Asupra contestaţiei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 208/RC din data de 11 mai 2021 pronunţată în Dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au fost respinse, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. şi T. împotriva Deciziei penale nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2008.
Au fost obligaţi recurenţii-inculpaţi la plata sumei de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat R., în cuantum de 157 RON, a rămas în sarcina statului şi s-a avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat N., în cuantum de 627 RON, a rămas în sarcina statului şi s-a avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a dispune astfel, instanţa a constatat că, în esenţă, recursurile în casaţie formulate în cauză, prin raportare la criticile susţinute de către inculpaţi, au privit situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, solicitându-se practic o reanalizare a probatoriului şi reinterpretarea acestuia astfel încât să se ajungă la concluzia că faptele nu sunt prevăzute de legea penală.
Referitor la motivele de recurs în casaţie invocate de recurentul inculpat D., Înalta Curte a reţinut, contrar criticilor formulate, că instanţa de apel a descris situaţia de fapt reţinută în baza probelor administrate atât în faza de urmărire penală, cât şi în fond şi apel, a făcut o analiză concretă a acuzaţiilor şi a indicat articolele încălcate din Legea nr. 10/2001.
S-a constatat că recurentul inculpat D. a contestat împrejurări de fapt, lămurite definitiv de către instanţa de apel, precum şi probele administrate, or, reiterând scopul recursului în casaţie, s-a constatat că reevaluarea situaţiei de fapt şi a interpretării date acesteia prin hotărârea definitivă, nu pot fi supuse cenzurii instanţei supreme în calea extraordinară de atac analizată, deoarece sfera controlului judiciar în această procedură este limitată la anumite chestiuni de drept pe care legiuitorul le-a apreciat esenţiale pentru legalitatea hotărârii definitive şi le-a reglementat ca atare, expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
În contextul acestor argumente de principiu, Înalta Curte, secţia penală, a conchis că, în speţă, starea de fapt reţinută prin decizia instanţei de apel cu privire la contribuţia inculpatului corespunde laturii obiective a infracţiunilor reţinute, criticile tangenţiale aduse de recurent încadrării juridice neputând fi cenzurate de instanţa supremă în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casaţie.
Instanţa a reţinut că, prin prisma criticilor recurentului inculpat D., întemeiate pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., sintagma "nu este prevăzută de legea penală" priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.
S-a reţinut că, astfel cum rezultă din actele dosarului, instanţa de apel a constatat că infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată nu au fost dezincriminate şi reţinându-se că ansamblul probator administrat în cauză a demonstrat că faptele există şi că au fost săvârşite de aceştia cu forma de vinovăţie cerută de lege, s-a dispus în consecinţă, condamnarea inculpaţilor.
Mai mult, instanţa supremă a constatat, în raport de argumentele ce au susţinut recursurile în casaţie invocate că, în realitate, acestea nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea stării de fapt şi reinterpretarea probelor dosarului, cu consecinţa pronunţării unor soluţii de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. Or, potrivit C. proc. pen., această prerogativă este atributul exclusiv al instanţelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt şi în drept, respectiv, instanţa de fond şi instanţa de apel.
Prin urmare, s-a apreciat că solicitarea inculpaţilor de a se dispune achitarea sub aspectul infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi de instanţa de apel are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, aceştia urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casaţie ca al treilea grad de jurisdicţie. Or, starea de fapt reţinută în cauză, concordanţa acesteia cu probele administrate şi încadrarea juridică dată faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor.
S-a apreciat că situaţia de fapt reţinută în cauză şi probele dosarului dovedesc că faptele inculpaţilor, astfel cum au fost descrise de către instanţa de apel, se circumscriu elementelor de tipicitate, iar condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii.
În consecinţă, Înalta Curtea, secţia penală a respins ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. şi T. împotriva Deciziei penale nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2008.
Împotriva Deciziei penale nr. 208/RC din data de 11 mai 2021 pronunţată în Dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, recurentul D. a formulat contestaţie, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, sub nr. x/2021. Primul termen a fost fixat, în mod aleatoriu, la data de 6 decembrie 2021, când instanţa a încuviinţat cererea contestatorului de amânare a cauzei în vederea angajării unui apărător ales.
La termenul din data de 17 ianuarie 2022 au avut loc dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public şi ale apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, examinând cu prioritate admisibilitatea căii de atac promovate de recurentul D., constată că aceasta este inadmisibilă şi va fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi principiului privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi reţine că, prin Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 870/20.11.2015, Curtea Constituţională a statuat că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Din perspectiva acestor dispoziţii constituţionale, se constată că norma constituţională se referă la două aspecte: un prim aspect consacră dreptul părţilor unui proces şi al Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cel de-al doilea aspect prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii.
În privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul reglementează categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele şi forma de declarare a acestora, instanţa la care se depun, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".
Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale puse la dispoziţia părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale. Art. 21 alin. (3) din Constituţie garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, în acord cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi ale art. 129 din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 6 din Convenţie nu presupun accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei.
Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Conform dispoziţiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolul III1 din C. proc. pen., admisibilitatea căii de atac a contestaţiei este condiţionată de exercitarea acesteia potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 4251 alin. (1) din C. proc. pen., "calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, dispoziţiile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel."
Raportând dispoziţiile legale incidente la cauza dedusă judecăţii, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că recurentul D. a exercitat calea de atac a contestaţiei împotriva Deciziei penale nr. 208/RC din data de 11 mai 2021 pronunţată în Dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care au fost respinse, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate, printre alţii, de recurentul D., împotriva Deciziei penale nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2008.
Completul de 5 Judecători al instanţei supreme subliniază că, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, fiind în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Din perspectiva noului C. proc. pen., se consacră revenirea la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază asupra conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege - ca o garanţie a respectării principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie (în acelaşi sens, decizia Curţii Constituţionale nr. 540 din data de 12 iulie 2016, publicată în M. Of. nr. 841/24.10.2016).
În aceste condiţii, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că, în cauză, contestatorul D. a formulat contestaţie împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibile de a face obiectul unei căi de atac ordinare sau extraordinare, aspect de natură a încălca coerenţa sistemului căilor de atac reglementate de lege.
Or, atâta timp cât prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii exercitării căilor de atac şi împotriva hotărârilor definitive pronunţate în soluţionarea unei căi extraordinare de atac, o asemenea procedură nu este admisibilă întrucât, în situaţia contrară, s-a încălca principiul instituit prin dispoziţiile art. 129 din Constituţia României.
În consecinţă, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, a principiului unicităţii căilor de atac reglementate de lege şi a dispoziţiilor ce stabilesc tipul de hotărâri susceptibile a fi atacate, şi din acest motiv, constituie o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) teza a II-a din C. proc. pen., Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de recurentul D. împotriva Deciziei penale nr. 208/RC din data de 11 mai 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul recurent, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de recurentul D. împotriva Deciziei penale nr. 208/RC din data de 11 mai 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatorul recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul recurent, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 ianuarie 2022.
GGC - NN