Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 97 din 14 octombrie 2021 pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 C. pen., întrucât fapta nu există.

În baza art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen., cu referire la art. 32 alin. (1) C. pen., raportat la 188 alin. (1) şi (2) C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 9 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj calificat la data de 19 august 2020, în dauna victimei B.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), e), f), h) şi k) C. pen. pe o durată de 3 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), e), f), h) şi k) C. pen., începând cu data rămânerii definitive a sentinţei şi până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În baza art. 253 alin. (1) C. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere la data de 19 august 2020, în dauna persoanei vătămate I.P.J. Buzău.

În baza art. 38 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 45 alin. (3) lit. a), alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, de 9 ani şi 6 luni închisoare, la care a fost adăugat sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite, inculpata având de executat în final pedeapsa de 9 ani şi 10 luni închisoare, alături de pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), e), f), h) şi k) C. pen., pe o durată de 3 ani, şi de pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi începând cu data rămânerii definitive a sentinţei şi până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa de executat durata reţinerii şi arestării preventive, începând cu data de 20 august 2021 până la zi.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatei, M.A.P. nr. x/2021 al Tribunalului Buzău.

În baza art. 109 alin. (1), (3) C. pen., s-a luat faţă de inculpată măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.

În baza art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost confiscat autoturismul marca x, model x, an de fabricaţie 2008, cu seria de şasiu x, înmatriculat sub numărul x, folosit la săvârşirea infracţiunilor.

S-a luat act că Spitalul Judeţean Buzău nu s-a constituit parte civilă.

În baza art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 1349 şi art. 1357 C. civ., a fost obligată inculpata să plătească părţii civile Inspectoratul Judeţean de Poliţie Buzău suma de 83.807,78 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru daune materiale.

În baza art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 1349, art. 1357 C. civ., a fost obligată inculpata să plătească părţii civile B. suma de 200.000 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru daune morale.

A fost menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa nr. x/2020 din 08 septembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău asupra autoturismului marca x, an de fabricaţie 2008, cu seria de şasiu x, înmatriculat sub numărul x, aparţinând inculpatei.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus, la data rămânerii definitive a sentinţei, prelevarea de probe biologice de la inculpată în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 566 alin. (1), (3) C. proc. pen., s-a dispus ca, la data rămânerii definitive a sentinţei, o copie de pe dispozitivul acesteia şi de pe raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. x/2020 întocmit de Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" să fie înaintate administraţiei locului de deţinere.

S-a menţionat că sentinţa este executorie cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive, conform art. 399 alin. (4) C. proc. pen.

În baza art. 274 C. proc. pen., a fost obligată inculpata la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, cu titlu prealabil, că, în cursul judecăţii, inculpata a solicitat, iniţial, judecarea cauzei potrivit procedurii abreviate, poziţie asupra căreia a revenit ulterior, astfel încât dosarul a fost soluţionat conform procedurii de drept comun. Totodată, s-a arătat că, inculpata nu a contestat probele din faza de urmărire penală, cu excepţia raportului de expertiză medico-legală, iar, la solicitarea acesteia, a fost administrată proba testimonială constând în audierea martorilor C., D. şi E., fiind depus, deopotrivă, la dosar şi un raport de expertiză extrajudiciară. S-a menţionat, de asemenea, că nici celelalte părţi nu au contestat probele administrate în etapa anchetei penale şi nu au solicitat readministrarea acestora.

Analizând, în continuare, materialul probator din cursul urmăririi penale, respectiv procesul-verbal de cercetare la faţa locului, schiţa şi fotografiile judiciare, declaraţiile inculpatei şi ale persoanei vătămate, depoziţiile martorilor, procesele-verbale de investigaţii, de cercetare a accidentului de muncă şi alte acte relevante, instanţa de fond a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt, că, în data de 19 august 2020, în jurul orelor 19:15, inculpata A. a intrat în municipiul Buzău dinspre localitatea Mărăcineni, conducând autoturismul x pe Bd. x către Bd. x. În dreptul intersecţiei cu str. x, agentul de poliţie rutieră B., care se afla în trafic, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, pe motocicleta de serviciu marca x cu nr. de înmatriculare x, a observat că autoturismul prezenta o defecţiune a sistemului de iluminare. Deşi agentul de poliţie i-a făcut semn regulamentar de oprire inculpatei, aceasta l-a ignorat, continuându-şi deplasarea. Agentul de poliţie a pornit în urmărirea autovehiculului condus de inculpată, însă aceasta a accelerat, a urmat un traseu pe câteva străzi secundare şi apoi a revenit pe Bd. x, la intersecţia cu strada x, ignorând culoarea roşie a semaforului. Poliţistul a declanşat semnalele acustice şi luminoase ale motocicletei şi a continuat urmărirea. Inculpata s-a deplasat pe Bd. x, intrând pe Calea x, deşi semaforul indica din nou culoarea roşie. În dreptul staţiei F., situată pe partea dreaptă, inculpata a depăşit un autoturism x prin dreapta, iar agentul de poliţie a depăşit acelaşi autoturism prin partea stângă. În scurt timp, în apropierea magazinului G., cele două vehicule au ajuns să circule paralel. Potrivit depoziţiei agentului de poliţie, în acel moment inculpata l-a privit, apoi a virat brusc stânga către el, acroşând motocicleta.

Victima a fost aruncată de pe motocicletă pentru circa 20 de metri, într-o zonă cu un trafic intens. Motocicleta a luat foc, fiind distrusă în totalitate. În scurt timp, la faţa locului au intervenit echipaje de poliţie şi S.M.U.R.D., victima fiind transportată la Spitalul Judeţean Buzău, unde a rămas până a doua zi. Poliţistul a suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 13 - 14 zile de îngrijiri medicale şi care nu au fost de natură a-i pune viaţa în primejdie.

Inculpata a condus în continuare, fiind identificată la aceeaşi dată de un echipaj de poliţie în localitatea Dealul Viei, comuna Merei, la o distanţă de aproximativ 12 km de locul faptei.

Instanţa de fond a constatat că, în cursul urmăririi penale, inculpata a recunoscut comiterea faptelor, arătând că nu a oprit la semnalul poliţistului întrucât avea permisul de conducere expirat.

Raportându-se la declaraţiile celor doi martori oculari din cauză, judecătorul fondului a reţinut că, în lipsa unor probe contrare, evenimentul a fost perceput de privitori ca un accident de circulaţie produs de o persoană care a plecat de la faţa locului, neputându-se trage concluzia că fapta a tulburat liniştea şi ordinea publică. Ca urmare, întrucât lipseşte urmarea imediată, constând în tulburarea efectivă a ordinii şi liniştii publice produsă în urma violenţelor exercitate de inculpată asupra victimei sau a motocicletei, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatei sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 371 C. pen.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, în urma evaluării concluziilor raportului de expertiză neuropsihiatrică efectuat în timpul urmăririi penale şi ale completării lucrării, întocmită în cursul cercetării judecătoreşti, prin coroborare cu depoziţiile martorilor audiaţi de instanţă şi concluziile raportului de expertiză extrajudiciară depus la dosar, judecătorul fondului a constatat că nu rezultă nicio îndoială cu privire la starea de responsabilitate a inculpatei, aceasta având atât discernământ, respectiv capacitatea de a realiza consecinţele faptelor sale, cât şi capacitatea de a le controla, motiv pentru care nu se poate reţine existenţa cauzei de neimputabilitate prevăzută de art. 28 C. pen., aşa cum a invocat apărarea. S-a apreciat că, în cauză, sunt întrunite elementele de tipicitate subiectivă ale infracţiunilor de ultraj calificat, în modalitatea tentativei la omor, şi distrugere, inculpata acţionând cu intenţie directă sau cel mult depăşită.

Totodată, s-a arătat că latura obiectivă nu a fost contestată, elementul material al celor două infracţiuni constând în fapta intenţionată a inculpatei de a vira cu autoturismul către motocicleta condusă de victimă, în timpul deplasării pe o stradă aglomerată, iar legătura de cauzalitate este evidentă.

S-a concluzionat că, în speţă, rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele imputate există, au fost săvârşite de inculpată şi constituie infracţiunile de ultraj calificat, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen., cu referire la art. 32 alin. (1) C. pen., raportat la 188 alin. (1) şi (2) C. pen., şi distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen.

Tribunalul Buzău a apreciat că, în privinţa inculpatei A., nu se poate face aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., întrucât, deşi iniţial a solicitat aplicarea procedurii simplificate, aceasta a renunţat la respectiva procedură, optând să se judece potrivit dreptului comun înainte ca instanţa să se pronunţe asupra primei sale cereri. Or, potrivit textului de lege menţionat, se poate reduce pedeapsa doar în situaţiile în care inculpatul solicită aplicarea acestei proceduri, cerere care este respinsă de către instanţă, însă, în urma administrării probelor, se reţine aceeaşi situaţie de fapt recunoscută de acuzat.

Mai mult decât atât, condiţia recunoaşterii totale a faptelor reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare presupune obligativitatea recunoaşterii acestora atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, procedura abreviată neputând fi aplicată atunci când inculpatul recunoaşte fapta în materialitatea ei, dar nu şi forma de vinovăţie cu care procurorul a considerat că fapta a fost comisă (în acest sens sunt considerentele deciziei nr. 4/2019 a Curţii Constituţionale), aşa cum s-a întâmplat în speţă.

La individualizarea sancţiunilor penale, prima instanţă a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă stabilite de normele ce incriminează cele două infracţiuni, gravitatea acestora, împrejurările şi modul de comitere, astfel cum au fost expuse pe larg în considerentele sentinţei, natura consecinţelor produse, precum şi circumstanţele personale ale inculpatei (faptul că are 33 de ani, are studii superioare, nu are copii minori în întreţinere, este consumatoare ocazională de droguri şi a avut o conduită formal corectă în cursul cercetărilor, fiind la prima abatere de la legea penală), aspecte în raport cu care a apreciat că aplicarea unor pedepse situate spre limita medie legală este aptă să asigure atingerea scopului preventiv-educativ al acestora.

În ceea ce priveşte latura civilă, s-a luat act că Spitalul Judeţean Buzău nu s-a constituit parte civilă, iar, în baza art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 1349 şi art. 1357 C. civ., a fost obligată inculpata să plătească părţii civile Inspectoratul Judeţean de Poliţie Buzău suma de 83807,78 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru daune materiale, suma fiind dovedită prin actele depuse la dosar.

Totodată, instanţa a considerat că, deşi B. a formulat o cerere de constituire de parte civilă pentru suma totală de 350.000 RON, numai suma de 200.000 RON reprezintă o reparaţie justă a prejudiciului moral suferit de acesta, în condiţiile în care nu a individualizat şi nici nu a dovedit producerea unor daune materiale, aşa cum a invocat în cuprinsul cererii.

S-a apreciat că nu poate fi primită solicitarea părţii civile B. de a fi lăsată nesoluţionată latura civilă, pentru a se putea adresa ulterior instanţei civile, arătându-se că, odată exprimată opţiunea de a uza de una din căile procesuale puse la dispoziţie de legiuitor, ea dobândeşte un caracter irevocabil, persoana vătămată, constituită parte civilă în procesul penal, nemaiputând renunţa la această cale de obţinere a reparării prejudiciilor suferite prin săvârşirea infracţiunii, pentru a formula o acţiune civilă distinctă la instanţa civilă competentă (decizia nr. 741 din 13 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 127 din 17 februarie 2017).

S-a subliniat că, de altfel, această solicitare a fost determinată de dispoziţia judecătorului fondului de respingere a cererii de introducere în cauză a asigurătorului de răspundere civilă formulată după finalizarea procedurii de cameră preliminară, care a avut în vedere cele statuate de instanţa de contencios constituţional prin decizia nr. 257/2017, publicată în M. Of. nr. 472 din 22 iunie 2017.

În baza art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea autoturismul marca x, an de fabricaţie 2008, cu seria de şasiu x, înmatriculat sub numărul x, folosit la săvârşirea infracţiunilor şi aflat în custodia I.P.J. Buzău, fiind, totodată, menţinut sechestrul asigurător instituit asupra respectivului bun mobil prin ordonanţa nr. x/2020 din 08 septembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău.

Prin încheierea din 20 octombrie 2021 a Tribunalului Buzău, în baza art. 278 C. proc. pen., s-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorilor materiale din cuprinsul sentinţei penale nr. 97 din 14 octombrie 2021, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2020, privind inculpata A., în sensul de a se consemna:

- la pag. 6, parag. 14 "va aplica inculpatei pedeapsa cea mai grea şi anume aceea de 9 ani şi 6 luni închisoare la care se adaugă sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite" în loc de "va aplica inculpatei pedeapsa cea mai grea şi anume aceea de 9 ani închisoare la care se adaugă sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite"

- la pag. 6, parag. 15 şi la pag. 9 parag. 2:

"deduce din pedeapsa de executat durata reţinerii şi arestării preventive, începând cu data de 20.08.2020, la zi." în loc de "deduce din pedeapsa de executat durata reţinerii şi arestării preventive, începând cu data de 20.08.2021, la zi", cum din eroare s-a menţionat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpata A., pentru motive de nelegalitate, arătând că judecata în faţa instanţei de fond s-a derulat cu încălcarea normelor care reglementează procedura în cazul recunoaşterii învinuirii şi soluţiile ce trebuie pronunţate în această procedură, motiv pentru care cercetarea judecătorească şi probele administrate în perioada 06 aprilie 2021 - 08 iunie 2021 sunt lovite de nulitate relativă, sens în care a solicitat, pe de o parte, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă pentru asigurarea principiului dublului grad de jurisdicţie, iar, pe de altă parte, aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. În subsidiar, hotărârea a fost criticată sub aspectul netemeiniciei, din perspectiva greşitei individualizări a pedepselor aplicate, apreciindu-se că, faţă de starea de sănătate a inculpatei, se impunea reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare.

Totodată, au fost formulate critici şi cu privire la greşita soluţionare a laturii civile, determinată de încălcarea deciziei nr. 1 din 15 februarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, de stabilirea unui cuantum ridicat al daunelor morale acordate, precum şi de dispunerea eronată a măsurii de siguranţă a confiscării.

Prin decizia penală nr. 269 din 07 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 97 din 14 octombrie 2021 a Tribunalului Buzău, îndreptată prin încheierea de şedinţă din data de 20 octombrie 2021.

A fost desfiinţată în parte sentinţa penală apelată şi în tot încheierea de şedinţă din 20 octombrie 2021 şi, în rejudecare, a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 9 ani şi 10 luni închisoare în pedepsele componente care au fost repuse în individualitatea lor, astfel:

- 9 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen., cu referire la art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen.;

- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen.

În baza art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen., cu referire la art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la 188 alin. (1) şi (2) C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj calificat.

În baza art. 253 alin. (1) C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere.

În baza art. 38 alin. (2) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, la care a fost adăugat sporul de 1/3 din cealaltă pedeapsă stabilită, inculpata urmând să execute o pedeapsă rezultantă de 8 ani şi 3 luni închisoare.

A fost înlăturată din conţinutul pedepselor complementare şi accesorii aplicate inculpatei dispoziţia privind interzicerea drepturilor părinteşti prevăzută de art. 66 lit. e) C. pen.

În baza art. 424 alin. (3) C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive de la 20 august 2021 la zi.

A fost redus cuantumul daunelor morale la plata căruia a fost obligată inculpata A. către partea civilă B. la 50.000 RON.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, iar, în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat, în primul rând, că nu poate fi primit motivul de apel privind nulitatea relativă a încheierilor de şedinţă din datele de 06 aprilie 2021 şi 08 iunie 2021, arătând că aceasta trebuia invocată cel mai târziu la termenul de judecată din 06 iulie 2021. Cum inculpata nu a ridicat respectiva nulitate în termenul prevăzut de art. 282 alin. (3) C. proc. pen., aceasta este decăzută din dreptul de a o mai invoca, conform art. 282 alin. (5) C. proc. pen.

De asemenea, în ceea ce priveşte critica inculpatei vizând incompatibilitatea judecătorului de la fond, sens în care a fost invocat cazul prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., Curtea a constatat că ceea ce se susţine de către apărare este faptul că acesta "s-a antepronunţat asupra cererii de judecată în procedura simplificată, a cărei admitere a devenit imposibilă în condiţiile administrării altor probe". Sub acest aspect, s-a subliniat că, în măsura în care aprecia că este incident cazul de incompatibilitate menţionat, inculpata trebuia să formuleze cerere de recuzare imediat ce a aflat despre această situaţie, respectiv cel mai târziu la următorul termen de judecată după şedinţa din 06 aprilie 2021, când a luat cunoştinţă de conţinutul încheierii de şedinţă. Cum o astfel de cerere nu a fost formulată nici oral şi nici în scris, Curtea a apreciat că aspectele invocate nu mai pot fi analizate, partea neputând alege momentul când să recuze completul de judecată, recuzarea fiind singura instituţie procesuală ce permite verificarea incompatibilităţii judecătorului.

Curtea a considerat neîntemeiate şi celelalte critici vizând incompatibilitatea judecătorului, arătând că trimiterile inculpatei la considerentele hotărârii atacate nu sunt de natură să creeze suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei ar fi fost afectată, în sensul art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., neîmpărtăşirea opiniilor exprimate în sentinţă cu referire la mijloacele de probă administrate pe parcursul procesului neputând însemna o lipsă de obiectivitate.

Referitor la critica de nelegalitate a hotărârii, generată, în opinia apărării, de faptul că instanţa de fond nu a soluţionat cauza potrivit procedurii recunoaşterii vinovăţiei, Curtea a constatat că, la termenul de judecată din 06 aprilie 2021, inculpata A., prin avocat, a solicitat judecarea cauzei potrivit procedurii recunoaşterii vinovăţiei, iar aceasta, personal, a arătat că îşi însuşeşte situaţia de fapt din rechizitoriu şi că recunoaşte faptele aşa cum au fost descrise în cuprinsul actului de sesizare pe care nu îl contestă. Totodată, apărătorul inculpatei a solicitat ca, înainte de discutarea acestei cereri, să se încuviinţeze efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice, pentru a se clarifica dacă există în speţă o cauză de neimputabilitate.

Conform încheierii de şedinţă de la acel termen, instanţa de judecată a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 181 C. proc. pen., pentru a se dispune efectuarea unei noi expertize medico-legale, dar a încuviinţat practic solicitarea apărării sub forma completării raportului de expertiză medico-legală, pentru a se stabili dacă, în raport cu bolile psihice de care suferă, inculpata putea sau nu să îşi controleze acţiunile sau inacţiunile sale, exact în termenii solicitaţi de apărare.

Curtea a apreciat că împrejurarea că, la acel termen de judecată, instanţa a prorogat discutarea cererii de judecare a cauzei potrivit procedurii recunoaşterii vinovăţiei nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor procedurale, căci, din interpretarea coroborată a art. 23 C. proc. pen. şi art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., rezultă că stabilirea existenţei unei cauze de neimputabilitate are un caracter prealabil soluţionării respectivei cereri, aşa cum, de altfel, a considerat şi apărarea. În mod evident, în măsura în care comisia medico-legală ar fi concluzionat în sensul că inculpata nu îşi putea controla acţiunile din cauza bolilor psihice, cererea de soluţionare a cauzei în procedura prevăzută de art. 375 C. proc. pen. nu mai prezenta relevanţă pentru procesul penal, întrucât instanţa de judecată era obligată să dispună încetarea acestuia.

În atare situaţie, având în vedere şi faptul că proba administrată nu a vizat situaţia de fapt expusă în actul de sesizare, aspect subliniat chiar de către apărare prin notele de şedinţă depuse la dosar, Curtea a constatat că este nefondată susţinerea acesteia că prima instanţă "a făcut un melanj între cele două proceduri".

S-a mai observat că suplimentul raportului de expertiză întocmit a fost depus la dosar la data de 17 mai 2021, iar la termenul imediat următor, respectiv 08 iunie 2021, apărătorul inculpatei a susţinut că "există în continuare argumente cu privire la inexistenţa discernământului ... şi solicită a se avea în vedere că deşi inculpata a recunoscut săvârşirea faptelor, aşa cum sunt descrise în rechizitoriu, există un dubiu ... şi apreciază că este în interesul inculpatei să solicite respingerea acestei cereri". În cuprinsul încheierii de la acel termen, s-a consemnat faptul că "faţă de noile precizări din partea inculpatei, instanţa respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii abreviate", concluzionându-se că inculpata, personal, şi-a spus părerea în faţa instanţei de fond în sensul respingerii cererii.

Instanţa de control judiciar a subliniat că, deşi pentru rigoare juridică judecătorul fondului trebuia să ia act de faptul că inculpata nu mai susţine cererea de soluţionare a cauzei potrivit procedurii recunoaşterii vinovăţiei, iar nu să o respingă, acest aspect nu îi produce nicio vătămare, de vreme ce activitatea procesuală efectuată în continuare a fost în acord cu manifestarea sa de voinţă. A precizat că numai după admiterea cererii de judecare în procedura simplificată a judecăţii, cererea inculpatului formulată cu ocazia ascultării şi încuviinţată în acest sens va purta un caracter irevocabil, astfel încât acesta nu mai poate reveni pe parcursul procesului penal asupra opţiunii sale de a fi judecat în procedura abreviată.

Prin urmare, câtă vreme inculpata nu a mai susţinut cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii recunoaşterii vinovăţiei, instanţa nu putea decât să soluţioneze cauza potrivit procedurii de drept comun, cu atât mai mult cu cât acuzata a formulat şi cerere de probatorii.

În atare situaţie, a apreciat că, în mod corect, instanţa de fond a constatat că nu se pot aplica dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., fiind evident din cuprinsul încheierilor de şedinţă al căror conţinut nu a fost contestat de către apărare şi din împrejurarea că a propus administrarea şi a altor probe decât înscrisuri, că inculpata a fost cea care nu a dorit finalizarea judecării cauzei potrivit procedurii prevăzute de art. 375 C. proc. pen. Contrar susţinerilor apărării, Curtea a subliniat că teza a II-a a art. 396 alin. (10) C. proc. pen. se poate aplica doar în situaţia în care instanţa a respins cererea de judecare a cauzei în procedura simplificată deoarece s-a apreciat că se impune administrarea de probe cu privire la situaţia de fapt. Or, în cauză, suplimentul la raportul de expertiză medico-legală nu a vizat situaţia de fapt, iar soluţia de respingere a cererii a avut ca fundament exclusiv poziţia inculpatei, astfel că s-a concluzionat că motivul de apel este vădit nefondat.

Totodată, Curtea a constatat că instanţa de fond a realizat o justă interpretare a mijloacelor de probă administrate în cauză, reţinând în mod corect şi complet situaţia factuală şi împrejurările şi modalitatea de săvârşire a infracţiunilor, inculpata recunoscând, de altfel, faptele expuse în rechizitoriu.

Instanţa de control judiciar a considerat, însă, întemeiat apelul declarat de inculpata A. în ceea ce priveşte modalitatea de individualizare a sancţiunilor penale, constatând că, prin raportare la criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., pedepsele aplicate nu răspund exigenţelor de represiune, prevenţie şi reeducare ale oricărei sancţiuni de drept penal, nefiind proporţionale cu faptele efectiv comise.

Sub acest aspect, a menţionat că, deşi este adevărat că inculpata a săvârşit infracţiunea de ultraj împotriva unui agent al statului însărcinat să exercite anumite atribuţii de serviciu, această împrejurare a fost avută în vedere la încadrarea juridică a faptei comise materializată în limitele ridicate ale pedepsei prevăzute de lege. În egală măsură, s-a subliniat că este de netăgăduit că atitudinea sinceră a inculpatei în sensul recunoaşterii faptelor comise, înaintea începerii cercetării judecătoreşti, exprimată neechivoc încă de la prima declaraţie, exprimă şi o conduită de regret şi de colaborare cu organul judiciar pentru a înlesni stabilirea adevărului judiciar.

Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că individualizarea pedepselor aplicate de judecătorul fondului s-a făcut cu nerespectarea principiului proporţionalităţii între faptele penale comise şi sancţiunile efectiv aplicate, trebuind ca acestea din urmă să îndeplinească cerinţele de a fi necesare, dar în acelaşi timp suficiente pentru reeducarea infractorului şi prevenirea pe viitor a săvârşirii altor infracţiuni ce pot atrage răspunderea lui penală.

De asemenea, Curtea nu a primit opinia instanţei de fond în sensul că fapta inculpatei de acroşare a motocicletei, în urma căreia vehiculul a luat foc, are acelaşi pericol social ca şi o infracţiune săvârşită prin incendiere.

În aceste condiţii, ţinând seama şi de circumstanţele personale ale inculpatei, care are vârsta de 33 ani, un anumit nivel al instrucţiei şcolare şi un comportament anterior corespunzător în viaţa socială, fără antecedente penale, fiind la primul contact cu legea penală, Curtea a dispus reducerea pedepselor spre minimul special prevăzut de lege pentru fiecare infracţiune reţinută în sarcina acesteia, cuantum considerat apt să îşi îndeplinească scopul preventiv şi punitiv.

Totodată, a constatat ca fiind fondată şi critica vizând aplicarea pedepsei complementare, respectiv a pedepsei accesorii constând în interzicerea drepturilor părinteşti. Astfel, conţinutul acestor pedepse se stabileşte de instanţă prin raportare la obiectul cauzei, şi anume la infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului; or, faptele comise nu conduc la existenţa unor nedemnităţi cu privire la drepturile părinteşti, cu atât mai mult cu cât inculpata nici nu avea copii la momentul condamnării, situaţie în care aplicarea respectivelor pedepse este lipsită de obiect.

Referitor la critica vizând omisiunea instanţei de fond de a introduce în cauză partea responsabilă civilmente, Curtea a făcut trimitere la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 257/2017, prin care s-a statuat că sintagma "în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)" din cuprinsul art. 21 alin. (1) C. proc. pen. este neconstituţională, constatând că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că cererea de introducere în proces a asigurătorului a fost formulată tardiv. Deopotrivă, a fost apreciată ca nefiind fondată şi critica referitoare la încălcarea de către judecătorul de cameră preliminară a obligaţiilor procesuale, subliniindu-se că acesta nu are calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul art. 21 alin. (1) C. proc. pen.

De altfel, s-a arătat că inculpata nu are un veritabil interes în a susţine acest motiv de apel întrucât, potrivit art. 25 din Legea nr. x/2017, asigurătorul ar fi avut dreptul de a solicita recuperarea sumelor plătite de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în situaţiile în care accidentul a fost produs cu intenţie sau în timpul când autorul infracţiunii săvârşite cu intenţie încearcă să se sustragă de la urmărire.

Deopotrivă, s-a considerat întemeiată critica privind valoarea daunelor morale acordate părţii civile B., Curtea constatând că judecătorul fondului nu a prezentat în cuprinsul hotărârii motivele ce au stat la baza stabilirii acestora. Prin urmare, efectuând propria evaluare a consecinţele negative suferite de partea civilă pe plan fizic şi psihic (generate de leziunile suferite, soldate cu 13 - 14 de zile de îngrijiri medicale), a importanţei valorilor morale lezate, a măsurii în care au fost lezate aceste valori, a intensităţii cu care au fost percepute consecinţele vătămării, dar şi a măsurii în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, prin raportare la scopul acordării unor daune morale (reparaţia justă şi echitabilă a prejudiciului moral suferit şi nu îmbogăţirea fără just temei), Curtea a apreciat că suma de 200.000 RON acordată de prima instanţă cu titlu de daune morale este excesivă faţă de urmările concrete ale accidentului rutier.

Astfel, s-a subliniat că, din cuprinsul certificatului medico-legal nr. x/2020, rezultă că partea civilă a înregistrat o entorsă radiocarpiană dreapta ce a necesitat imobilizarea cu atelă gipsată antebrahio-palmară pentru o perioadă de 14 zile, leziune traumatică care, în opinia instanţei de control judiciar, nu justifică acordarea unei sume de 14.285 RON pentru fiecare zi de îngrijire medicală. S-a arătat că nici faptul că partea civilă se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu nu justifică acordarea unor daune morale mult peste cele acordate în practica judiciară în cazul vătămărilor ca urmare a producerii unor accidente rutiere.

În atare condiţii, s-a apreciat că, prin raportare la leziunile suferite de partea civilă, care i-au creat acesteia suferinţe fizice şi au determinat zile de spitalizare, suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale reprezintă o justă şi echitabilă despăgubire.

Curtea a considerat neîntemeiată critica vizând nelegalitatea dispoziţiei de confiscare, arătând că inculpata a realizat atât elementul material al infracţiunii de ultraj, cât şi pe cel al infracţiunii de distrugere prin folosirea autoturismului pe care îl conducea, acroşând cu acesta motocicleta pe care se deplasa partea civilă, astfel încât acesta constituie un bun folosit la săvârşirea faptelor, în sensul dispoziţiilor art. 112 lit. b) C. pen.

Contrar susţinerilor apărării, instanţa de control judiciar a constatat că bunul confiscat nu putea fi folosit pentru despăgubirea părţii civile, art. 112 lit. e) C. pen. statuând o astfel de posibilitate doar în cazul bunurilor dobândite prin săvârşirea faptei, a căror confiscare este supusă condiţiei principale de a nu fi restituite sau folosite pentru despăgubirea persoanei vătămate.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal a declarat recurs în casaţie inculpata A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., cu argumentarea că instanţa de apel a stabilit pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât a omis să facă aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., potrivit cărora atunci când cererea inculpatului în sensul ca judecata să se desfăşoare în procedura simplificată a fost respinsă, iar organul judiciar a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de acuzat, în situaţia condamnării, limitele de pedeapsă se reduc cu o treime în cazul pedepsei închisorii.

În acest sens, a arătat că, în faţa primei instanţe, la termenul din 06 aprilie 2021, a solicitat, în temeiul art. 374 alin. (4) C. proc. pen., ca judecata să aibă loc în procedura simplificată a recunoaşterii vinovăţiei, în condiţiile art. 375 C. proc. pen., prilej cu care, fiind ascultată, a menţionat că "îşi însuşeşte situaţia de fapt din rechizitoriu, recunoaşte faptele astfel cum au fost descrise în cuprinsul rechizitoriului, pe care nu îl contestă". Anterior, însă, pronunţării asupra acestei cereri, instanţa de fond a considerat necesară administrarea probei constând într-un supliment la raportul de expertiză psihiatrică efectuat în cursul urmăririi penale, pentru a se stabilit dacă, în raport cu bolile psihice de care suferă, inculpata putea sau nu să îşi controleze acţiunile sau inacţiunile. Acest supliment al raportului de expertiză a fost depus la dosar la 17 mai 2021 şi, la 08 iunie 2021, instanţa de fond a respins, la solicitarea apărării, cererea de judecată în procedura simplificată, în condiţiile în care în cauză se administraseră probe asupra vinovăţiei cu care au fost săvârşite faptele.

S-a subliniat că inculpata nu numai că şi-a exprimat acordul pentru parcurgerea procedurii simplificate, dar a şi fost audiată conform dispoziţiilor ce reglementează respectiva procedură, astfel că nu se poate reţine că aceasta a "revenit" asupra poziţiei sale şi nu îşi mai susţine cererea, aşa cum a apreciat instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât acuzata nu şi-a exprimat personal nicio "opţiune" în sensul renunţării la cerere şi nici măcar nu a fost interpelată de organul judiciar cu privire la acest aspect.

Practic, respingerea cererii de judecare a cauzei în procedura simplificată a fost justificată, potrivit art. 375 alin. (3) C. proc. pen., de aprecierea instanţei de fond în sensul necesităţii administrării de probe suplimentare asupra existenţei unei cauze de iresponsabilitate.

Mai mult, instanţele nu au administrat, în fond şi în apel, probe cu privire la situaţia de fapt reţinută prin actul de sesizare, în considerarea recunoaşterii irevocabile ce a avut loc cu ocazia solicitării inculpatei de a fi judecată în procedura simplificată.

Cu toate acestea, deşi, la finalul judecăţii, s-a reţinut aceeaşi situaţie de fapt descrisă în rechizitoriu ce a fost recunoscută de inculpată, instanţele nu au făcut aplicarea, în cauză, a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., care ar fi avut drept consecinţă diminuarea limitelor de pedeapsă cu o treime, împrejurare care a condus la stabilirea de către instanţa de apel a unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Sub acest aspect, s-a arătat că, prin aplicarea prevederilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de ultraj asupra unui poliţist în forma tentativei de omor sunt cuprinse între 5 şi 10 ani închisoare, iar cele pentru infracţiunea de distrugere sunt cuprinse între 2 luni şi 1 an şi 4 luni închisoare, astfel încât sancţiunile efectiv aplicate, de 8 ani închisoare şi, respectiv, de 9 luni închisoare nu mai sunt orientate către minim, aşa cum a stabilit instanţa de apel, ci către limita maximă de pedeapsă, fiind, aşadar, în contradicţie cu operaţiunea de individualizare efectuată de către organul judiciar.

Prin încheierea din 17 mai 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020, reţinându-se că sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 269 din 07 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 7, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpata A. ca fiind nefondat, pentru motivele expuse în continuare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea dedusă judecăţii astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă numai din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante. Cu alte cuvinte, nu orice aspect de nelegalitate constituie temei pentru casarea hotărârii recurate, ci numai acele încălcări ale normelor juridice care corespund unuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de lege (deciziile nr. 340/RC din 11 octombrie 2018, nr. 231/RC din 11 iunie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 181/RC din 18 iunie 2020, nr. 238/RC din 22 iulie 2020 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de recurenta inculpată A., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", acesta fiind incident numai în situaţia în care sancţiunea penală stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greşita sa individualizare de către instanţele de fond. Prin expresia "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt reglementate de textul de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită prin hotărârile date în fond şi/sau apel, dând acestei sintagme o interpretare mai largă decât cea din cuprinsul art. 187 C. pen.

Rezultă, aşadar, că examinarea ce poate fi realizată prin prisma acestui motiv de casare presupune efectuarea unei verificări matematice a cuantumului pedepsei aplicate de instanţele inferioare prin comparaţie cu limitele speciale prevăzute de norma de incriminare, astfel cum sunt reduse ori, după caz, majorate ca urmare a reţinerii, cu titlu definitiv, a cauzelor care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În cauză, însă, ceea ce a criticat, în realitate, recurenta nu este nelegalitatea pedepselor aplicate în raport cu aceste limite determinate în funcţie de textele de lege a căror incidenţă a fost constatată, ci omisiunea reţinerii de către tribunal şi curtea de apel a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., ca urmare a stabilirii aceleiaşi situaţii de fapt ca cea recunoscută de inculpată.

Or, atâta timp cât instanţele inferioare nu au constatat, în privinţa recurentei, incidenţa cauzei de atenuare a răspunderii penale reglementată de art. 396 alin. (10) C. proc. pen., iar dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sunt de strictă interpretare şi vizează doar acele situaţii în care este înfrânt principiul legalităţii pedepsei ca urmare a stabilirii unei sancţiuni penale aflată în afara limitelor (minime sau maxime) prevăzute de textul de incriminare, prin raportare la normele de drept relevante pentru tratamentul sancţionator a căror aplicabilitate a fost deja stabilită, reanalizarea fundamentului faptic care a condus organele judiciare la adoptarea respectivei soluţii este exclusă din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac. Cu alte cuvinte, verificarea conformităţii cu legea a parcurgerii procedurii de judecată de drept comun în locul celei abreviate, precum şi a constatării instanţelor de fond şi de apel în sensul inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. nu se poate realiza prin intermediul recursului în casaţie, căci o asemenea operaţiune ar presupune o nouă judecare a cauzei, prin reaprecierea unor împrejurări factuale ce ţin de particularităţile speţei, lucru care nu este permis din perspectiva prevederilor art. 433 şi art. 447 C. proc. pen.

Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, limitarea obiectului judecăţii în recurs în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual penale sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre motivele de casare prevăzute de lege. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare, fără a putea reevalua chestiunile de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reţinerii existenţei infracţiunii ori au justificat factual aplicarea legii penale numai sub aspectul tratamentului sancţionator. De altfel, în acest sens s-a pronunţat în mod constant în jurisprudenţa sa instanţa supremă, relevante fiind deciziile penale nr. 15/RC din 13 ianuarie 2017, nr. 158/RC din 02 mai 2019, nr. 483/RC din 13 decembrie 2019, nr. 238/RC din 22 iulie 2020, nr. 256/RC din 30 iulie 2020, nr. 277/RC din 10 septembrie 2020, nr. 393/RC din 29 octombrie 2020, nr. 425/RC şi nr. 426/RC din 13 noiembrie 2020, nr. 64/RC din 12 februarie 2021, nr. 103/RC din 05 martie 2021, nr. 111/RC din 11 martie 2021, nr. 173/RC din 21 aprilie 2021, nr. 8/RC din 18 ianuarie 2022 şi nr. 114/RC din 10 martie 2022.

În atare situaţie, atâta timp cât aspectele de critică formulate de recurentă nu pot fi cenzurate prin prisma cazului de casare invocat, Înalta Curte urmează să verifice legalitatea pedepsei aplicate prin raportare la dispoziţiile de drept penal substanţial a căror incidenţă a fost reţinută în speţă cu autoritate de lucru judecat, context în care constată că pedepsele aplicate în cauză inculpatei A., de 8 ani închisoare şi, respectiv, 9 luni închisoare, se încadrează în limitele stabilite de legiuitor pentru tentativa la infracţiunea de ultraj calificat, prevăzută de art. 32 alin. (1) raportat la art. 257 C. pen. alin. (1) şi (4) şi art. 188 alin. (1) şi (2) C. pen. (de la 7 ani şi 6 luni la 15 ani închisoare), şi distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen. (de la 3 luni la 2 ani închisoare).

Faţă de aceste considerente, constatând că, sub aspectul criticilor invocate, nu sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 269 din 07 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020.

Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., se va dispune obligarea recurentei inculpate la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 269 din 07 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2022.

GGC - ED

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj