare ori de retractare, important fiind să aibă caracter definitiv; pe de altă parte, principiul securităţii raporturilor juridice, invocat de către recurent în legătură cu pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat a actelor emise anterior de către reclamantă, este un principiu care, fără a se bucura de consacrare constituţională, se referă, mai ales, la neretroactivitatea, accesibilitatea şi previzibilitatea legii şi la asigurarea interpretării sale unitare, dar fără a neglija stabilitatea situaţiilor juridice şi a raporturilor consfinţite prin hotărâri judecătoreşti, astfel că afirmă tot necesitatea respectării întocmai a celor dispuse de o instanţă de judecată, în caz contrar, actul administrat fiind lipsit de finalitate, ideea de dreptate devenind iluzorie.

În consecinţă, este fără putere de tăgadă că principiul autorităţii de lucru judecat, cu toate consecinţele sale peremptorii, nu poate fi invocat în legătură cu actele emise de către CNSAS întrucât această instituţie este lipsită de atribuţii jurisdicţionale, actele pe care le emite, privind accesul la dosar şi deconspirarea Securităţii, fiind supuse controlului instanţelor de judecată, împrejurări evidenţiate în mod constant şi în repetate rânduri, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. (Decizia nr. 27/05.02.2013, M.Of. nr. 150 din 21.03.2013, Decizia nr. 165/08.02.2011, M.Of. nr. 251 din 11.04.2011, Decizia nr. 760/07.06.2011, M.Of. nr. 668 din 20.09.2011, Decizia nr. 1420/20.10.2011, M.Of. nr. 859 din 06.12.2011, Decizia nr. 1522/15.11.2011, M.Of. nr. 38 din 17.01.2012 etc).

Astfel, având în vedere cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească atât o jurisdicţie administrativă, cât şi un act administrativ-jurisdicţional, instanţa constituţională, examinând natura juridică a activităţii de jurisdicţie desfăşurată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi de Colegiul Consiliului, a concluzionat că acesta nu se încadrează în niciuna dintre jurisdicţiile prevăzute de Constituţia României, ea nu este o jurisdicţie administrativă, pentru că nu este facultativă, ci obligatorie, iar contrar prevederilor art. 24 alin. (2) din Constituţie, în cursul procedurii, persoanele verificate nu pot fi asistate de un avocat, nu este asigurată independenţa şi imparţialitatea organului care decide, dezbaterile nu sunt publice şi nici contradictorii, iar conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004, prin jurisdicţie administrativă specială se înţelege activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă, care are competenţa legală de a soluţiona un conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi al independenţei respectivei autorităţi. De asemenea, activitatea CNSAS nu este nici o jurisdicţie judiciară pentru că organele care o exercită, nu sunt instanţe judecătoreşti, supuse normelor de organizare şi funcţionare prevăzute în Titlul III, Capitolul VI, privind autoritatea judecătorească, din Constituţie (Decizia CCR nr. 51 din 31 ianuarie 2008, publicată în M. Of. nr. 95 din 6 februarie 2008).

În considerarea tuturor acestor argumente, aşadar, criticile recurentului ce fac obiectul motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate în totalitate.

În cadrul aceluiaşi recurs ce face obiectul prezentei analize, recurentul-pârât A. a invocat şi motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în susţinerea căruia a inserat mai multe critici ce urmează a fi analizate în cele ce urmează:

Prima critică vizează greşita aplicare de către judecătorul de primă jurisdicţie a dispoziţiilor art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, în vigoare la momentul depunerii cererii introductive de instanţă, susţinând titularul căii de atac că procedura aplicabilă la data iniţierii noilor verificări, stabilea o serie de condiţii care se impuneau a fi îndeplinite în prealabil pentru ca CNSAS să poate recurge la o nouă verificare a calităţii de colaborator al Securităţii cu privire la o anumită persoană vizată, condiţii ce nu erau îndeplinite în cazul său, deoarece situaţia sa ar fi fost verificată în repetate rânduri, fiind emise în acest sens, de către Colegiul CNSAS, Deciziile nr. 40/21.05.2002, nr. 188/31.08.2004 şi nr. 310/26.09.2006, anterior adoptării O.U.G. nr. 24/2008; prin toate aceste trei decizii, CNSAS ar fi constatat lipsa calităţii recurentului de lucrător sau colaborator al Securităţii, iar ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 24/2008, situaţia recurentului ar fi fost din nou verificată de către CNSAS, fiind emisă, în acest sens, Adeverinţa nr. x/22.10.2013, eliberată pe baza Notei de constatare nr. x/16.10.2013, prin care a fost, o dată în plus, constatată lipsa calităţii sale de lucrător sau colaborator al Securităţii.

În opinia recurentului, exclusiv această verificare, efectuată în decursul anului 2013 de către CNSAS, ar fi îndeplinit în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, fiind făcută după mai mult de cinci ani de la data intrării în vigoare a respectivului act normativ, perioadă suficientă pentru implementarea procesului de preluare în gestiune a tuturor arhivelor de interes pentru activitatea CNSAS; susţine sus-numitul că prevederile O.U.G. nr. 24/2008 îngrădesc în mod expres posibilitatea CNSAS de a mai recurge la noi verificări ale unei persoane care deja a parcurs procedura instituită de acest act normativ, iar prin revenirea asupra unei soluţii deja pronunţată de către CNSAS, ar fi fost distrus echilibrul just care trebuie păstrat între interesele individului şi necesitatea de a garanta eficacitatea justiţiei, aducându-se atingere chiar esenţei dreptului la un proces echitabil (Cauza Bujniţa c. Moldovei, pct. 23).

Ulterior, prin memoriul depus la termenul de judecată din data de 5 noiembrie 2021, în legătură cu aceleaşi aspecte expuse în precedentele ultime două paragrafe, recurentul A. a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii introductive de instanţă, din perspectiva a două aspecte: în primul rând, susţine recurentul că CNSAS nu mai putea aplica procedura de verificare şi nu mai putea sesiza instanţa de judecată cu o acţiune în constatare, în temeiul art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, în anul 2019, în condiţiile în care procedura de reverificare ar fi fost deja aplicată şi s-ar fi finalizat prin emiterea Adeverinţei nr. 2548/22 octombrie 2013, iar în al doilea rând, din probele administrate, nu ar rezulta că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008 pentru a se dispune reverificarea recurentului şi sesizarea instanţei cu o acţiunea în constatare.

Înalta Curte a apreciat că aceste susţineri, intitulate de către titularul lor ca fiind o "precizare a motivelor de recurs", nu reprezintă motive noi de recurs invocate în afara termenului de motivare legal, imperativ şi peremptoriu sau care ar impune analiza caracterului lor de ordine publică, fiind, în realitate o reiterare a motivelor iniţial invocate, o dezvoltare a acestora prin uzitarea unui mecanism procedural nou, acela al invocării excepţiei inadmisibilităţii cererii introductive de instanţă şi nu a unei excepţii de fond sau de procedură, în faza de judecată a recursului ori în legătură cu acesta, şi care ar fi impus analiza cu prioritate a respectivelor susţineri, înainte de a se trece la analiza fondului recursului; ca atare, prin încheierea interlocutorie de la termenul de judecată din data de 25 februarie 2022, Înalta Curte a respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii invocate în legătură cu respectiva dezvoltare şi precizare a motivelor de recurs depuse în data de 5 noiembrie 2021, excepţii invocate de către intimatul-reclamant Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Pentru aceleaşi argumente, instanţa de reformare va analiza precizările din memoriul depus de către recurentul A. în legătură cu conţinutul şi configuraţia recursului iniţial promovat, aspectele repetitive urmând a fi analizate o singură dată.

Înainte de a se trece la analiza excepţiei ce a făcut obiectul precizării motivelor de recurs, Înalta Curte aminteşte că inadmisibilitatea este o sancţiune care vizează exercitarea unei modalităţi de promovare a acţiunii civile prohibită, în mod expres sau implicit, de către o normă legală imperativă ori care presupune nerespectarea unei condiţii de validitate a căii procedurale aleasă de parte, implicând contestarea dreptului părţii interesate de a sesiza instanţa; inadmisibilităţile se împart în inadmisibilităţi de ordin subiectiv (referitoare, de exemplu, la calitatea procesuală, la faptul că dreptul subiectiv dedus judecăţii nu este recunoscut şi ocrotit de lege etc.) şi inadmisibilităţi de ordin obiectiv (atunci când drepturile şi pretenţiile reclamantului nu pot fi ocrotite pe calea procesuală aleasă greşit, decăderile, autoritatea de lucru judecat etc.).

Trebuie remarcat faptul că, în motivarea excepţiei de inadmisibilitate a cererii introductive de instanţă, recurentul-pârât A. nu invocă aspecte legate de prohibirea de către o normă imperativă a cererii în forma în care aceasta a fost promovată, nici nerespectarea unei condiţii de validitate a acţiunii şi nici existenţa unui impediment de natură obiectivă ori a unei sancţiuni care ar fi afectat dreptul reclamantului de a promova cererea de chemare în judecată; ceea ce invocă recurentul este legalitatea unei operaţiuni cu caracter administrativ întreprinsă de către reclamant în scopul obţinerii probelor şi indiciilor ce au justificat decizia de a se promova acţiunea de stabilire a calităţii de colaborator a pârâtului.

Astfel, pretinde recurentul că CNSAS nu mai putea aplica procedura de reverificare a sa în temeiul art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, în vigoare la momentul depunerii cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care procedura de reverificare avută în vedere de textul în cauză, avusese loc în ceea ce-l priveşte, în anul 2013, şi se finalizase cu emiterea adeverinţei de necolaborare nr. 2548/12.10.2013, iar reverificarea în baza art. 32 se poate realiza numai dacă, în urma preluării arhivelor, rezultă documente noi; în acest context, susţine recurentul că CNSAS nu ar fi făcut dovada certă a momentului în care au fost preluate documentele invocate în susţinerea acţiunii în constatare.

Alegaţiile recurentului în sensul arătat sunt lipsite de relevanţă, speculative, nefiind de natură a conduce la reformarea sentinţei din această perspectivă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

Aşa cum rezultă fără dubiu din conţinutul cererii de chemare în judecată (dosar fond, fila x), temeiul de drept al acesteia îl constituie dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1), art. 2 lit. b), art. 8 lit. a) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008; aşa cum a reţinut în mod corect curtea de apel, temeiul verificării şi, în consecinţă, al promovării acţiunii, nu a fost ipoteza avută în vedere de art. 32 de care se prevalează recurentul, respectiv descoperirea unor documente noi în procesul de preluare a gestiunii în temeiul art. 31 din acelaşi act normativ, ci verificările au fost demarate în contextul depunerii candidaturii de către recurent pentru o funcţie de demnitate publică pentru care se prevede, cu caracter imperativ, iniţierea procedurii de verificare, respectiv a candidaturii la alegerile pentru Parlamentul European.

Astfel, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 24/2008, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, "Pentru a asigura dreptul de acces la informaţii de interes public, orice cetăţean român, cu domiciliul în ţară sau în străinătate, precum şi presa scrisă şi audiovizuală, partidele politice, organizaţiile neguvernamentale legal constituite, autorităţile şi instituţiile publice au dreptul de a fi informate, la cerere, în legătură cu existenţa sau inexistenţa calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, a candidaţilor la alegerile prezidenţiale, generale, locale şi pentru Parlamentul European", iar art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ dispune: "Persoanele care candidează, au fost alese sau au fost numite în una dintre demnităţile ori funcţiile prevăzute la art. 3 lit. b)-h1), cu excepţia celor care la data de 22 decembrie 1989 nu împliniseră vârsta de 16 ani, fac o declaraţie pe propria răspundere, conform modelului prevăzut în anexa la prezenta ordonanţă de urgenţă, în sensul că au avut sau nu calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia. Verificarea calităţii de lucrător al Securităţii ori de colaborator al acesteia se face din oficiu pentru persoanele care au candidat, au fost alese sau numite în demnităţile ori în funcţiile prevăzute la art. 3 lit. b)-h1), inclusiv pentru cele aflate în exerciţiul respectivelor demnităţi ori funcţii la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă."

În acest context, este fără putere de tăgadă faptul că premisa exercitării acţiunii de către CNSAS nu este o reverificare în baza unei funcţii de demnitate publică deţinută anterior, ca urmare a descoperii unor documente noi, ci este o verificare întreprinsă cu ocazia depunerii de către cel verificat a unei noi candidaturi, la o altă funcţie publică; aşadar, dincolo de afirmaţiile speculative ale recurentului, textul art. 32 prevede o situaţie ipotetică esenţial diferită de cea avută în vedere de art. 3 din O.U.G. nr. 24/2008, expusă anterior şi avută în vedere în procedura anterioară formulării prezentei acţiuni.

Raţiunea procedurii de verificare a persoanelor care îşi depun candidatura pentru una dintre funcţiile enumerate în cuprinsul articolului 3, este afirmată tocmai în debutul acestui articol şi anume aceea de a se asigura liberul acces la informaţii de interes public în legătură cu existenţa sau inexistenţa calităţii de colaborator al Securităţii, în persoana celor care candidează la o funcţie de demnitate publică, scop în care persoana în cauză este obligată, conform art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ, să facă o declaraţie pe propria răspundere, declaraţie a cărei veridicitate, CNSAS este obligată să o verifice, pentru a confirma sau infirma cele declarate, în scopul corectei informări a publicului, presei, autorităţilor, etc.

Dimpotrivă, ipoteza avută în vedere de articolul 32, de care se prevalează recurentul vizează, aşa cum s-a arătat anterior, o altă situaţie premisă şi nu reprezintă temeiul de drept al prezentei acţiuni, presupunând posibilitatea de a se reveni asupra procesului de verificare, în situaţia survenirii unor elemente de natură a reconfigura situaţia initial reţinută, în procedura preluarii prevăzută de art. 31 din acelaşi act normativ. Ca atare, dispoziţiile art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008 nu sunt aplicabile în situaţia în care o persoană, anterior verficată şi pentru care a fost emisă o decizie de neapartenenţă sau de necolaborare cu Securitatea, candidează pentru o funcţie la alegerile prezidenţiale, generale, locale sau pentru Parlamentul European.

Nu este lipsit de semnificaţie nici faptul că pârâtul-recurent nu a adus în faţa primei instanţei eventuala discuţie privitoare la reverificarea sa în temeiul articolului 32 din Ordonanţă, din perspectiva invocării excepţiei inadmisibilităţii, ci a invocat acest aspect în această formă în mod speculativ şi în scop peremptoriu, pentru prima dată în recurs, încercând să determine modificarea temeiului de drept al acţiunii părţii adverse, ceea ce nu poate fi primit, acesta fiind atributul exclusiv al titularului cererii, exercitabil până la un anumit moment procesual în faţa instanţei de fond şi, cel mult, al judecătorului de primă jurisdicţie, în exercitarea rolului său activ şi în scopul stabilirii adevărului.

Împrejurarea că în întâmpinare şi în faţa Înaltei Curţi, intimatul-reclamant CNSAS şi-a formulat propriul său punct de vedere asupra interpretării pe care recurentul o atribuie procedurii instituită de art. 32, nu are nicio relevanţă şi nu atrage, sub nicio formă, concluzia că instituţia în cauză ar achiesa la schimbarea temeiului de drept al acţiunii introductive, în sensul dorit de recurent.

Faţă de toate aceste argumente, motivul de recurs referitor la pretinsa inadmisibilitate a acţiunii apare ca fiind, în mod vădit, nefondat.

Tot în cadrul motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul A. a invocat încălcarea principiului egalităţii armelor, respectiv aprecierea probelor, de către curtea de apel, într-o manieră subiectivă, existenţa unor privilegii suplimentare, în favoarea CNSAS fiind, în opinia sa evidentă, în raport de împrejurările cauzei, întrucât instanţa, cu încălcarea rolului activ şi a obligaţiei de a stărui în aflarea adevărului, ar fi nesocotit soluţiile dispuse anterior de CNSAS cu privire la lipsa calităţii recurentului de agent sau colaborator al Securităţii, înlăturând, în mod nejustificat, apărările invocate de acesta sau deturnând apărările sale, prin aprecieri de ordin subiectiv, care ar fi încălcat garanţiile unui proces echitabil.

Se impune a se preciza cu prioritate faptul că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a părţilor, pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces; acest principiu, ca o condiţie esenţială a unui proces echitabil, atribuie dreptul fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine propria cauză în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj, în raport cu "adversarul" ei (Cauza Ankerl contra Suediei, Hotarârea din 18 februarie 1997, Cauza Niderost - Huler contra Suediei, Hotarârea 1997-I/24 noiembrie 1997); dreptul la "egalitatea de arme" a fost consacrat pentru prima dată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărîrea din 27 iunie 1968, în cauza Neumeister contra Suediei, iar prima condamnare, pentru nerespectarea acestui drept, a fost pronunţată prin Hotărîrea din 16 iulie 1971, în Cauza Ringeisen contra Austriei.

Este fără dubiu că, indiferent de sfera în care se aplică (procesul civil sau procesul penal), acest principiu presupune faptul că tuturor persoanelor le sunt aplicabile aceleaşi reguli procesuale, aceleaşi instanţe desfăşoară procesul, fără ca anumite persoane să fie privilegiate prin instituirea de instanţe extraordinare, iar părţile în proces beneficiază de aceleaşi drepturi procesuale în faţa instanţei de judecată, fără nicio discriminare, egalitatea părţilor în drepturile procedurale fiind garantată prin lege şi se asigură de către instanţă prin crearea posibilităţilor egale, suficiente şi adecvate de folosire a tuturor mijloacelor procedurale pentru susţinerea poziţiei asupra circumstanţelor de fapt şi de drept, astfel încât niciuna dintre părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă; ca atare, încălcarea pincipiului egalităţii armelor se reflectă, de regulă, în încălcarea unor reguli de procedură ori a unor principii fundamentale ale procesului civil, prin neaplicarea lor sau prin aplicarea acestora într-o manieră inechitabilă, discriminatorie, de exemplu: încuviinţarea nejustificată a unei probe doar în favoarea uneia dintre părţile în proces, admiterea fără motiv a unui număr diferit de martori, favorizând pe unul dintre participanţii în proces, acordarea cuvântului asupra unei cereri sau excepţii doar uneia dintre părţi, deşi cealalată era prezentă la termen, admiterea modificării cererii introductive peste termenul legal, în ciuda opoziţiei părţii adverse, limitarea nejustificată a timpului acordat unuia dintre avocaţii părţilor pentru consultarea dosarului, refuzul de a se primi concluziile scrise ale uneia dintre părţi etc.

Din considerentele şi exemplele anterioare rezultă că încălcarea principiului "egalităţii armelor" presupune şi implică încălcarea unei reguli de procedură sau a unui principiu de bază al procesului civil, motiv de nelegalitate ce presupune critica sentinţei din perspectiva situaţiei de casare prevăzută de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., motiv de recurs pe care recurentul A. nu l-a invocat.

Pe de altă parte, în susţinerea încălcării principiului egalităţii armelor, sus-numitul a invocat, în mod formal, o eventuală neexercitare de către judecător a rolului său activ în aflarea adevărului, fără a motiva în mod convingător şi credibil această afirmaţie şi, aşa cum s-a arătat, fără a motiva recursul şi din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. dimpotrivă, respectivele alegaţii se referă exclusiv la maniera pretins subiectivă în care judecătorul ar fi interpretat probele administrate, a stabilit situaţia de fapt şi a înlăturat apărările pârâtului, precum şi la pretinsa nemotivare a hotărârii şi la încălcarea autorităţii de lucru judecat, aceste ultime aspecte fiind deja analizate în considerentele prezentei decizii.

Totodată, în legătură cu aceeaşi susţinere a recurentului în sensul că ar fi fost încălcată "egalitatea armelor" prin maniera în care judecătorul curţii de apel a dat sau nu eficienţă susţinerilor sale, raportat la probele administrate, ceea ce ar atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte aminteşte că, în doctrina şi jurisprudenţa conturate după intrarea în vigoare a noii legislaţii procesual civile, s-a arătat în mod constant că refuzul aplicării legii, la care se referă textul invocat de către recurent, constă în nesocotirea directă a normei clare şi precise, ce nu presupune o interpretare specială, în timp ce interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului. Pe de altă parte, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond, caz în care, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorul fondului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

În niciuna dintre situaţiile avute în vedere de respectivul motiv de recurs, nu se încadrează pretinsa încălcare a unei reguli de procedură ori aplicarea ei discriminatorie, nici nerespectarea prejudiciabilă pentru una dintre părţi a unuia dintre principiile ce guvernează procesul civil, iar încălcarea principiului egalităţii armelor nu se referă la motivarea nesatisfăcătoare pentru una din părţi a sentinţei ori la pretinsa încălcare a autorităţii lucrului judecat şi, cu atât mai puţin, nu deschide perspectiva invocării lui părţii nemulţumite de soluţie şi de modul în care judecătorul a stabilit situaţia de fapt pe baza căreia, raportat la textele de lege incidente, şi-a format convingerea juridică.

În legătură cu aceeaşi pretinsă încălcare a principiului egalităţii armelor dar şi a dreptului său la un proces echitabil încă de la momentul la care CNSAS a efectuat analiza documentelor care au stat la baza deciziei de a formula acţiunea în constatarea calităţii de colaborator al Securităţii, recurentul a invocat şi faptul că, în cadrul acestei etape administrative, ar fi fost privat de dreptul la apărare, întrucât procedura administrativă desfăşurată în cadrul CNSAS nu ar respecta dreptul la apărare şi nu ar permite, spre exemplu, a fi ascultat, a da explicaţii sau lămuriri cu privire la aspectele analizate, în cadrul acestei etape, ceea ce ar constitui o vătămare a caracterului efectiv al dreptului la apărare, astfel cum acesta este recunoscut şi ocrotit de dreptul Uniunii Europene.

Aceste afirmaţii sunt, de asemenea, nefondate câtă vreme, aspect deja evidenţiat în prezenta decizie şi care nu se impune a mai fi dezvoltat, instanţa constituţională a stabilit anterior că activitatea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi a Colegiului Consiliului, nu se încadrează în niciuna dintre jurisdicţiile prevăzute de Constituţia României şi nu este o jurisdicţie administrativă, înlăturând astfel toate atribuţiile jurisdicţionale ale instituţiei, atribuţii care erau prevăzute de vechea Lege nr. 187/1999, astfel că, tocmai în vederea respectării prevederilor şi principiilor constituţionale şi a eliminării viciilor de neconstituţionalitate constatate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2008, a fost înlăturată procedura audierii persoanelor verificate în faţa Colegiului CNSAS, ceea ce face ca recurentul şi orice altă persoană aflată în aceeaşi situaţie, să nu mai poată opune faptul neaudierii sale în procedura exercitată de CNSAS, ca pe o vătămare a vreunui drept fundamental.

B.III. Cea mai consistentă parte a criticilor ce fac obiectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., din recursul pârâtului A., se referă la pretins greşită aplicare şi interpretare de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, în forma în vigoare la data promovării prezentei acţiuni, raportat la situaţia de fapt reţinută.

Aşa cum s-a menţionat în debutul prezentelor considerente, prin acţiunea ce face obiectul dosarului, intimatul-reclamant Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat să se constate calitatea de colaborator al Securităţii, a pârâtului A., în esenţă, invocându-se împrejurarea că, în baza unei instruiri prealabile, sus-numitul a colaborat cu Securitatea, furnizând informaţii prin care se denunţau activităţi potrivnice regimului totalitar comunist, informaţii existente în notele informative, datate în 05.05.1975, identificate în dosarele nr. x (şi nr. y, ceea ce ar atrage în cauză incidenţa dispoziţiilor legale citate în anteriorul paragraf.

După administrarea în cauză a probelor considerate a întruni condiţiile de admisibilitate, curtea de apel a reţinut, din perspectiva situaţiei de fapt, împrejurarea că recurentul A. era, la datele iniţierii verificărilor şi promovării acţiunii, candidat la funcţia de membru în Parlamentul European, calitate în raport de care, conform prevederilor art. 3 coroborat cu art. 5 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, intimatul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a efectuat verificări din oficiu, sub aspectul constatării calităţii de lucrător sau colaborator al Securităţii, în privinţa pârâtului.

A mai reţinut curtea de apel că acesta din urmă, începând cu toamna anului 1972, a urmat cursurile Institutului de Marină Civilă Constanţa, obiectiv supravegheat pe linie de securitate de secţia Port a Inspectoratului Judeţean de Securitate Constanţa, în acelaşi an, fiind contactat de un ofiţer de Securitate, respectiv de căpitanul F.; la data de 29.08.1973, Institutul de Marină Constanţa a fost unificat cu Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Marină, formându-se, în structura Ministerului Apărării Naţionale, Institutul de Marină "Mircea cel Bătrân" (UM 02192 Constanţa), obiectiv supravegheat pe linie de Securitate, de ofiţerii de contrainformaţii militare ai Serviciului CI al Comandamentului Marinei Militare (UM 02150 Mangalia), din structura Direcţiei a IV-a a Securităţii; urmare a acestei reorganizări a instituţiei de învăţământ superior, statutul foştilor studenţi civili devenea statut de student/elev militar, supus obligaţiilor generate de depunerea jurământului militar, de legile şi regulamentele militare. În acest context, începând cu data de 29.11.1973, dosarul personal al pârâtului A. apare ca fiind înregistrat în evidenţele Serviciului CI al Comandamentului Marinei Militare (UM 02150 Mangalia), cu numărul 3990.

Raportat la conţinutul celor două note informative cu privire la care se întemeiază pretenţiile reclamantului-intimat, judecătorul de primă jurisdicţie a reţinut că sunt întrunite condiţiile pentru constatarea calităţii de colaborator al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe pârâtul- recurent A..

Trebuie precizat faptul că, prin nota informativă nr. x redactată şi semnată olograf de recurent cu numele conspirativ "J.", primită de locotenent colonel K., ofiţer de contrainformaţii militare la UM 02192 Constanţa, recurentul informa Securitatea în legătură cu intenţia numitului E. de a se stabili în străinătate. Astfel, potrivit acestui document, pârâtul informa cu privire la faptul că persoana în cauză "Nu are prieteni în clasă şi, din cauza caracterului său, nici nu este acceptat în anturajul colegilor. Din discuţiile purtate cu verişoara lui, V., de profesie învăţătoare, am înţeles că E. ar fi dispus, în cazul în care ar reuşi să cunoască în străinătate o fată cu avere, să rămână acolo. Cu verişoara lui L. am avut ocazia să discut aceste probleme deoarece am fost la un moment dat prieteni./.../"; prin a doua nota informativă, respectiv cea cu nr. x, datată 05.05.1975, de asemenea redactată şi semnată olograf de recurent cu numele conspirativ "J.", primită de aceeaşi persoană ca şi în cazul primei note, A. informa Securitatea asupra faptului că numitul B.I. "/.../, nu este dispus să se căsătorească decât foarte târziu şi cu o fată care să aibă o situaţie materială bună. în vara anului 1973 şi a anului 1974 a avut relaţii cu femei de cetăţenie cehă, dar nu ştiu dacă în momentul de faţă mai întreţine aceste relaţii.".

Aşa cum a reţinut în mod corect instanţa de fond, împrejurare care se deduce şi din conţinutul apărărilor formulate de către pârât în cursul judecăţii de primă instanţă şi se confirmă inclusiv prin susţinerile sale din memoriul de recurs, acesta nu a contestat împrejurarea că este autorul celor două informări, recunoscând că a furnizat ofiţerului de contrainformaţii militare de la UM 02192 Constanţa, respectiv numitului K., cele două note informative, datate în 05.05.1975.

Apărările sale din primul grad de jurisdicţie şi criticile împotriva sentinţei prin care i-a fost atribuită calitatea de colaborator al Securităţii se centrează în jurul încercării recurentului de a dovedi contrariul celor reţinute de către instanţa de fond, respectiv a împrejurării că, prin informaţiile furnizate, nu ar fi denunţat activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, iar pe de altă parte, că furnizarea informaţiilor nu ar fi vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

În concret, alegaţiile recurentului privind aceste aspecte vizează modul de apreciere a probelor de către judecătorul fondului, reflectat în situaţia de fapt pe care a reţinut-o şi în maniera în care a raportat dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 la această situaţie de fapt, atrăgând incidenţa acestora asupra respectivei situaţii de fapt, argumentaţie aflată la limita încadrării acestor critici în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dar pe care Înalta Curte le va analiza ca atare, având în vedere tipicitatea cauzelor de acest fel, ce face imposibilă aprecierea corectei aplicări a normei de drept substanţial de analiza situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat. Se impune a se sublinia, totuşi că, în calea de atac extraordinară a recursului, nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii dată de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Respectivele aserţiuni ale recurentului-pârât au fost dezvoltate laborios în conţinutul recursului, urmând ca prezenta analiză să aibă în vedere o singură dată criticile inserate repetitiv în paragrafe diferite, iar abordarea acestor critici, în cea mai mare parte a lor concretizate în reiterarea unor aspecte ce au fost supuse analizei primului judecător, vor fi grupate în legătură cu cele două condiţii a căror îndeplinire imperativ necesară constatării calităţii de colaborator, o contestă titularul căii de atac şi în raport cu cele două note informative în discuţie.

Înainte de a trece la analiza efectivă a criticilor, se impune a se preciza cu prioritate faptul că O.U.G. nr. 24/2008 este actul normativ prin care s-a instituit o condamnare a regimului totalitar comunist, prin deconspirarea lucrătorilor de securitate şi a colaboratorilor acesteia, apreciat ca fiind una dintre componentele majore ale perpetuării regimului comunist ca societate totalitară.

Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa consacrată şi îmbrăţişată de către instanţa care a pronunţat sentinţa recurată, dar şi cu perspectiva Curţii Constituţionale a României asupra actului normativ în cauză, reflectată în conţinutul mai multor decizii (spre exemplu, Decizia CCR nr. 27/2013, Decizia CCR nr. 1420/2011, Decizia CCR nr. 815/2009, etc.), reaminteşte că O.U.G. nr. 24/2008 nu-şi propune să antreneze răspunderea penală pentru fapte săvârşite anterior ci, în scopul stabilirii adevărului istoric despre regimul comunist şi de deconspirare a persoanelor prin dezvăluirea publică a activităţii acestora, reglementează procedura prin care se constată că anumite persoane au avut calitatea de lucrător sau colaborator al fostei Securităţi; potrivit preambulului actului normativ menţionat, în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat, în special prin organele securităţii statului, parte a poliţiei politice, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale.

Acest fapt îndreptăţeşte accesul oricărei persoane la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, iar actul normativ analizat oferă posibilitatea de a se constata că anumite persoane au avut una din calităţile anterior menţionate, pentru ca acela ce a fost urmărit să poată cere identificarea autorilor unor astfel de fapte şi, cu această ocazie, să i se constate calitatea de persoană urmărită, pentru a se putea verifica dacă anumiţi indivizi, care îşi asumă candidatura pentru funcţii de demnitate publică sau alte funcţii publice, au fost sau nu lucrători sau colaboratori; de asemenea, un astfel de demers a fost considerat benefic şi pentru activitatea de documentare, de stabilire a adevărului istoric cu privire la acei ani.

În consecinţă, aşa cum a evidenţiat curtea de apel în considerentele sentinţei analizate, rolul instanţei judecătoreşti învestită cu soluţionarea unei acţiuni în constatarea calităţii de lucrător sau, după caz, colaborator al Securităţii, se limitează strict la competenţa sa de a verifica, pe baza copiilor certificate de pe documentele aflate în arhiva reclamantului CNSAS şi eventual, a altor probe, întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa calităţii în discuţie.

Art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, aprobată cu modificări prin Legea nr. 293/2008, defineşte colaboratorul Securităţii ca fiind "persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului"; din analiza acestor prevederi, efectuată în concordanţă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 672/2012, rezultă, fără echivoc, că unei persoane îi este constatată calitatea de colaborator al Securităţii dacă îndeplineşte, în mod cumulativ, următoarele trei condiţii: 1) să furnizeze informaţii, precum note şi rapoarte scrise, către lucrătorii Securităţii; 2) prin acele informaţii să se denunţe activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist; 3) furnizarea informaţiilor să vizeze îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Interpretarea pe care curtea de apel, în evaluarea situaţiei de fapt, a atribuit-o prevederilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 şi care a întemeiat concluzia judecătorului că nu este necesar, pentru ca o persoană să fie încadrată în categoria colaboratorilor Securităţii, ca activitatea acesteia să fi adus efectiv atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar acţiunile de represiune să fi fost efective, fiind suficient ca această activitate să fi fost îndreptată împotriva acestor drepturi şi libertăţi, să fi fost de natură, aptă să le aducă atingere, să creeze cel puţin o stare de pericol pentru cel denunţat, constând în cerinţa ca informaţiile furnizate să fi fost capabile a expune persoanele vizate unor acţiuni de represiune din partea statului totalitar, a fost afirmată (şi nu o singură dată) în jurisprudenţa instanţei supreme (de exemplu, decizia nr. 1780 din 24 martie 2011, decizia nr. 944 din 25 martie 2016, decizia 452/2022 etc.); tot în jurisprudenţa Înaltei Curţi a fost consacrată, de mult timp, ideea că este suficient ca una din informaţiile furnizate să vizeze îngrădirea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, pentru ca persoana să îndeplinească condiţiile articolului 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, pentru a fi considerată colaborator al Securităţii (de exemplu, decizia nr. 3224 din 26 iunie 2012).

Aşa cum am arătat anterior, criticile recurentului vizând greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor de drept substanţial se grefează pe susţinerile acestuia că, raportat la situaţia de fapt, condiţiile nu erau îndeplinite pentru a îi fi atribuită calitatea de colaborator, din perspectiva mai multor aspecte evaluate pretins incorect de către judecătorul fondului, astfel:

O primă critică în jurul căreia titularul căii de atac a dezvoltat mai multe argumente este aceea că, prin informaţiile furnizate, nu ar fi afectat drepturi şi libertăţi fundamentale şi nu ar fi avut intenţia de a crea un astfel de prejudiciu persoanelor vizate de respectivele informaţii, nu a urmărit producerea unui asemenea rezultat şi nu a devoalat atitudini potrivnice regimlui totalitar, astfel că respectivele condiţii nu ar fi îndeplinite, dispoziţiile art. 2 lit. b) fiind eronat aplicate; multitudinea de argumente dezvoltate laborios de către recurent în sensul expus vor fi analizate grupat şi în legătură cu raţionamentul judecătorului de fond ce se contestă prin respectivele argumente.

Din această analiză rezultă fără putere de tăgadă caracterul nefondat al acestei critici, susţinerile recurentului fiind speculative, necredibile şi în dezacord total cu jurisprudenţa instanţei supreme anterior amintită, dar şi cu spiritul şi conţinutul normei legale pretins a fi fost greşit aplicată.

Astfel, pe tot parcursul dezvoltării motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul s-a prevalat de apărarea că, prin informaţiile furnizate, nu a urmărit încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale şi acest prejudiciu nici nu s-ar fi produs; aspectul astfel invocat nu poate fi disociat de analiza celei de-a treia condiţii imperios necesară pentru stabilirea calităţii de colaborator şi anume aceea ca informaţiile furnizate să releve atitudini potrivnice regimului comunist, fiind de netăgăduit faptul că, în perioada comunistă, regimul totalitar era definit ca un incontestabil sistem represiv îndreptat împotriva propriilor săi cetăţeni pentru a descuraja cea mai simplă formă de acţiune, opinie sau comportament ce ar fi putut fi considerat a fi îndreptat împotriva respectivului sistem.

Regimul impunea limite stricte în viaţa cetăţenilor, limite ce vizau atât planul social, economic, politic, cultural etc., iar aceste limite aveau drept scop menţinerea regimului totalitar şi a imaginii de societate perfectă pe care acesta dorea să o promoveze în exterior şi interior; printre multe alte restricţii, interdicţii impuse printr-o teribilă presiune psihologică, la nivel colectiv, acest regim încerca să împiedice plecarea cetăţenilor români din ţară şi stabilirea lor în străinătate, nu doar fuga, dar chiar şi simpla intenţie fiind un capăt de acuzare, iar în cazul în care intenţia era descoperită, cetăţenii erau supuşi unei supravegheri atente din partea organelor de securitate, intenţia de a pleca definitiv din ţară fiind percepută, la nivel institutional şi ideologic, ca pe un afront la adresa regimului comunist şi, în mod cert, ca o atitudine potrivnică acestuia, împrejurare calificată ca atare în practica instanţei supreme, în materia acţiunii în constatarea calităţii de colaborator, astfel că opinia judecătorului de primă instanţă în legătură cu acest aspect, este corectă şi pe deplin justificată.

Prin urmare, cel puţin pentru orice persoană care a trăit în acele vremuri, este de notorietate faptul că intenţia cuiva de a părăsi definitiv ţara era o atitudine extrem de gravă care determina, instantaneu şi fără excepţie, reacţia regimului prin Securitate, principalul său instrument represiv, reacţie concretizată inclusiv în recrutarea şi folosirea colaboratorilor şi a informatorilor. Securitatea fiind permanent preocupată de această problemă, cetăţenii ale căror intenţii de plecare definitivă din ţară erau descoperite cu ajutorul informatorilor sau prin alte mijloace, erau denumiţi "suspecţi de evaziune" în documentele vremii şi persecutaţi de organele represive ale regimului dictatorial, iar încercările de a părăsi definitiv ţara le erau împiedicate prin orice fel de mijloace, inclusiv prin suprimarea unor drepturi cum ar fi eliberarea unui paşaport (chiar dacă se solicita pentru o călătorie într-o ţară socialistă) sau chiar prin măsuri cu consecinţe mai dramatice privind evoluţia profesională, îngrădindu-li-se accesul la anumite funcţii şi profesii; unii treceau de la gând la faptă, asumându-şi riscuri imense, de la eşec, anchetă, închisoare, confiscarea bunurilor, până la posibilitatea de a-şi pierde viaţa, împuşcaţi fiind de grăniceri.

Toată această presiune perceptibilă cu uşurinţă de către toţi cetăţenii României, indiferent de nivelul de educaţie, de cultură, indiferent de profesie, de mediul de provenienţă ori de posibilităţile reale ori aproape inexistente de a părăsi ţara, la nivelul fiecărui individ în parte, instituiseră şi în legătură cu acest aspect, un regim al terorii reflectat într-o permanentă stare de teamă la nivel individual şi colectiv, de natură a suprima şi afecta exercitarea unor drepturi fundamentale; vorbim aici nu doar de dreptul oricărei persoane de a părăsi ţara, dreptul la liberă circulaţie, ci despre drepturi elementare, aferente vieţii private reflectate în vocaţia oricărui om de a-şi desfăşura viaţa într-un climat stabil, inclusiv din punct de vedere psihic, în afara unor temeri de a nu fi supus unor acte represive din partea statului şi doar pentru o simplă intenţie expusă verbal într-un context considerat sigur şi prietenos sau, cel puţin, neostil.

Revenind la cauza de faţă, contrar susţinerilor recurentului-pârât, nu se constată nicio deficienţă a raţionamentului juridic, dar şi logic, al judecătorului de primă instanţă şi niciun alt motiv pentru ca Înalta Curte să considere că acesta din urmă ar fi făcut o aplicare greşită în cauză a art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, cu modificările şi completările ulterioare, respectivul raţionament fundamentându-se pe aprecierea corectă a împrejurării că documentul esenţial în constatarea calităţii de colaborator a pârâtului A., este nota informativă nr. x, datată 05.05.1975, redactată şi semnată olograf de recurent cu numele conspirativ "J.", primită de lt. col. K., ofiţer de contrainformaţii militare la UM 02192 Constanţa, prin care sus-numitul informa Securitatea în legătură cu intenţia numitului E., coleg de facultate, de a rămâne în străinătate; aşa cum am arătat într-un alt paragraf, în respectiva notă informativă se menţionează că numitul E. "/.../Nu are prieteni în clasă şi, din cauza caracterului său, nici nu este acceptat în anturajul colegilor. Din discuţiile purtate cu verişoara lui, V., de profesie învăţătoare, am înţeles că E. ar fi dispus, în cazul în care ar reuşi să cunoască în străinătate o fată cu avere, să rămână acolo. Cu verişoara lui D. am avut ocazia să discut aceste probleme deoarece am fost la un moment dat prieteni./../" (dosarul nr. x).

Argumentele recurentului prin care acesta încearcă să răstoarne acest raţionament sunt lipsite de substanţă, caracterizate de un grad redus de credibilitate, neconvingătoare şi, în mod esenţial, incapabile să facă dovada contrară convingerii asumată de către magistratul curţii de apel, pe baza acestui raţionament; prin urmare, sentinţa recurată nu este reformabilă din această perspectivă.

Aceasta şi deoarece, în contextul expus anterior, nu s-ar putea susţine în mod credibil că informaţia vizând intenţia unei persoanei de a pleca definitiv din ţară ar putea fi considerată o apreciere "de ordin pozitiv", aşa cum susţine recurentul; mai mult decât atât, afirmaţia acestuia din urmă în sensul că relatările sale cuprindeau aprecieri personale nu este în favoarea sa, nu conduce la concluzia bunelor sale intenţii în oferirea respectivelor informaţii, ci dimpotrivă, demonstrează faptul că, în momentul întocmirii respectivei note informative, A. a atribuit informaţiei un caracter subiectiv, în defavoarea subiectului informaţiei, împrejurare ce excede simplei intenţii de a prezenta un fapt, în mod obiectiv, implicarea sa în interpretarea faptelor ("am înţeles că...") excluzând perspectiva unei simple relatări făcută cu o minimă bună-credinţă.

Neconvingătoare în sensul excluderii intenţiei sale de a colabora cu fosta Securitate este şi afirmaţia recurentului, în sensul că respectivele informaţii ar fi putut fi cunoscute de către organele represive şi pe alte căi, câtă vreme, în mod frecvent, elevii Institutului de Marină ar fi fost întrebaţi asupra unor aspecte legate de viaţa lor privată; este greu de imaginat că, în contextul social şi istoric expus mai devreme, ar fi existat o minimă probabilitate ca un elev al unei şcoli militare (sau orice alt cetăţean al României), întrebat fiind de către reprezentantul unei autorităţi sau instituţii, într-un cadru oficial sau neoficial, asupra unor aspecte din viaţa personală, să fi devoalat intenţia sa de a părăsi definitiv ţara, fiind notorie în acele vremuri, aşa cum s-a menţionat, împrejurarea că o astfel de afirmaţie ar fi atras asupra sa consecinţe dintre cele mai grave.

Pe de altă parte, superfluă este şi apărarea în sensul că informaţia ar fi putut fi aflată şi de la alţi colegi, câtă vreme constatarea statutului de colaborator nu este condiţionată legal de împrejurarea ca persoana care a colaborat cu fosta Securitate să fi fost singura în măsură să ofere respectiva informaţie prejudiciabilă pentru drepturile celui vizat.

În legătură cu aceleaşi informaţii furnizate Securităţii, invocă recurentul şi faptul că instanţa de fond nu ar fi avut în vedere că numitul E., în ciuda recomandării negative a ofiţerului de contrainformaţii, ar fi fost avizat pozitiv cu privire la desemnarea sa ca ofiţer pe navele româneşti ce urmau să plece în străinătate, ceea ce ar însemna că nu ar fi fost afectat de niciuna dintre faptele pretins a fi fost săvârşite de către pârât; din această perspectivă, recurentul acuză maniera pretins subiectivă în care judecătorul ar fi interpretat probele, ceea ce l-ar fi condus la a-şi forma o convingere greşită asupra contextului factual.

Nefondată este şi această susţinere, câtă vreme, aşa cum s-a menţionat în preambulul analizei acestui motiv de recurs, în acord cu jurisprudenţa instanţei supreme, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, este suficient ca activitatea persoanei în contradictoriu cu care se formulează acţiunea să fi fost îndreptată împotriva unor libertăţi şi drepturi fundamentale, să fie capabilă a expune persoana respectivă unor activităţii de represiune, condiţie îndeplinită prin însăşi furnizarea informaţiei despre intenţia numitului E. de a se stabili definitiv în afara României.

Pe de altă parte, argumentaţia recurentului în sensul că informaţiile sale nu ar fi produs consecinţe negative asupra persoanei vizate pentru că aceasta ar fi fost avizată ulterior pentru a fi desemnată ca ofiţer pe navele româneşti ce urmau să plece în străinătate, este departe de a fi convingătoare în raport cu argumentaţia solidă a judecătorului de fond cu privire la acest aspect, argumentaţie rezultată dintr-un raţionament juridic corect, caracterizat de acurateţe şi întemeiat pe analiza elocventă a dovezilor; prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, faptul că magistratul a dedus împrejurarea că respectiva avizare pozitivă ar fi intervenit la aproximativ un an de la terminarea facultăţii ca posibil efect al supravegherii şi verificării informative ce i-ar fi atras avizarea negativă pe perioada acelui an, nu poate fi sub nicio formă interpretată ca o manieră subiectivă, tendenţioasă ori de rea-credinţă în aprecierea probelor.

Convingerea judecătorului, bazată pe buna sa credinţă, se fundamentează "pe analiza logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar" (Decizia nr. 728/2015 a Curţii Constituţionale a României, publicată în M.Of., Partea I, nr. 111 din 12.02.2016); o astfel de convingere trebuie să urmărească aflarea adevărului, prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor, inclusiv a prezumţiilor, dacă acestea au puterea şi capacitatea de a naşte probabilitatea faptului pretins.

Este fără dubiu faptul că magistratul cauzei a avut suficiente argumente logice şi rezultate din ansamblul probator pentru a deduce împrejurarea că e posibil ca avizarea pozitivă a numitului E. după o perioadă de un an, să fie rezultatul supravegherii sale, ca efect al informaţiilor furnizate de pârât, prin nota informativă din 05.05.1975 (dosarul nr. x), câtă vreme ofiţerul de contrainformaţii căruia i-au fost date informaţiile, prin nota din 19.08.1975, a propus avizarea negativă a unei eventuale desemnări a numitului E. ca ofiţer pe navele româneşti ce vor pleca în străinătate, menţionând, edificator, că "Se deţine material informativ furnizat de colaboratorul J., din care rezultă că elevul E. ar fi dispus ca, în cazul în care ar reuşi să cunoască în străinătate o fată cu avere, să rămână acolo. Având în vedere aspectele raportate mai sus, propun a se aviza negativ" (dosarul nr. x)."; ca atare, este absolut justificat raţionamentul judecătorului în sensul că persoana vizată s-a aflat un timp sub efectul unui aviz negativ, ca rezultat al informaţiilor pârâtului, ceea ce îndreptăţeste pe deplin raţionamentul judecătorului şi aruncă în derizoriu contrargumentaţia recurentului care încearcă să devalorizeze acest raţionament, în sensul că, după un timp, subiectul informaţiilor sale, ar fi primit, totuşi, un aviz pozitiv de ieşire din ţară.

În sfârşit, în legătură cu nota informativă ce-l viza pe numitul E. şi intenţia sa de a pleca din ţară, apărarea recurentului în primul grad de jurisdicţie şi reiterată în faţa Înaltei Curţi, vizează împrejurarea (pretins a nu fi fost avută în vedere de primul judecător), că respectiva informaţie se circumscrie obligaţiilor ce reveneau în sarcina oricărui student din cadrul acelei structuri militare, părăsirea ţării neputând-se face decât la bordul unei nave aflate sub pavilion românesc, acţiune ce ar reprezenta infracţiune, potrivit art. 111 din Decretul nr. 443/1972.

Şi această apărare, prin care recurentul încearcă să dilueze consecinţele furnizării de informaţii către Securitate prin justificări necredibile şi acuzaţii nesusţinute privind modul pretins tendenţios şi părtinitor în care curtea de apel ar fi înlăturat această apărare, este nefondată şi incapabilă de a deschide perspectiva unei soluţii de reformare; aceasta deoarece nici această susţinere a pârâtului nu justifică ingerinţa sa în viaţa personală a persoanei urmărite şi nu convinge Înalta Curte că pârâtul ar fi recurs la astfel de activităţi în baza unei obligaţii ce îi revenea ca student al unei structuri militare, obligaţie a cărei nerespectare ar fi atras repercursiuni asupra sa, ulterior.

Înalta Curte, în acord cu opinia judecătorului de primă instanţă, apreciază că, din conţinutul notei informative şi din maniera subiectivă în care pârâtul a furnizat informaţia intenţiei rămânerii în afara ţării a numitului E., furnizarea informaţiei este departe de a fi justificată de o minimă temere a recurentului în sensul că era posibil ca persoana în cauză să rămână în străinătate părăsind nava, prin săvârşirea unei fapte care să întrunească conţinutul constitutiv al unei infracţiuni, împrejurare care să îi creeze pârâtului A. reprezentarea că avea obligaţia de a devoala o faptă ce putea pune în pericol siguranţa transportului maritim civil, în caz contrar fiind pasibil de consecinţe corelative pentru insubordonare, mergând până la excluderea din Institutul de Marină.

Dimpotrivă, o asemenea apărare superfluă şi speculativă este de departe o afirmaţie pro causa, prin care recurentul încearcă să justifice în prezent o decizie de colaborare cu Securitatea luată în urmă cu zeci de ani, sugerând o pretinsă stare de temere pe care ar fi resimţit-o atunci, stare pe care nu o confirmă niciun element de natură obiectivă pe care sus-numitul să-l fi putut proba şi care să fie relevant în legătură cu pretinsa stare de teamă; "învelişul" subiectiv în care a fost furnizată informaţia, referindu-se exclusiv la viaţa privată a numitului E., la "caracterul său", la "lipsa preocupării pentru pregătirea profesională" şi chiar la "relaţia cu prietena sa" situează, fără niciun dubiu, inclusiv informaţia privind intenţia respectivului de a părăsi ţara, în registrul unei adevărate ingerinţe în viaţa privată a acestuia din urmă din categoria temelor clasice de poliţie politică, aşa cum a observat corect judecătorul fondului, neexistând niciun indiciu concret şi niciun argument logic, pentru ca această ingerinţă să fie justificată echilibrat de o minimă stare de constrângere psihică în care s-ar fi aflat recurentul.

Pe de altă parte, nu este lipsit de semnificaţie nici faptul că art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 prevede expres şi limitativ, în cuprinsul tezelor a II-a şi a III-a, situaţiile de exonerare în care nu poate fi reţinută calitatea de colaborator al Securităţii a unei persoane ce s-ar fi putut afla într-o situaţie de constrângere, indiferent de conţinutul informaţiilor furnizate, prevederi cu caracter de excepţie şi de strictă interpretare şi aplicare, de care recurentul nu se poate prevala; aceste situaţii se referă la persoanele care nu împliniseră 16 ani la momentul furnizării informaţiilor, precum şi la persoanele care au furnizat informaţii în cadrul unei anchete motivată politic, indiferent dacă sunt informaţii date în stare de libertate, de reţinere sau de arest, respectiv informaţii privind cauza pentru care a fost cercetată, judecată şi condamnată.

Se impune a se sublinia faptul că o parte din argumentele critice combătute în anterioarele paragrafe vizează, în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, modul în care curtea de apel a făcut aplicarea art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 şi cu privire la a doua notă informativă furnizată de către A. Securităţii, astfel că ele nu vor fi reluate în legătură cu acest aspect, urmând a fi analizate doar susţinerile ce privesc exclusiv informaţiile furnizate prin această notă informativă.

Este vorba despre nota cu nr. x, datată 05.05.1975, de asemenea redactată şi semnată olograf de către recurent cu numele conspirativ "J.", primită de aceeaşi persoană ca şi în cazul primei note, prin care pârâtul informa Securitatea asupra faptului că numitul B.I. "/.../, nu este dispus să se căsătorească decât foarte târziu şi cu o fată care să aibă o situaţie materială bună. În vara anului 1973 şi a anului 1974 a avut relaţii cu femei de cetăţenie cehă, dar nu ştiu dacă în momentul de faţă mai întreţine aceste relaţii."; pe baza acestor informaţii furnizate de către pârât, ofiţerul de legătură din cadrul Securităţii a dispus:

"Nota se introduce la documentarea sa. Se va urmări a se preciza cauza neînţelegerii cu familia. Se va lua legătura cu ofiţerul C.I. din laşi pentru a preciza cum este cunoscut tatăl. Se va discuta cu elevul asupra relaţiei cu cetăţeni străini-este [indescifrabil]."

Este imperios necesar a se preciza mai întâi faptul că şi în situaţia relaţiilor neoficiale cu cetăţenii straini, ca şi în cazul intenţiei de plecare definitivă din ţară a cetăţenilor români, este de notorietate în prezent, dar era la fel de cunoscut şi înrădăcinat în conştiinţa colectivă din perioada comunistă, faptul că o astfel de împrejurare expunea persoana în cauză cel puţin unor măsuri de supraveghere operativă din partea Securităţii, statul totalitar încercând să limiteze relaţiile neoficiale dintre cetăţenii români şi cei străini întrucât, prin astfel de contacte, cetăţenii români îşi puteau însuşi ideile care circulau în lumea liberă şi care nu erau foarte bine cunoscute în ţară sau exista pericolul de a devoala în afara ţării informaţii despre condiţiile de trai din România, despre încălcarea permanentă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, despre cenzura şi teroarea instituite împotriva propriilor săi cetăţeni de către un stat în care propaganda oficială se străduia din răsputeri să păstreze, în afara ţării, imaginea unei societăţi perfecte; interesul sistemului represiv faţă de astfel de relaţii ale cetăţenilor români cu cetăţenii străini era manifestat şi din motivul că ar fi putut ascunde intenţia celor dintâi de a pleca definitiv din România. Prin urmare, şi în această situaţie, indiferent de ţara de provenienţă a persoanei cu care cetăţeanul roman stabilea relaţii sau doar intra în contact, organele Securităţii, informate desprea aceasta, de cele mai multe ori prin reţeaua de informatori şi colaboratori, instituiau asupra persoanei în cauză măsuri de supraveghere fizică şi urmărire a sa şi a familiei, a corespondenţei, a convorbirilor telefonice, a cercului de prieteni, vecini ori la locul de muncă.

Şi cu privire la această notă informativă, curtea de apel a reţinut faptul că atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2 lit. b), atât din perspectiva condiţiei că pârâtul devoala atitudini potrivnice regimului comunist, cât şi din aceea că furnizarea respectivelor informaţii a condus la îngrădirea, afectarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

În faţa Înaltei Curţi, recurentul-pârât a expus aceleaşi apărări ca şi în faţa instanţei de fond, reiterate ca şi critici la adresa raţionamentului şi argumentaţiei primului judecător, relevând în realitate nemulţumirea sus-numitului faţă de faptul că punctul său de vedere nu a fost însuşit, ceea ce nu poate fi perceput ca o reală critică de nelegalitate şi, în niciun caz, nu poate deschide perspectiva reformării.

Dimpotrivă, aşa cum s-a menţionat în analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi în legătură cu acest aspect, curtea de apel a înlăturat, printr-o motivare minuţioasă, apărările pârâtului, a motivat convingător opinia pe care a adoptat-o şi care a justificat sentinţa, iar împrejurarea că judecătorul fondului a apreciat că, deşi din punct de vedere obiectiv, istoric, susţinerile pârâtului sunt reale, dar că, totuşi, acestea nu pot conduce la însuşirea de către magistrat a punctului de vedere subiectiv al pârâtului, a percepţiei sale subiective asupra datelor din realitatea obiectivă, nu echivalează sub nicio formă cu o contradictorialitate în motivare şi, cu atât mai puţin, cu o "atitudine părtinitoare" a instanţei, aşa cum susţine recurentul.

Este bine ştiut că realitatea obiectivă şi actele concrete care o probează pot fi percepute şi folosite diferit de către indivizi, în funcţie de experienţa de viaţă, trăiri, nivel de cultură, educaţie, interes, etc.; judecătorul fondului nu a făcut altceva decât să confirme faptul că susţinerile pârâtului referitoare la ocuparea Cehoslovaciei, în anul 1968, de către trupele Pactului de la Varşovia şi la relaţiile apropiate dintre statul român şi cel cehoslovac, sunt reale, ele reprezintă date istorice, notorii şi propagate de-a lungul timpului. Cu toate acestea, primul judecător a apreciat, pe baza unui raţionament judicios şi corect, că modul în care pârâtul foloseşte aceste date în favoarea sa, nu poate fi împărtăşit, argumentând în acest sens, împrejurare ce nu poate fi asociată, din niciun punct de vedere, cu o eventuală lipsă de imparţialitate a instanţei şi nici cu "ignorarea realităţii istorice", aşa cum pretinde titularul căii de atac.

Aşa cum am menţionat, aceeaşi poziţie întemeiată pe aceleaşi argumente a fost adoptată de catre A. şi în faţa Înaltei Curţi cu privire la aspectul în discuţie; astfel, acesta a susţinut că informaţiile din nota nr. x, privind relaţiile numitului B.I. cu femei de cetăţenie cehă, nu ar fi fost de natură să releve o atitudine potrivnică regimului totalitar şi să creeze o stare de pericol pentru persoana vizată, date fiind relaţiile de bună prietenie dintre România şi Cehoslovacia, din perioada analizată, faptul că cetăţenii proveniţi din Cehoslovacia nu ar fi reprezentat un pericol pentru statul român totalitar, câtă vreme ambele ţări se aflau sub acelaşi regim comunist, aplicând aceleaşi tratamente şi restricţii/interdicţii.

În acord cu opinia judecătorului de primă instanţă, Înalta Curte apreciază ca aceste afirmaţii sunt lipsite de suport real, iar împrejurarea că România avea relaţii de prietenie cu Cehoslovacia la nivelul acelor ani, este speculat în mod neîntemeiat de către recurent în favoarea sa şi, indubitabil, într-o manieră necredibilă şi subiectivă.

Este fără putere de tăgadă că regimul comunist nu făcea o deosebire semnificativă între legăturile neoficiale ale cetăţenilor români cu cetăţeni din fostul bloc comunist, pe de o parte, şi legăturile dintre români şi cetăţenii statelor occidentale, pe de altă parte, din punct de vedere al poziţiei statului de a limita astfel de relaţii şi de a supraveghea atent astfel de contacte; alegaţiile recurentului sunt contrazise de însăşi împrejurarea că, aşa cum s-a precizat, în urma informaţiilor pe care le-a furnizat, ofiţerul de legătură din cadrul Securităţii a dispus, printre altele, ca măsură: "Se va discuta cu elevul asupra relaţiei cu cetăţeni străini-este [indescifrabil].". Or, dacă afirmaţiile recurentului ar corespunde realităţii obiective din acele vremuri, o astfel de informaţie despre relaţia unui elev cu cetăţeni cehi ar fi fost derizorie şi neurmată de verificări suplimentare ori măsuri de genul discuţiilor cu persoana în cauză, expresia folosită de ofiţer fiind aceea de "cetăţeni străini", ceea ce induce o dată în plus ideea că, din punct de vedere al atenţiei organelor de represiune asupra unor astfel de relaţii, nu se făcea o diferenţă între cetăţenii cehi şi cei de alte naţionalităţi, după cum, din această perspectivă şi pentru aceleaşi argumente, nu se poate accepta opinia recurentului în sensul că elevilor Institutului de Marină le-ar fi fost permise astfel de relaţii sau că ele nu ar fi fost privite cu aceeaşi ostilitate.

Prin urmare, în afara propriilor consideraţii subiective, recurentul nu a făcut în niciun fel dovada faptului că întărirea relaţiilor dintre statul comunist român şi cel cehoslovac, cu consecinţa creşterii numărului de tineri cehi care veneau în România, ar avea semnificaţia schimbării poziţiei potrivnice a regimului totalitar faţă de legăturile cetăţenilor români cu străinii, în general, sau cu cetăţenii cehi, în special şi nici nu a dovedit în vreun fel contrariul celor reţinute în acest sens de către judecătorul fondului; dimpotrivă, paralela făcută de acesta din urmă cu situaţia relaţiilor statului comunist cu Statele Unite ale Americii denotă o construcţie logică deosebit de elocventă, dar şi corectă. Mergând pe acelaşi raţionament bazat pe tehnica silogismului, s-ar ajunge la concluzia absurdă ca nici legăturile cu cetăţenii oricărui alt stat occidental să nu mai poată fi considerate, în anii 70, atitudini potrivnice regimului comunist, având în vedere faptul că, în primii ani ai regimului Ceauşescu, iniţiativele şi gesturile de politică externă au creat imaginea că România este o membră indisciplinată şi incomodă a blocului sovietic, astfel că statul comunist a stabilit relaţii diplomatice cu fosta Republică Federală Germania, dar şi cu Spania, în 1968, România era vizitată de preşedintele de Gaulle, în 1973 Ceauşescu vizita Italia, (ocazie cu care este primit de papa Paul al VI-lea), RFG şi SUA, iar România nu era deloc evitată în aceşti ani de liderii occidentali; în ansamblu, politica externă din anii 1967-1969 şi atitudinea principalului ei protagonist, Nicolae Ceauşescu au permis României intensificarea cooperării cu lumea occidentală iar ţara era vizitată de numeroşi turişti din Vest, nu doar de cetăţenii cehi.

Aşa cum bine a observat magistratul curţii de apel, exista, în acele vremuri, o diferenţă majoră între măsurile de politică externă şi cele de politică internă, între întâlnirile oficiale şi cele neoficiale; recurentul, menţinând în mod deliberat această confuzie, inclusiv în faţa Înaltei Curţi, încearcă să acrediteze falsa idee că bunele relaţii ale statului comunist cu un alt stat (fie el din Est şi fie Cehoslovacia, la a cărei invazie, România nu a participat în anul 1968), s-ar fi materializat, în planul politicii interne, într-o mai mare toleranţă şi chiar o acceptare a relaţiilor cetăţenilor români cu cetăţenii acestui stat (de altfel, din articole ale unor publicaţii cu caracter istoric, ce au dezbătut aceste aspecte de-a lungul timpului, reiese faptul că statul comunist român a înfiinţat o structură contrainformativă specializată pe relaţiile cu statele care făceau parte din Pactul de la Varşovia, inclusiv Cehoslovacia).

În realitate, aşadar, indiferent de ţara de provenienţă a cetăţenilor străini, statul comunist urmărea în permanenţă limitarea unor astfel de legături ale cetăţenilor români, astfel că informaţiile primite de Securitate asupra unui astfel de aspect, expuneau persoana în cauză unor consecinţe materializate cel puţin în măsuri de supraveghere şi urmărire.

O altă critică ce vizează pretinsa neîndeplinire a celei de-a doua condiţii pentru constatarea calităţii de colaborator al securităţii, raportat la ambele note informative în discuţie, este aceea prin care recurentul-pârât, prevalându-se de faptul că această condiţie, aşa cum este reglementată de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, ar avea un vădit conţinut neclar şi imprecis şi ar crea confuzii cu privire la conduita ce trebuie adoptată, astfel încât consecinţele ce ar putea decurge din săvârşirea unei anumite fapte să poată fi prevăzute, contestă întrunirea în cauză a respectivei condiţii, din perspectiva noţiunii de "drepturi şi libertăţi fundamentale", susţinând faptul că nu a prevăzut urmările faptelor sale şi nu a urmărit producerea unui asemenea rezultat.

Se impune a se sublinia faptul că mijlocul procedural prin care persoana îndreptăţită poate invoca caracterul neclar ori imprecis al unei norme juridice nu este, sub nicio formă, acela al recursului îndreptat împotriva unei hotărâri judecătoreşti care are ca scop reformarea acesteia pentru motivele de nelegalitatae prevăzute de textul art. 488 C. proc. civ., text de lege ce pune la îndemână, aşa cum s-a precizat anterior, instrumentul juridic al casării hotărârii, ca efect al aplicării şi interpretării eronate pe care judecătorul o atribuie unei norme de drept substanţial cu conţinut clar şi precis; de altfel, norma prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, a facut obiectul controlului de constituţionalitate de nenumărate ori, inclusiv din perspectiva noţiunii de "îngrădire a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului", conturând o jurisprudenţă consistenă a instanţei constituţionale (reflectată, de exemplu, în Decizia nr. 27/2013, Decizia nr. 543/2016, Decizia nr. 165/2011, Decizia nr. 760/2011 etc.).

Contrar susţinerilor recurenului, din ansamblul argumentelor expuse anterior rezultă fără dubiu corectitudinea raţionamentului judecătorului de primă instanţă în sensul că furnizarea unor informaţii de asemenea natură de către pârât a fost făcută conştient, acesta având reprezentarea clară a faptului că relatările făcute în scris nu rămâneau fără urmări, astfel că, nesocotind interesele celor denunţaţi, acesta a vizat îngrădirea dreptului la viaţă privată în privinţa acestora, atât timp cât a acceptat că persoanele denunţate puteau să facă obiectul unor investigaţii suplimentare ale Securităţii, ca rezultat al denunţurilor sale, ceea ce presupune şi atrage încălcarea dreptului la viaţă privată (prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Poltice) şi a dreptului la liberă circulaţie (prevăzut de art. 12 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice).

Potrivit documentelor existente în arhiva CNSAS, dar şi multiplelor mărturii ce au ieşit la iveală după evenimentele din decembrie 1989, în "limbajul" Securităţii urmărirea duşmanilor regimului (reali sau presupuşi) se numea "activitate informativ-operativă" şi consta în trei tipuri de acţiuni, cu rol progresiv, mergând de la verificarea informaţiilor de primă sesizare, până la urmărirea cea mai complexă, securitatea dezvoltând un sistem complex de supraveghere şi represiune, iar aceste aspect erau notorii, creând un climat al terorii, caracterizat de teama permanentă a fiecărui cetăţean de a nu devein subiect al unor astfel de acţiuni. Prin urmare, a pretinde că, într-un asemenea climat arhicunoscut, recurentul nu putea prevede, într-o manieră rezonabilă, consecinţele asupra persoanelor vizate, a faptei de a furniza astfel de informaţii ca cele anterior analizate, este neverosimil.

Din aceeaşi perspectivă, critică recurentul şi argumentaţia primei instanţe în legătură cu necunoaşterea de către sus-numitul a apartenenţei la Securitate a Serviciilor de contrainformaţii militare, plecând de la premisa că un elev al Institutului de Marină trebuia să cunoască legislaţia publicată într-un Buletin Oficial, cu argumentul că, în cadrul Institutului de Marină, se predau cursuri de legislaţie, în opinia recurentului, o astfel de motivare dovedind superficialitatea cu care prima instanţă ar fi analizat acest fapt, deoarece cursurile de legislaţie urmate de către elevii Institutului nu aveau ca obiect structura fostei securităţi ori cadrul legal de reglementare al acesteia şi, cu atât mai puţin, nu vizau apartenenţa unui serviciu sau altul la un organism central, cum era Securitatea.

Această susţinere este nefondată, iar nemulţumirea recurentului faţă de raţionamentul judecătorului, în lipsa unui contraargument viabil, nu este suficientă pentru a deschide perspectiva reformării sentinţei; se observă faptul că argumentaţia recurentului este speculativă şi expune în mod voit eliptic considerentele instanţei de fond asupra acestui aspect, lăsând să se înţeleagă faptul că, în deducţia rezonabilă a judecătorului că pârâtul A. a cunoscut faptul că organele de contrainformaţii militare făceau parte din structura Securităţii, ar fi fost avută în vedere exclusiv împrejurarea că acesta a urmat cursuri de legislaţie în Institutul de Marină, fapt cât se poate de neadevărat.

Din considerentele expuse pe larg în conţinutul sentinţei, cu privire la acest aspect, rezultă pe deplin faptul că argumentul respectiv a fost alăturat considerentelor doar cu caracter subsidiar, împrejurarea că judecătorul nu a cunoscut numărul Buletinului Oficial în care a fost publicat actul normativ ce prevedea faptul că Serviciile de contrainformaţii făceau parte din structura Securităţii, fiind nu numai irelevant, dar şi superflu. În acelaşi fel apare ca fiind şi afirmaţia recurentului în sensul că funcţia tatălui său nu presupunea obligaţia de a îşi învăţa fiul să deosebească Armata de Securitate şi nici predarea unor ore de legislaţie în familie, astfel de argumente, aflate la limita absurdului, neregăsindu-se sub nicio formă în considerentele ce au sprijinit raţionamentul magistratului curţii de apel, fiind fără dubiu că singura referire tangenţială la funcţia deţinută de tatăl recurentului, din conţinutul sentinţei, a vizat exclusiv evidenţierea împrejurării că A. provenea dintr-o familie cu un anumit nivel de cultură şi informaţie, astfel încât particularităţile aparatului represiv al acelor vremuri nu îi puteau fi străine.

Cu privire la respectivul aspect, curtea de apel a înlăturat, pe baza unui raţionament corect, apărarea pârâtului ce-şi invocă ignoranţa, având în vedere argumente logice şi probatoriile administrate, dar şi pe calea unor prezumţii pe care inclusiv magistratul le are la îndemână, aşa cum am apreciat într-un paragraf anterior.

Astfel, fără a afecta echilibrul şi echitatea în aprecierea argumentelor, apare ca fiind mult mai credibilă aprecierea instanţei în sensul că pârâtul A. avea toate datele pentru a realiza că ofiţerul de contrainformaţii căruia i-a furnizat note informative acţiona, de fapt, în structura Securităţii, decât susţinerea recurentului în sensul că nu ar fi putut deduce sau cunoaşte acest lucru.

În primul rând, întrebările respectivului ofiţer, ce se pot deduce corelativ din răspunsurile date de A. în conţinutul celor două note, se circumscriu unor subiecte, aşa cum s-a menţionat, arhicunoscute în perioada respectivă ca fiind din "zona de interes" a Securităţii, fiind teme de poliţie politică (anturajul persoanei, caracterul, comportamentul, relaţiile amoroase, planurile de viaţă, etc.); în acele vremuri, o persoană cu un nivel de educaţie şi instruire mult inferior în comparaţie cu pârâtul, ar fi avut toate datele pentru a realiza care este scopul unor astfel de întrebări şi din "practica" cărei structuri a statului făceau parte. Semnificativ este faptul că, aşa cum a observat în mod corect judecătorul fondului, pârâtul era cât se poate de familiarizat cu ideea că astfel de teme sunt în zona de interes a Securităţii, câtă vreme a recunoscut faptul că a fost contactat de un ofiţer de securitate încă din anul 1972, purtând cu acesta o discuţie timp de mai multe ore.

Împrejurarea că recurentul avea reprezentarea faptului că a oferit acele note unui ofiţer de Securitate este dedusă, în mod verosimil de către prima instanţă, şi din alte împrejurări precum: mediul din care provenea sus-numitul, nivelul său de educaţie, faptul că tatăl său a fost colonel de armată, dar şi numeroasele referiri ale pârâtului la competenţele Securităţii în ceea ce priveşte funcţionarea Institutului de Marină (de exemplu eliberarea avizelor de navigaţie), la structura şi activitatea Securităţii în legătură cu această şcoală militară şi chiar cu apartenenţa la acest serviciu de Securitate represiv a persoanelor care îi interogau periodic pe elevii Institutului, inclusiv pe pârât. Aceste referiri se regăsesc în conţinutul întâmpinării, precum şi în susţinerile lui A. din faţa instanţei de judecată, în şedinţă publică.

Pe de altă parte, este indubitabil faptul că o apreciere asupra unor aspecte de natură psihologică, legate de modul de gândire, de conştientizare a unor împrejurări la un moment dat de către o persoană este greu de dovedit, iar deducţia logică din împrejurări obiective sau subiective reale şi dovedite, apare ca fiind singura modalitate la îndemână, iar raţionamentul judecătorului este corect şi conduce la o concluzie verosimilă şi cu privire la acest aspect. În schimb, recurentul nu a reuşit nici în faţa Înaltei Curţi să răstoarne acest raţionament sau să dovedească în vreun fel contrariul concluziei judecătorului ori lipsa de imparţialitate a acestuia, de natură să îi fi afectat raţionamentul.

În sfârşit, nefondată este şi susţinerea recurentului în sensul lipsei calităţii sale, ca persoană fizică, de subiect de drept international şi imposibilităţii încălcării unor pacte internaţionale în cadrul dreptului internaţional, pretinzând sus-numitul că subiecte de drept pot fi numai acele entităţi care participă atât la elaborarea normelor dreptului internaţional cât şi la desfăşurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi şi asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice internaţionale.

Înalta Curte reaminteşte faptul că persoanele fizice şi persoanele juridice pot avea calitatea de subiect al raporturilor juridice de drept international public în măsura în care, prin tratate sau norme juridice imperative (jus cogens) se reglementează drepturi sau obligaţii, în ceea ce priveşte aceste persoane; Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice a fost ratificat prin Decretul nr. 212/1974, astfel încât face parte din dreptul intern, sens în care orice peroană a dobândit obligaţia de a respecta dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă circulaţie al altei persoane, drepturi recunoscute, aşa cum s-a arătat, prin art. 12 din respectivul Pact Internaţional.

În considerarea tuturor acestor argumente, aşadar, şi criticile recurentului ce fac obiectul motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând greşita interpretare şi aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 sunt nefondate în totalitate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În raport de toate argumentele expuse, întrucât niciunul dintre recursuri nu atrage incidenţa în cauză a motivelor de casare invocate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1), raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 2, 6, 7, 8 C. proc. civ., urmează a le respinge ca nefondate, menţinând, ca fiind legală şi temeinică, soluţia curţii de apel; de asemenea, în baza art. 248 C. proc. civ., raportat la art. 2 lit. c) şi art. 4 din Legea nr. 554/2004, va fi respinsă, ca fiind inadmisibilă, excepţia de nelegalitate invocată de recurentul-pârât A..

Pe de altă parte, în temeiul art. 457, raportat la art. 67 alin. (4) coroborat cu art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii invocată din oficiu şi va respinge, ca fiind inadmisibil, recursul declarat de recurentul C., prin mandatar D., împotriva sentinţei civile nr. 471 din 20 septembrie 2019.

Ca efect al respingerii recursurilor împotriva sentinţei, în temeiul art. 67 C. proc. civ., va fi admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul I., în interesul intimatului-reclamant Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia inadmisibilităţii invocată din oficiu.

Respinge, ca fiind inadmisibil, recursul declarat de recurentul C., prin mandatar D., împotriva sentinţei civile nr. 471 din 20 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge, ca fiind nefondat, recursul declarat de recurentul C., prin mandatar D. împotriva încheierii de amânare a pronunţării, din data de 5 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge, ca fiind inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată de recurentul-pârât A..

Respinge, ca fiind nefondat, recursul, astfel cum a fost precizat la data de 5 noiembrie 2021, declarat de recurentul-pârât A. împotriva sentinţei nr. 471 din 20 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul I., în interesul intimatului-reclamant Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 martie 2022.