Acţiune în revendicare. Teren inclus în zona supusă servituţii aeronautice. Imposibilitatea restituirii în natură. Privare de proprietate. Restituirea prin echivalent bănesc
Cuprins pe materii: Drept civil. Bunuri. Proprietatea privată
Index alfabetic: acţiune în revendicare
- despăgubiri
- zonă de protecţie
- drept de proprietate
C.civ., art. 563, art. 566
Includerea terenului, asupra căruia reclamantului i se reconstituise dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, în zona de protecţie aeronautică îl privează pe acesta de atributele dreptului său de proprietate, astfel cum sunt enumerate în art. 555 alin. (1) C.civ., restituirea în natură nefiind posibilă. Faţă de destinaţia imobilului, se poate considera că acesta este ocupat în mod ireversibil, astfel încât pentru reclamantul care nu-şi poate exercita atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei bunul poate fi considerat ca fiind „pierit” din punct de vedere juridic. Prin urmare, obligarea pârâtului la plata contravalorii terenului, cu titlu de despăgubire reprezintă o reparaţie echitabilă pentru lipsirea reclamantului de deplinătatea atributelor specifice dreptului de proprietate, admiterea acţiunii în temeiul art. 563 alin. (1) şi art. 566 alin. (1) Cod civil fiind făcută în condiţii de deplină legalitate.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1417 din 16 iunie 2022
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4.11.2014 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul SN Aeroportul Internaţional B. SA, a solicitat, în principal, lăsarea de către pârât în deplină proprietate şi liniştită posesie a suprafaţei de 9438 mp din parcela cu nr. cad. A751/9/2 în suprafaţă totală de 15.100 mp, înscrisă în CF x97 Remetea Mare, ocupată şi împrejmuită cu gard, şi a suprafaţei de 7641 mp din parcela cu nr. cad.A742/5/2 în suprafaţă totală de 24.200 mp. înscrisă în CF x97 Remetea Mare, ocupată şi împrejmuită cu gard de către pârât.
În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii bunului imobil imposibil de restituit în natură, la valoarea de piaţă a acestuia.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş:
Prin sentinţa civilă nr. 2312/PI din 26.09.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş, a fost respinsă excepţia insuficientei netimbrări, ca neîntemeiată.
A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul SN Aeroportul Internaţional B. SA, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei de 16.348,8 euro în echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri.
A fost respinsă în rest cererea reclamantului, ca neîntemeiată.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 8277 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara:
Prin decizia civilă nr. 211 din 25.11.2020, Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă a respins apelul formulat de pârâtul SN Aeroportul Internaţional B. SA împotriva sentinţei civile nr. 2312/PI/2016 pronunţată de Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu reclamanţii C. şi D. , în calitate de succesori ai defuncţilor A. şi E.
A respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul accesoriu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 211 din 25.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă, pârâtul SN Aeroportul Internaţional B. SA a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În motivare, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a extins prevederile art. 563 şi art. 566 noul Cod civil dincolo de ipotezele la care se aplică prin analogie, la situaţii ce nu cad sub incidenţa acestor dispoziţii.
Conform art. 566 alin. (1) C.civ., pârâtul poate fi obligat la despăgubiri în cazul admiterii unei acţiuni în revendicare doar în două situaţii limitative şi expres prevăzute de lege, respectiv bunul supus restituirii a pierit din culpa sa sau a fost înstrăinat.
Ori, prin decizia recurată, Curtea de apel Timişoara a menţinut soluţia primei instanţe şi a arătat că, din cauza destinaţiei legale a terenului ocupat fără drept de către pârâtă, respectiv aceea de zonă de protecţie, terenul nu poate fi restituit în natură, considerent pentru care cererea principală nu poate fi admisă. A reţinut, însă, că cererea subsidiară este întemeiată, motiv pentru care, în temeiul art. 563 şi art. 566 C.civ., i-a acordat reclamantului despăgubiri reprezentând contravaloarea bunului - valoare calculată prin expertiza suprafeţei ocupate de societatea pârâtă prin edificarea gardului împrejmuitor al aeroportului.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că s-a acordat ceea ce reclamantul a solicitat prin cererea subsidiară, despăgubirile fiind reprezentate de suma de bani care înlocuieşte bunul imobil revendicat cu privire la care a considerat că nu poate fi restituit în natură.
Mai mult, deşi a reţinut că reclamantul nu a cerut despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului pentru o perioadă de timp, ci redobândirea posesiei bunului imobil sau valoarea acestuia în caz de imposibilitate de restituire, instanţa de apel a înţeles să cumuleze posesoriul cu petitoriul, iar pe cale de consecinţă să admită în fapt o acţiune posesorie şi să oblige pârâta la plata unor despăgubiri ce rezultă dintr-o acţiune petitorie.
Or, potrivit art. 949 şi urm. C.civ., cel care a posedat un bun cel puţin un an poate solicita instanţei de judecată prevenirea sau înlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale sau, după caz, restituirea bunului. De asemenea posesorul este îndreptățit să pretindă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.
Prin decizia recurată, instanţa de apel şi-a însușit punctul de vedere al primei instanţe, fără a identifica faptul că instanţa a acordat altceva decât ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată – restituirea bunului ori contravaloarea bunului imobil imposibil de restituit în natură, la valoarea de piaţă a acestuia. Or, raportat la aceste solicitări, instanţa de fond l-a păstrat pe reclamant ca proprietar al terenurilor ce fac obiectul litigiului, însă în acelaşi timp, a dispus şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor ce se cuvin a fi acordate reclamantului, reprezentând echivalentul contravalorii imobilului.
Instanţa a făcut practic o dublă despăgubire, păstrând în proprietatea reclamantului atât terenul, cât şi contravaloarea acestuia. În măsura în care terenul obiect al litigiului rămâne în proprietatea reclamantului, pârâta putea fi obligată, cel mult, la plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, despăgubire care se raportează la preţul chiriei în zonă, aşa cum se procedează în cazul când există şi se acordă despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.
Potrivit soluţiilor din doctrină nu este admisibil cumulul posesoriului cu petitoriul. Instanţa este ţinută să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 674 C.proc.civ. Singurele situaţii în care se poate discuta despre un cumul sunt acelea în care reclamantul înţelege să-şi transforme acţiunea posesorie în acţiune petitorie - când instanţa califică apărările reclamantului ca fiind acţiune petitorie, dat fiind faptul că prin apărările formulate acesta solicită dreptul de proprietate asupra imobilului. Însă instanţa a calificat acţiunea ca fiind posesorie, deci trebuia soluţionată ca atare.
În continuare, recurentul-pârât a arătat că trebuiau acordate despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, iar nu contravaloarea bunului imobil, în cazul în care reclamantul şi-ar fi modificat cererea de chemare în judecată.
Este greşită motivarea instanţei de apel potrivit căreia "tribunalul s-a pronunţat în limitele învestirii, cu respectarea principului disponibilității", păstrându-l ca proprietar pe reclamant, fiind încălcat atât principiul disponibilității, cât şi principiul legalităţii prevăzute de art. 7 şi art. 9 C.proc.civ.
Ambele instanţe de fond, deşi au apreciat că este vorba despre o acţiune în revendicare, au aplicat prevederile legale de la acţiunile posesorii şi au acordat despăgubirile de la acţiunile în revendicare.
Recurentul-pârât a precizat că nu poate fi obligat la despăgubiri pentru contravaloarea bunului imobil, deoarece Aeroportul International B. nu este proprietarul acestor terenuri, ci Statul Român, imobilul aparținând domeniului public. Asupra acestei suprafeţe de teren aeroportul are doar un drept de concesiune, dobândit în baza contractului de concesiune nr. MM/ 2718/01.06.2001, încheiat între Ministerul Transporturilor şi SN B. SA. Or, aeroportul în calitate de concesionar nu are capacitatea şi calitatea de a acorda contravaloarea imobilului.
În ceea ce priveşte considerentele deciziei recurate, prin care se arată faptul că sunt nefondate argumentele din cererea de apel ce se referă la faptul că reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantului s-ar fi făcut pe un teren aflat în proprietatea Statului Român - domeniu public, dat fiind faptul că prin dosarul nr. x/325/2016 s-a tranşat definitiv aspectul potrivit căruia titlul de proprietate invocat de reclamant nu este lovit de nulitate absolută, nefiind emis pentru terenuri care s-ar fi aflat în domeniul public al statului, recurentul-pârât precizează că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că în urma raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea topometrie întocmit în cauză de expert X., prima instanţă, a reţinut doar faptul că SN Aeroportul Internaţional B. SA a edificat un gard de protecţie în jurul aeroportului, iar porţiuni din parcelele de teren aflate în proprietatea reclamantului se află în incinta aeroportului.
Instanţa nu a făcut nicio referire la faptul că există o suprapunere reală pe o suprafaţa de 9448 mp între imobilul cu număr cadastral A 751/9/2 aflat în proprietatea reclamantului şi imobilul cu număr cadastral 405801 aflat în proprietatea Statului Român - domeniul public, o suprapunere reală pe suprafaţa de 2733 mp între imobilul cu număr cadastral A 742/5/2 aflat în proprietatea reclamantului şi imobilul cu număr cadastral 405801 aflat în proprietatea Statului Român - domeniul public şi o suprapunere pe suprafaţa de 395 mp între imobilele cu număr cadastral A 742/5/2 şi imobilul cu număr cadastral 405801.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
1. Instanţele de fond nu au extins aplicarea prevederilor art. 563 şi 566 C.civ. la o ipoteză ce nu este reglementată de aceste texte.
Astfel, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul SN Aeroportul Internaţional B. S.A. pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 9438 mp. din parcela cu nr. cad. A751/9/2 în suprafaţă totală de 15.100 mp. înscrisă în CF x97 Remetea Mare ocupată şi împrejmuită cu gard, a suprafaţei de 7641 mp. din parcela cu nr. cad.A742/5/2 în suprafaţă totală de 24.200 mp. înscrisă în CF x97 Remetea Mare ocupată şi împrejmuită cu gard de către pârât.
În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii bunului imobil imposibil de restituit în natură, la valoarea de piaţă a acestuia.
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că reclamantul este proprietarul terenurilor extravilane înscrise în CF x56 Remetea Mare (provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. x97) nr. cad. A751/9/2, în suprafaţă de 15.100 mp., şi CF nr.x58 Remetea Mare (provenit din conversia de pe hârtie a CF nr.x97), nr. cad.A742/5/2, în suprafaţă de 24.200 mp., dobândite prin reconstituire în baza Legii nr. 18/1991 potrivit Titlului de proprietate nr. 1/38/2004 şi Procesului-verbal de punere în posesie din 27.05.2003.
De partea sa, pârâtul SN Aeroportul Internaţional B. SA a edificat un gard de protecţie în jurul aeroportului, porţiuni din parcelele de teren aflate în proprietatea reclamantului fiind incluse în zona de protecţie a aeroportului, ca terenuri supuse servituţii de aeronautică civilă. Astfel, prin concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară specialitate topometrie, întocmit în cauză de către expert X., s-a arătat că din parcela nr. cad. A 751/9/2 suprafaţa de 9.448 mp. se află în incinta aeroportului pârât, iar din parcela cu nr. cad. A742/5/2, suprafaţa de 3128 mp. se află în aceeaşi situaţie.
Reclamantul a revendicat aceste suprafeţe de teren, solicitând în principal restituirea lor în natură, iar în caz de imposibilitate, la plata de despăgubiri constând în contravaloarea terenurilor.
În condiţiile art. 563 alin. 1 C.civ., proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul. Iar potrivit art. 566 alin. 1 C.civ., sub marginala „Efectele admiterii acţiunii în revendicare” se arată că pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleaşi condiţii, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii.
Întrucât terenurile sunt afectate de zona de protecţie aeronautică stabilită de pârât prin edificarea unor garduri în jurul aeroportului, terenurile fiind cuprinse în interiorul acestei zone, reclamantul este privat de atributele dreptului său de proprietate, astfel cum sunt enumerate în art. 555 alin. 1 C.civ., iar restituirea în natură nu este posibilă. Prin urmare, făcând aplicarea textelor sus-menţionate, instanţele au dispus obligarea la plata contravalorii terenurilor, cu titlu de despăgubire, ca o reparaţie echitabilă pentru lipsirea reclamantului de deplinătatea atributelor specifice dreptului de proprietate.
Trimiterea la prevederile art. 566 C.civ. nu înseamnă că instanţele au cumulat o acţiune petitorie cu una posesorie, aşa cum susţine recurentul, pentru că instanţa de apel a explicat că obligarea pârâtului la plata de despăgubiri trebuie citită în sensul sintagmei din art. 566 alin. 1 C.civ., respectiv faptul că aceste despăgubiri reprezintă contravaloarea imobilului imposibil de restituit în natură.
Iar, în speţă, faţă de noua destinaţie a terenurilor, se poate considera că acestea sunt ocupate în mod ireversibil, astfel încât nu este eronată interpretarea în sensul că, pentru reclamantul care nu-şi poate exercita atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei terenurile pot fi considerate ca fiind „pierite” din punct de vedere juridic. Prin urmare, admiterea acţiunii în temeiul art. 563 alin. 1 şi 566 alin. 1
C.civ. a fost făcută în condiţii de deplină legalitate;
2. Instanţele nu au acordat altceva decât s-a cerut, petitul cererii de chemare în judecată fiind cât se poate de explicit: în principal, s-a solicitat lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenurilor ulterior enumerate; în subsidiar, dacă restituirea în natură ar fi imposibilă, pârâtul să fie obligat la plata contravalorii bunului. Iar prin precizarea de acţiune depusă la 20.01.2015, s-a arătat că temeiul de drept al cererii îl constituie art. 563 C.civ., acţiunea formulată fiind una în revendicare.
Drept urmare, în respectarea principiului disponibilităţii, instanţele s-au pronunţat în limitele în care au fost învestite de reclamantul care, printr-o manifestare consecventă de voinţă, a urmărit să-şi redobândească dreptul de proprietate în plenitudinea atributelor sale prin recurgerea la mijlocul specific de apărare, care este acţiunea în revendicare.
Dimpotrivă, s-ar ajunge la o nesocotire a acestui principiu fundamental al procesului civil dacă s-ar face aplicarea prevederilor art. 949 C.civ. care reglementează acţiunea posesorie, aşa cum consideră recurentul că trebuiau să procedeze instanţele;
3. Instanţele nu i-au acordat reclamantului „o dublă despăgubire”, esenţială în analiza chestiunii dublei reparaţii, raportat circumstanţelor factuale ale cauzei, fiind determinarea efectelor pe care le va produce hotărârea definitivă asupra acţiunii în revendicare.
Astfel, la momentul rămânerii definitive a soluţiei de obligare a pârâtului SN Aeroportul International B. SA la plata contravalorii terenurilor aflate în posesia acestuia, se va tranşa definitiv situaţia juridică a terenurilor în raport cu cele două părţi ale raportului juridic litigios: proprietarul neposesor – reclamantul şi posesorul neproprietar – pârâtul.
Prin admiterea acţiunii în revendicare în modalitatea făcută, o nouă acţiune în revendicare a aceloraşi terenuri între aceleaşi părţi nu ar mai fi cu putinţă, hotărârea pronunţată în prezentul litigiu beneficiind de autoritate de lucru judecat. Cu alte cuvinte, în patrimoniul reclamantului nu va exista, prin raportare la acelaşi pârât, decât contravaloarea acordată în cadrul prezentului proces.
Aşa cum s-a arătat anterior, soluţia de admitere a cererii formulate în subsidiar s-a bazat pe aprecierea că destinaţia actuală a terenurilor este una ireversibilă, motiv pentru care pârâtul nu ar mai putea fi chemat în judecată de succesorii reclamantului printr-o nouă acţiune prin care să se urmărească valorificarea atributelor dreptului de proprietate asupra aceloraşi terenuri.
În consecinţă, şi având în vedere cele dezvoltate la pct. 1 şi 2 ale considerentelor, nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul că, de vreme ce terenurile rămân în proprietatea reclamantului, pârâtul putea fi obligat cel mult la contravaloarea lipsei de folosinţă;
4. Nu este întemeiată critica relativă la faptul că pârâtul SN Aeroportul International B. SA nu este proprietarul terenurilor, ci Statul Român, motiv pentru care acesta ar fi trebuit obligat la despăgubiri.
Instanţele au analizat corect acţiunea în revendicare prin determinarea calităţii de proprietar a reclamantului – într-o acţiune separată fiind stabilit definitiv că reclamantul este proprietarul terenurilor, iar titlul său de proprietate nu este lovit de nulitate absolută, în condiţiile în care nu a fost emis pentru terenuri care s-ar fi aflat în domeniul public al statului -, respectiv a celei de posesor neproprietar al pârâtului, care foloseşte terenurile în legătură cu activitatea pe care o desfăşoară.
Pe de altă parte, prin încheierea din 18.03.2015 a Tribunalului Timiş, Secţia I civilă a fost respinsă excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului SN Aeroportul International B. SA, cu motivarea că prin sentinţa civilă nr. 1923/2011 a Tribunalului Timiş s-a stabilit că pârâtul are calitatea de posesor al terenurilor ce formează şi obiectul prezentului dosar. Or, această încheiere nu a fost apelată, astfel încât a intrat în puterea lucrului judecat.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte consideră că aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., soluţia curţii de apel, din perspectiva celor puse în discuţie prin motivele de recurs, fiind rezultatul interpretării şi aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente.