Asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 14 decembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2012 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 8 şi pct. 12 din C. proc. pen., precum şi a dispoziţiilor art. 108 din Legea nr. 255/2013 (referitoare numai la abrogarea dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 171 din C. proc. pen. 1969), formulată de inculpata A..
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992, republicată, acestea nefiind îndeplinite cumulativ în cauză, întrucât, deşi este incontestabil că excepţia a fost invocată de către recurenta inculpată A. în faţa unei instanţe judecătoreşti şi vizează dispoziţii dintr-o lege în vigoare, care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, admisibilitatea unei astfel de cereri impune însă îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate, inclusiv a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce nu este realizată în cauza pendinte.
În acest sens, în speţă, s-a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenta inculpată A. nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea şi completarea acestora, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.
Împotriva încheierii din 14 decembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2012, în termen procedural a formulat recurs recurenta - inculpată A., cauza înregistrându-se pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători la data de 27 ianuarie 2022, în cauză fiind stabilit prim termen la data de 21 februarie 2022.
La termenul de judecată din data 21 februarie 2022 au avut loc dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public, precum şi cele ale apărătorului ales al recurentului fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Examinând încheierea atacată, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată următoarele:
Din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe stipulate expres de textul de lege menţionat:
- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
- activitatea legii, în sensul că excepţia trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.
Se constată, aşadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituţionalitate, în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.
În dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, a fost reglementată o condiţie a relevanţei şi, pe cale de consecinţă, un control de pertinenţă al instanţei de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, implicând constatarea dacă aceasta are sau nu legătură cu soluţionarea cauzei.
Analiza pertinenţei excepţiei nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acesteia, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, deci să justifice un interes.
În acelaşi sens, condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în rezolvarea cauzei, nu trebuie analizată în abstract şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei, ci impune o analiză riguroasă. Cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.
Cu referire la condiţia de admisibilitate, privind legătura cu soluţionarea cauzei, aceasta priveşte influenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii, întrucât textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea şi soluţionarea dosarului aflat pe rolul instanţei de judecată.
În analiza condiţiilor enumerate anterior, prin raportare la speţa dedusă controlului, se constată că excepţia a fost invocată de recurenta inculpată A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, respectiv dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 şi pct. 12 din C. proc. pen., precum şi a dispoziţiilor art. 108 din Legea nr. 255/2013 (referitoare numai la abrogarea dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 171 din C. proc. pen. 1969).
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, cu privire la solicitarea de a fi sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale antemenţionate, constată că instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia a procedat în mod corect atunci când, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, printr-o încheiere motivată, a respins ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, reţinând că nu au fost îndeplinite cumulativ cerinţele alin. (1), (2) şi (3) din acelaşi text de lege.
Raţiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate ţine de împiedicarea declanşării controlului de constituţionalitate în acele situaţii ce exced chiar competenţei de a se pronunţa, inclusiv pentru Curtea Constituţională.
Sub aceste aspecte, se constată că, deşi prezenta excepţie a fost invocată de către recurenta inculpată, în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin raportare la o serie de texte constituţionale, iar textele criticate sunt în vigoare şi nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, solicitarea apărării tinde, în fapt, la modificarea dispoziţiilor legale, prin extinderea dincolo de spiritul textelor de lege apreciate ca nefiind constituţionale, ceea ce nu ţine de competenţa instanţei de contencios constituţional, fiind atributul puterii legislative.
În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că prin excepţia invocată se tinde la modificarea sau completarea normei legale, atribuţie care nu este conferită Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
O asemenea solicitare nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 378 din 24 septembrie 2013, publicată în M.Of. nr. 723 din data de 25 noiembrie 2013).
În acest sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, din care se reţine Decizia nr. 229 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 8 iunie 2005, prin care Curtea a statuat că "nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite" şi nici "nu-şi poate asuma rolul de a crea, abroga sau de a modifica o normă juridică." În caz contrar, instanţa de contencios constituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării".
Circumscrisă rolului său de «cvasi legiuitor negativ», Curtea Constituţională nu poate emite noi norme juridice, fie ele şi numai cu rol complinitor, şi nici să le modifice pe cele existente într-un sistem normativ (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 110 din 5 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 11 iunie 2013).
În consecinţă, este evident că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate arătate nu a fost determinată de o contradicţie concretă a textelor criticate pentru neconstituţionalitate cu prevederile constituţionale, ci este o încercare de a transfera, în mod artificial, competenţa exclusivă a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României, în sarcina instanţei de contencios constituţional.
În acest context, Înalta Curte concluzionează că, în cauză, inculpata A. nu justifică un interes real în promovarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, în cauza de faţă neexistând o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea prezentei cauze.
Aşadar, Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că, în cauză, nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 şi pct. 12 din C. proc. pen., precum şi a dispoziţiilor art. 108 din Legea nr. 255/2013 (referitoare numai la abrogarea dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 171 din C. proc. pen. 1969) nu are legătură cu speţa dedusă judecăţii.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpata A. împotriva încheierii din 14 decembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2012.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurenta va fi obligată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpata A. împotriva încheierii din 14 decembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2012.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 februarie 2022.
Procesat de GGC - LM