Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra contestaţiei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 157 din data de 16.02.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în baza art. 50 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen. cu referire la art. 598 alin. (2) din C. proc. pen., a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, invocată de către instanţă din oficiu şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că la data de 10.12.2020, pe rolul instanţei a fost înregistrată, sub nr. x/2020, contestaţia la executare formulată de către Departamentul Executări Penale din cadrul Tribunalului Bucureşti întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II a din C. proc. pen. cu privire la punerea în executare a pedepsei de 4 ani închisoare, aplicată condamnatei A., faţă de care s-a emis MEPI nr. x din 27.11.2019 în baza sentinţei penale nr. 1057/29.11.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, definitivă prin decizia penală nr. 284/27.11.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători.

S-a reţinut că faţă de condamnată a fost emis mandatul european de arestare nr. 48/27.11.2019 având în vedere că A. a părăsit teritoriul României. La data de 02.12.2020 s-a primit din partea autorităţilor italiene copia sentinţei din 27.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel din Bari conform căreia autorităţile italiene au refuzat executarea mandatului european emis de instanţa română, recunoscând şi dispunând, simultan, executarea în Italia a pedepsei de 4 ani închisoare pentru condamnata A..

Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că se impune ca Tribunalul Bucureşti să dispună cu privire la anularea MEPI nr. x/27.11.2019 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală şi, pe cale de consecinţă, retragerea mandatului european nr. 48/27.11.2019.

Astfel, analizând cauza, Tribunalul Bucureşti a avut în vedere dispoziţiile art. 598 alin. (1) din C. proc. pen. vizând cazurile în care se poate face contestaţia contra executării hotărârii penale, precum şi dispoziţiile art. 598 alin. (2) din C. proc. pen., care prevăd că, în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi d) contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută la art. 597 alin. (1) sau alin. (6), iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa a mai reţinut că în prezenta cauză, contestaţia la executare formulată de către Departamentul Executări Penale din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II a din C. proc. pen., întrucât pentru persoana condamnată A., s-a dispus de către autorităţile italiene refuzarea executării mandatului european de arestare emis în baza MEPI nr. x/27.11.2019 al Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală ca urmare a aplicării pedepsei de 4 ani prin sentinţa penală nr. 1057/29.11.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, definitivă prin decizia penală nr. 284/27.11.2019 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, recunoaşterea hotărârii penale de condamnare şi executarea pedepsei de 4 ani închisoare în Italia.

Prin urmare, deşi s-a reţinut că Tribunalul Bucureşti este instanţă de executare pentru hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie potrivit art. 553 alin. (2) din C. proc. pen., în raport cu dispoziţiile imperative ale art. 598 alin. (2) din C. proc. pen., solicitarea Departamentului Executări Penale punând în discuţie o împiedicare la executare, Tribunalul a apreciat că, în speţă, competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II a din C. proc. pen., revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond care a aplicat persoanei condamnate A. pedeapsa principală de 4 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 1057/29.11.2016.

În consecinţă, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 22.02.2021, fiind stabilit termen de judecată la data de 19.03.2021, când pricina a fost amânată pentru termenul din 14.05.2021 preschimbat în cauză pentru termenul din data de 8 iunie 2021, pentru când s-a dispus citarea intimatei condamnate la adresa din Italia indicată în dosar, precum şi traducerea din limba italiană a actelor transmise la dosar de către Tribunalul Bucureşti urmare a Ordinului European de Anchetă din 8.01.2021 întocmit în cauză.

Pentru termenul acordat, 08.06.2021, a fost depusă la dosarul cauzei dovada notificării citaţiei emise pentru condamnata A., prin cererea de asistenţă juridică internaţională în materie penală efectuată în cauză, din actele înaintate la dosar rezultând că intimata condamnată a primit citaţia şi a semnat personal de primirea acesteia la data de 19.05.2021, la domiciliul din Altamura .

Cu prilejul dezbaterilor asupra contestaţiei la executare de faţă, la termenul din data de 8 iunie 2021, au fost luate concluziile reprezentantului parchetului şi ale apărării intimatei, acestea fiind redate în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentinţă.

Examinând contestaţia la executare formulată în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a apreciat ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente:

Contestaţia la executare reprezintă o procedură jurisdicţională de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârii definitive, iar pe această cale se pot invoca numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, nu se pot pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea şi nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.

Potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. invocat în cauza de faţă, contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.

Instanţa de fond a constatat că, în fapt, prin contestaţia la executare formulată de Compartimentul Executări penale din cadrul Tribunalului Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 1057 din 29.11.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 284 din 27.11.2019 a Completului de 5 Judecători al instanţei supreme, pronunţată în dosarul nr. x/2018, privind pe condamnata A., s-a solicitat anularea mandatului de executare nr. x din data de 27.11.2019 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală şi pe cale de consecinţă, retragerea mandatului european de arestare nr. 48 din 27.11.2019.

În motivarea cererii de contestaţie la executare s-a arătat că Tribunalului Bucureşti - Compartimentul Executări penale a arătat că la data de 02.12.2020 s-a primit din partea autorităţilor italiene copia sentinţei din 27.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel din Bari conform căreia autorităţile italiene au refuzat executarea mandatului european emis de instanţa română, recunoscând şi dispunând, simultan, executarea în Italia a pedepsei de 4 ani închisoare pentru condamnata A..

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constat că prin sentinţa penală nr. 1057 din data de 29 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 269 alin. (1) din C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, i-a fost interzisă inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. a fost aplicată inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.

Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia penală nr. 284 din data de 27 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2018, fiind respinse apelurile formulate împotriva sentinţei de fond.

În baza hotărârii de condamnare anterior menţionată a fost emis MEPI nr. x emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală privind pe condamnata inculpată A..

De asemenea, în vederea executării mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/27.11.2019, faţă de persoana condamnată Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală a emis mandatul european de arestare nr. x, având în vedere că aceasta a părăsit teritoriul României.

Prin hotărârea pronunţată de Republica Italiană, Curtea de Apel din Bari, secţia III Penală la data de 27.11.2020, în dosarul nr. x/2020 MAE, în esenţă, s-a refuzat predarea numitei A., s-a dispus recunoaşterea sentinţei penale nr. 1057 pronunţată la 29.11.2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a dispus executarea în Italia a pedepsei rezultante impuse numitei A. prin sentinţa menţionată anterior şi deja stabilită de autoritatea judiciară solicitantă la 4 ani închisoare.

În cauză a fost emis un ordin european de anchetă prin care s-a solicitat autorităţilor italiene să comunice dacă sentinţa din 27.11.2020 a Curţii de Apel din Bari, secţia III Penală a rămas definitivă, data rămânerii definitive a acesteia, solicitându-se totodată o adresă de corespondenţă a numitei A. pentru a fi citată în cauza de faţă.

Prin răspunsul comunicat de către autorităţile judiciare din Italia la cererea de informaţii anterior menţionată, a rezultat că la data de 10.07.2020 intimata condamnată A. a fost reţinută în arest în executarea unui ordin de arest preventiv nr. 2471/2015 emis de autorităţile române la data de 27.11.2019 şi că la data de 13.07.2020, în baza hotărârii emise de secţia a III-a Penală a Curţii de Apel din Bari, a fost supusă arestului la domiciliu (la domiciliul din Altamura), unde aceasta şi-a păstrat domiciliul şi după ce a fost eliberată în data de 23.09.2020.

De asemenea, s-a comunicat că sentinţa Curţii de Apel din Bari a devenit irevocabilă la data de 22.12.2020.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că împiedicarea la executare invocată de către Compartimentul Executări penale din cadrul Tribunalului Bucureşti prin cererea dedusă judecăţii o constituie împrejurarea că prin sentinţa din 27.11.2020 a Curţii de Apel din Bari, secţia III Penală a fost refuzată predarea către România a persoanei solicitate A., iar recunoaşterea sentinţei penale nr. 1057 pronunţată la 29.11.2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi executarea în Italia a pedepsei de 4 ani închisoare s-a produs ca efect al condamnării dispusă de statul român.

De asemenea, s-a mai reţinut că ceea ce se solicită în prezenta cauză este anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii ca urmare a faptului că executarea a fost preluată de către autorităţile italiene, în urma cererii instanţei de executare privind executarea mandatului european de arestare emis în baza MEPÎ.

Totodată, s-a constatat că în cauza de faţă s-a solicitat şi retragerea mandatului european de arestare nr. x emis în vederea executării mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a considerat că nu există niciun temei legal care să impună anularea unui mandat naţional de executare a pedepsei în situaţia recunoaşterii şi executării în străinătate a hotărârii penale în baza căreia s-a emis mandatul respectiv, aceasta cu atât mai mult cu cât recunoaşterea hotărârii de către statul italian are ca suport legal sentinţa penale pronunţate de autorităţile române şi implicit a mandatului european.

Totodată, procedura, cazurile şi condiţiile în care se retrage mandatul european de arestare sunt prevăzute în art. 95 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, fiind reglementate patru situaţii care ţin fie de imposibilitatea de executare a mandatului, fie de faptul că mandatul a rămas fără obiect.

Potrivit art. 95 alin. (1) şi (2) din dispoziţiile legale anterior menţionate, mandatul european de arestare se retrage în cazul în care au dispărut temeiurile care au justificat emiterea acestuia ori dacă persoana solicitată a decedat sau în cazul prevăzut la art. 64 alin. (4), dacă persoana urmărită internaţional a fost extrădată sau predată în România, iar conform alin. (3), competenţa de a solicita retragerea mandatului european de arestare este a instanţei emitente, care informează despre aceasta autoritatea judiciară de executare, Ministerul Justiţiei şi, după caz, parchetul care efectuează ori supraveghează activitatea de urmărire penală sau instanţa care a dispus asupra măsurii preventive a inculpatului ori care a dispus cu privire la măsurile de siguranţă.

Or, sentinţa pronunţată de autorităţile din Italia, invocată în cauza de faţă în susţinerea contestaţiei la executare, nu este aptă de a atrage nulitatea MEPÎ nr. x cu consecinţa retragerii MEA nr. x/2019, aşa cum s-a arătat, solicitarea formulată în acest sens de către Compartimentul Executări penale din cadrul Tribunalului Bucureşti fiind lipsită de temei legal.

De asemenea, sentinţa autorităţilor judiciare italiene prin care s-a refuzat predarea condamnatei A. nu atrage sine die anularea formelor de executare câtă vreme există situaţii reglementate de Legea nr. 302/2004, potrivit cărora atunci când România este stat emitent, punerea în executare, după caz, a pedepsei sau măsurii privative de libertate sau a restului rămas neexecutat revine în competenţa instanţei române, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 159 din Legea nr. 302/2004 care au transpus în legislaţia naţională dispoziţiile art. 22 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.

Articolul 159 din Legea nr. 302/2004 - Consecinţele transferării persoanei condamnate - are următorul conţinut:

Atunci când România este stat emitent, punerea în executare, după caz, a pedepsei sau măsurii privative de libertate sau a restului rămas neexecutat este de competenţa instanţei române, ori de câte ori:

a) certificatul şi hotărârea sunt retrase mai înainte ca statul de executare să pună în executare pedeapsa sau măsura privativă de libertate;

b) statul de executare refuză să recunoască şi să pună în executare pedeapsa sau măsura privativă de libertate aplicată de instanţa română;

c) statul de executare renunţă în mod expres la dreptul său de executare;

d) statul de executare arată că nu mai poate executa pedeapsa sau măsura privativă de libertate, întrucât persoana condamnată a evadat şi nu a fost găsită pe teritoriul său;

e) statul de executare arată că nu poate pune în executare pedeapsa sau măsura privativă, întrucât persoana condamnată nu a fost găsită pe teritoriul său.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a considerat din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că în anumite cazuri reglementate de lege dreptul de a executa sentinţa aparţine în continuare statului emitent, însă în cazul de faţă recunoaşterea hotărârii de către statul italian se fundamentează şi are la bază condamnarea dispusă de autorităţile din România, astfel cum s-a arătat.

Aşadar, hotărârea pronunţată de autorităţile din Italia nu atrage anularea formelor de executare ale mandatului naţional emis iniţial, neexistând dispoziţii legale care să impună anularea MEPÎ în situaţia recunoaşterii şi executării în străinătate a hotărârii penale în baza căreia s-a emis mandatul respectiv, iar din această perspectivă contestaţia la executare este neîntemeiată.

Totodată, anularea unui act ar presupune existenţa unor motive de nulitate care însă nu se regăsesc în speţă, iar hotărârea de recunoaştere pronunţată de autorităţile judiciare din Italia nu constituie o cauză de nulitate care să atragă anularea unui MEPÎ emis în mod legal în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Potrivit art. 555, raportat la art. 550 - art. 552 din C. proc. pen., mandatul de executare a pedepsei închisorii se emite de către instanţa de executare, în baza unei hotărâri definitive prin care s-a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii, la data rămânerii definitive hotărârea devenind şi executorie.

În raport cu aceste considerente, instanţa a considerat că este neîntemeiată solicitarea de anulare a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală în baza sentinţei penale nr. 1057 din 29.11.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 284 din 27.11.2019 a Completului de 5 Judecători al ÎCCJ, câtă vreme mandatul în discuţie a fost emis în mod legal în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, Tribunalul Bucureşti fiind de altfel şi instanţă de executare.

De asemenea, mandatul de executare a pedepsei închisorii nu ar putea fi desfiinţat înainte de executarea de către persoana condamnată a pedepsei pe teritoriul Italiei şi după informarea de către statul italian că pedeapsa a fost executată sau că a intervenit o cauza legală care nu mai permite continuarea executării pedepsei sau eventual continuarea executării pedepsei pe teritoriul României sau a altui stat din Uniunea Europeana, în cazul în care persoana condamnată ar evada sau s-ar sustrage de la executarea pedepsei pe teritoriul statului italian.

Împotriva sentinţei nr. 376 din data de 22 iunie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2020, contestatoarea condamnată A. a formulat contestaţie, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 14 februarie 2022, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public şi ale apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat fiind consemnate în încheierea de la acea dată.

Prin contestaţia formulată, contestatoarea condamnată A., susţinută în faţa instanţei de control judiciar de către apărătorul ales al acesteia, a criticat hotărârea atacată sub aspectul nelegalităţii, în principal invocând nulitatea absolută a hotărârii atacate întrucât la soluţionarea cauzei a participat un procuror din structura Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 888 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi în raport cu calitatea sa, ar fi trebuit să participe un procuror din cadrul secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În subsidiar, tot sub aspectul nelegalităţii, contestatoarea condamnată a criticat hotărârea atacată şi din perspectiva greşitei invocări de către judecătorul delegat cu supravegherea executări a cazului de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen.

În susţinerea acestei critici, contestatoarea condamnată A. a arătat că în prezenta cauză nu ne aflăm în nicio situaţie de împiedicare a executării ca urmare a neclarităţii hotărârii, astfel încât să fie incident textul de la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., care să dea posibilitatea ori să investească instanţa care a pronunţat hotărârea în fond pentru acordarea de noi lămuriri, ci este vorba de o simplă problematică de executare a hotărârii, care, potrivit dispoziţiilor legale, rămâne în sarcina instanţei de executare, respectiv Tribunalul Bucureşti, secţia Penală.

Totodată, contestatoarea condamnată A. a mai arătat că, prin contestaţia la executare formulată de Compartimentul Executări penale din cadrul Tribunalului Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 1057 din 29.11.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 284 din 27.11.2019 a Completului de 5 Judecători al instanţei supreme, pronunţată în dosarul nr. x/2018, s-a solicitat anularea mandatului de executare nr. x din data de 27.11.2019 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală şi pe cale de consecinţă, retragerea mandatul european de arestare nr. 48 din 27.11.2019.

În motivarea cererii de contestaţie la executare ce formează obiectul prezentei cauze, Compartimentul Executări penale din cadrul Tribunalului Bucureşti a arătat că la data de 02.12.2020 s-a primit din partea autorităţilor italiene copia sentinţei din 27.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel din Bari conform căreia autorităţile italiene au refuzat executarea mandatului european emis de instanţa română, recunoscând şi dispunând, simultan, executarea în Italia a pedepsei de 4 ani închisoare pentru condamnata A.

Solicitarea formulată de autoritatea judiciară italiană, Curtea de Apel din Bari, nu are legătură cu aspecte care ţin de neclaritatea dispozitivului hotărârii a cărei executare a fost acceptată şi nici de o împiedicare la executare.

Astfel, Curtea de Apel din Bari nu a pus în discuţie dispozitivul hotărârii a cărei executare s-a preluat, ci a solicitat instanţei de executare (Tribunalul Bucureşti, secţia Penală) revocarea MEPI nr. x/27.11.2019 "emis împotriva condamnatei A. de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală şi implicit, revocarea/retragerea MAE nr. 48/27.11.2019, emis de aceeaşi instanţă de executare.

Contestatoarea condamnată A. a precizat că ipoteza ivirii unei împiedicări la executare nu poate fi primită, întrucât hotărârea în numele căreia au fost emise forme de executare a fost pusă în executare de instanţa italiană, fiind în acest moment în executarea hotărârii române, executare care a fost adaptată conform principiului lex loci (care guvernează executarea pedepsei în materie penală) fiind deplin executabilă, fără a exista vreo împiedicare la executare.

Examinând contestaţia formulată de contestatoarea condamnată A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul de 5 Judecători constată că este fondată, din următoarele considerente:

În ceea ce priveşte critica de nelegalitate a hotărârii atacate, ca urmare a participării unui procuror din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, deşi în cauză trebuia să participe un procuror din cadrul secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că, potrivit dispoziţiilor art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile art. III alin. (2) din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, şi prevederilor art. II alin. (11) teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, în ipoteza cauzelor de competenţa secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie nesoluţionate până la data de 23 octombrie 2018, la soluţionarea acestora, procurorul competent să participe la şedinţele de judecată este procurorul din cadrul secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau procurorul din cadrul parchetului de pe lângă instanţa învestită cu judecarea cauzei.

Prin urmare, începând cu data de 23 octombrie 2018, nu există niciun temei legal pentru participarea la şedinţele de judecată în cauzele de competenţa secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie a procurorilor care nu funcţionează în cadrul secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau în cadrul parchetului de pe lângă instanţa învestită cu judecarea cauzei.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin decizia nr. 3 din 26 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 526 din 27 iunie 2019:

"Cauzele privind infracţiunile săvârşite de persoana care are calitatea de judecător sau procuror, atribuite anterior Direcţiei Naţionale Anticorupţie, constituie în prezent cauze de competenţa secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, conform dispoziţiilor art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În consecinţă, începând cu data de 23 octombrie 2018, în cauzele privind infracţiunile săvârşite de judecători sau procurori, aflate anterior în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi devenite cauze de competenţa secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, participarea la şedinţele de judecată se asigură exclusiv de procurori din cadrul secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanţa învestită cu judecarea cauzei.

(...)

Prin urmare, în raport cu dispoziţiile legale invocate, începând cu data de 23 octombrie 2018, nu există niciun temei legal pentru participarea la şedinţele de judecată în cauzele de competenţa secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, preluate de la Direcţia Naţională Anticorupţie, a procurorilor care nu funcţionează în cadrul secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau în cadrul parchetului de pe lângă instanţa învestită cu judecarea cauzei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în procesele penale, la şedinţele de judecată participă procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală ori alt procuror desemnat de conducătorul parchetului.

Art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, are caracterul unei norme generale care guvernează participarea procurorului la şedinţele de judecată.

În raport cu norma generală cuprinsă în art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 888 alin. (2) din acelaşi act normativ are caracterul unei norme speciale, aplicabilă exclusiv în cauzele de competenţa secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.

Stabilind că participarea la şedinţele de judecată în cauzele de competenţa secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se asigură de procurori din cadrul secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanţa învestită cu judecarea cauzei, dispoziţiile art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instituie o regulă specială şi derogatorie de la regula generală reglementată în art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, având caracterul unei norme speciale şi derogatorii, art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, are o aplicabilitate prioritară în raport cu norma generală prevăzută în art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, excluzând aplicarea normei generale (specialia generalibus derogant).

Excluderea de la aplicare a normei cuprinse în art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, priveşte atât teza referitoare la procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală, inclusiv procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie care a efectuat urmărirea penală, cât şi teza referitoare la procurorul desemnat de conducătorul parchetului, inclusiv procurorul desemnat din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, conform art. 3 alin. (1) lit. c2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie.

În consecinţă, în temeiul normei speciale şi derogatorii prevăzute în art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, procurorul competent să participe, începând cu data de 23 octombrie 2018, la şedinţele de judecată în cauzele de competenţa secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, inclusiv în cauzele privind infracţiunile săvârşite de judecători sau procurori în care urmărirea penală s-a efectuat de către Direcţia Naţională Anticorupţie, este exclusiv procurorul din cadrul secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau procurorul din cadrul parchetului de pe lângă instanţa învestită cu judecarea cauzei."

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători consideră că, în condiţiile în care participarea procurorului este obligatorie, aşa cum este şi în speţa de faţă [art. 597 alin. (3) din C. proc. pen..], participarea unui procuror dintr-o altă structură a parchetului echivalează cu neparticiparea procurorului, astfel încât hotărârea pronunţată este lovită de nulitate absolută.

Referitor la critica de nelegalitate privind încadrarea contestaţiei la executare în cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători o apreciază întemeiată.

Astfel, se reţine că, în C. proc. pen., contestaţia la executare a fost reglementată ca un procedeu jurisdicţional prin intermediul căruia să se soluţionează exclusiv incidente, limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive, cu scopul de a se asigura legalitatea executării hotărârilor judecătoreşti, fără a se putea, însă, modifica soluţia pronunţată, soluţie care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Prin intermediul contestaţiei la executare nu se poate modifica o hotărâre, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat. Pe această cale pot fi invocate numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, fără a se pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea.

Hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii definitive în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.

Cazurile în care un condamnat poate formula contestaţie la executare sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 598 lit. a) - d) din C. proc. pen., respectiv:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face când se iveşte vreo împiedicare cu privire la hotărârea care se execută.

Prin împiedicare la executare se înţelege existenţa unei cauze legale care determină imposibilitatea punerii în executare sau a continuării executării unei hotărârii.

Or, în cauza de faţă nu este vorba de o împiedicare la executare, întrucât potrivit hotărârii pronunţate de Curtea de Apel din Bari, secţia III Penală la data de 27.11.2020, în dosarul nr. x/2020 MAE, s-a dispus recunoaşterea sentinţei penale nr. 1057 din 29.11.2016, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 284 din 27.11.2019 a Completului de 5 Judecători al instanţei supreme, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi s-a dispus executarea în Italia a pedepsei rezultante impuse numitei A. prin sentinţa penală menţionată anterior şi deja stabilită de autoritatea judiciară solicitantă la 4 ani închisoare.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că sesizarea formulată de către Departamentul Executări Penale din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., întrucât aspectele învederate nu necesită o lămurire, dispoziţiile sentinţei penale nr. 1057 din 29.11.2016, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 284 din 27.11.2019 a Completului de 5 Judecători al instanţei supreme, pronunţată în dosarul nr. x/2018, fiind clare, neavând nevoie de lămuriri suplimentare din partea instanţei care a pronunţat hotărârea.

De asemenea, aspectele învederate de către Departamentul Executări Penale din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală nu pot fi considerate ca reprezentând o împiedicare la executare, în concepţia dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că, potrivit art. 598 alin. (2) din C. proc. pen., pentru cazurile de contestaţie la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen. competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare sau instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, iar pentru cazurile prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare) competenţa aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută.

Având în vedere că prezenta contestaţie la executare nu vizează aspecte ce pot fi încadrate la cazurile prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., situaţie în care competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare ar fi aparţinut instanţei care a pronunţat hotărârea contestată, respectiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi exigenţele art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, potrivit cărora prin dreptul la un proces echitabil se înţelege inclusiv asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie (CEDO, 6 sept. 1978, Klass şi alţii c. Germaniei, pg. 64; CEDO, 25 martie 1983, Silver şi alţii c. Regatului Unit, pg. 113, Conka contra Belgiei, pg. 75), Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că în prezenta cauză, competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare aparţine instanţei de executare, respectiv Tribunalului Bucureşti.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va admite contestaţia formulată de contestatoarea condamnată A. împotriva sentinţei nr. 376 din data de 22 iunie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2020, va desfiinţa sentinţa contestată şi va trimite cauza spre soluţionare Tribunalului Bucureşti, iar în baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiei vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de contestatoarea condamnată A. împotriva sentinţei nr. 376 din data de 22 iunie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2020.

Desfiinţează sentinţa contestată şi trimite cauza spre soluţionare Tribunalului Bucureşti.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiei rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea condamnată până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 80 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 februarie 2022.

Procesat de GGC - LM

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj