Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 414 din data de 15 octombrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, în baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsă de 4 (patru) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, prevăzute de art. 10 lit. c) teza I din Legea 78/2000 (pct. 1 rechizitoriu).

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în oricare alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., ce se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală este executată sau considerată ca executată, conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, prevăzute de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen. (pct. 1 rechizitoriu).

În baza art. 38 alin. (2) din C. pen., cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în final, inculpatul A. urmând să execute pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară cea mai grea de 3 ani, privind interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în oricare alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., ce se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală este executată sau considerată ca executată, conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen. (pct. 2 rechizitoriu).

În baza art. 20 din C. proc. pen., s-a constatat că persoana vătămată B., nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 112 lit. e) din C. pen., s-a confiscat de la inculpatul A. suma de 19.000 euro în echivalentul în RON la data executării.

În baza art. 398 din C. proc. pen. raportat la art. 274 din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat (2.000 RON urmărire penală, 2.000 RON Cameră preliminară şi fond).

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de 217 RON, a rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în raport cu materialul probator administrat şi analizat, faptele inculpatului A., care în perioada 15.02.2018 - 11.06.2018, fiind deputat în Parlamentul României şi în calitate de trezorier al B., cu atribuţii de administrare şi gestionare a bunurilor şi fondurilor formaţiunii politice, potrivit art. 159 din Statutul B. (act modificat şi completat ce a fost adoptat de Congresul Extraordinar al B. din 18 octombrie 2015), precum şi Hotărârii nr. 137 din 25 aprilie 2016 a Biroului Permanent Naţional al B. privind delegarea unor atribuţii domnului A., prin încheierea, iniţial în aceeaşi zi, 15.02.2018, a contractului de închiriere a imobilului din str. x, tarlaua x, parcela x, jud. Ilfov cu titlu de sediu pentru formaţiunea politică, acceptând clauza plăţii în avans integral pe 10 ani a chiriei către proprietar, chiar dacă va fi înstrăinat şi imediat, ulterior, a promisiunii de vânzare-cumpărare a aceluiaşi imobil, a creat, în mod fictiv o aparenţă de legalitate, pentru însuşirea sumei de 380.000 euro, provenită din subvenţii acordate de la bugetul de stat, potrivit art. 18 din Legea nr. 334/17.07.2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 446/23.06.2015, cu modificări ulterioare, şi utilizării acesteia în alte scopuri decât cele prevăzute în art. 25 alin. (1) lit. m) din acelaşi act normativ şi anume achitarea în parte a contravalorii imobilului menţionat, cu destinaţia de locuinţă, întrunesc condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor de utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate prevăzută şi pedepsită de art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 şi delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (2) din C. pen., în concurs ideal.

Instanţa de fond a apreciat că materialul probator a dovedit că actele concrete cu caracter ilicit penal se circumscriu condiţiilor de tipicitate cu privire la subiectul celor două infracţiuni, în sensul că inculpatul A., fiind deputat în Parlamentul României, deţinea şi funcţia de trezorier în cadrul B. şi avea răspunderea cu privire la modul de utilizare a subvenţiilor alocate formaţiunii politice, dar şi pe acelea de primire, păstrare, eliberare a sumelor de bani şi a bunurilor aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea formaţiunii politice, fiind funcţionar privat potrivit art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen.

S-a reţinut că, prin modalitatea de negociere şi încheierea, în aceeaşi zi, atât a contractului de închiriere al imobilului mai sus menţionat pentru formaţiunea politică, fiind de acord cu clauza plăţii chiriei în avans integral, chiar dacă urma să fie înstrăinat acel imobil, cât şi ulterior, a promisiunii de vânzare-cumpărare a aceluiaşi imobil, cunoscând destinaţiile diferite ale aceluiaşi imobil, atât ca sediu de partid, dar şi ca locuinţă, inculpatul a acceptat caracterul fictiv, cu aparenţă de legalitate, pentru a sustrage şi utiliza suma de 380.000 euro provenită din subvenţii acordate de la bugetul de stat, în alte scopuri decât cele prevăzute de lege şi utilizarea pentru achitarea în parte a contravalorii imobilului pe care inculpatul intenţiona să îl achiziţioneze, fiind astfel îndeplinite condiţiile de tipicitate privind latura obiectivă ale celor două infracţiuni comise.

Prima instanţă a reţinut că prin încheierea celor două acte, în condiţiile mai sus menţionate, inculpatul acceptând caracterul de aparenţă de legalitate pentru însuşirea şi utilizarea sumei de 380.000 euro scoasă din sfera patrimonială a B., faptele s-au consumat, fiind îndeplinite şi condiţiile de tipicitate ale urmării imediate şi a legăturii de cauzalitate, în raport cu actele comisive efectuate.

Totodată, infracţiunea de utilizare a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate prevăzută de art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 fiind o infracţiune de pericol, pentru existenţa acesteia nu este necesar ca scopul să fi fost realizat în mod efectiv, simpla utilizare a fondurilor băneşti provenite din subvenţii în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate realizând condiţia de tipicitate din punct de vedere obiectiv.

Prima instanţă a apreciat că sunt îndeplinite şi condiţiile de tipicitate cu privire la ambele infracţiuni menţionate sub aspectul laturii subiective, întrucât inculpatul A. a acţionat cu intenţie directă calificată în scopul obţinerii pentru sine a unui folos necuvenit, respectiv achiziţionarea imobilului menţionat, precum şi a interesului personal, pentru infracţiunea de delapidare.

Disimularea plăţii sumei de 380.000 euro sub forma unui contract de închiriere când, în realitate, suma reprezenta o parte de 2/3 din contravaloarea bunului imobil menţionat ce urma să fie achiziţionat cu titlul de locuinţă, personal de către inculpat, realizează scopul satisfacerii unui interes personal al inculpatului, fapta de delapidare fiind comisă cu intenţia directă.

Cu privire la cele două infracţiuni comise de inculpat, instanţa de fond a reţinut concursul formal între acestea, întrucât inculpatul a pus în practică o pluralitate de acte omogene aflate în conexiune spaţio-temporară, atât de strânsă încât ele formează o singură acţiune unitară, respectiv prin însuşirea şi utilizarea unor sume de bani provenite din subvenţii de la bugetul de stat, chiar dacă au fost lezate valori sociale aparţinând unor titulari distincţi, au fost îndeplinite cele trei condiţii de unitate, respectiv a manifestării de voinţă, unitate spaţio-temporară şi omogenitate materială a actelor comise.

Totodată, prima instanţă a considerat că materialul probator administrat şi analizat a dovedit că fapta inculpatului A., care în calitate de trezorier al B., în urma unei decizii interne a partidului, a înstrăinat autoturismul marca x în valoare de 324.799,99 RON (second hand), cu suma de 324.800 RON cumpărătoarei C., soţia sa, constituie o vânzare-cumpărare licită a autoturismului, care a avut loc cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel încât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În acest sens, s-a reţinut că suma a fost achitată în tranşe, în perioada 31.08.2017-08.10.2018, autoturismul rămânând la B., fiind remis la data de 8.10.2018, conform procesului-verbal de predare-primire a autovehiculului cu nr. x/11.10.2018, ocazie cu care au fost predate şi cheile acestuia.

Împotriva sentinţei penale nr. 414 din data de 15 octombrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, sub nr. x/2021.

II. Prin decizia nr. 227 din data de 1 iulie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021 au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul A., împotriva sentinţei penale nr. 414 din data de 15 octombrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat apelantul inculpat A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluţionarea apelului formulat de Ministerul Public au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat, în cuantum de 220 RON, a rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, Completul de 5 Judecători al instanţei supreme a reţinut, în esenţă, următoarele:

Referitor la critica Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, privind greşita achitare a inculpatului A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen. (pct. 2 rechizitoriu), aceasta a fost apreciată ca nefondată.

S-a reţinut că fapta inculpatului A. care, în calitate de trezorier al B., ulterior deciziei interne a formaţiunii politice, a înstrăinat autoturismul x cu suma de 324.800 RON (aceeaşi sumă cu care autoturismul fusese achiziţionat de către B. de la S.C. D. SRL) conform facturii x/13.07.2017, către cumpărătoarea C. (soţia sa), cu precizarea că plata s-a realizat în tranşe ulterioare, bunul rămânând la vânzător până la achitarea ultimei tranşe, moment în care a avut loc predarea autoturismului şi a cheilor acestuia, nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen., reprezentând un act juridic civil (cumpărarea unui bun la preţul de inventar).

În urma evaluării probelor administrate în cauză, instanţa de apel a constatat că nu a rezultat o acţiune de însuşire, contrară legii, a bunului aflat în gestiunea inculpatului, în sensul prevăzut de norma incriminatoare, prin "însuşire" înţelegându-se scoaterea unui bun din posesia sau detenţia unei persoane juridice şi trecerea acestuia în proprietatea făptuitorului, aşa încât acesta să poată dispune de el prin consumare, folosire sau chiar înstrăinare, având în vedere că bunul a fost cumpărat la preţul de inventar, fără să existe acuzaţii cu privire la subevaluarea sa.

Examinând motivele de apel formulate de inculpatul A., Completul de 5 Judecători al instanţei supreme a apreciat că acestea reflectă atât o contestare a unora dintre împrejurările de fapt esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei, cât şi a concluziilor primei instanţe cu privire la încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului.

O primă critică formulată în apelul inculpatului a vizat procesul-verbal întocmit de ofiţerul de poliţie judiciară din cadrul Serviciului Tehnic al DNA de prelucrare a datelor de localizare a imobilului închiriat de B..

Analizând criticile formulate, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a reţinut că procesul-verbal întocmit la 11 iunie 2019 de către ofiţerul de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Tehnic, atestă că acesta a procedat la prelucrarea listingurilor telefonice din perioada 15 februarie 2018-15 mai 2019, aparţinând posturilor telefonice indicate.

Serviciul Tehnic din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin adresa nr. x din 09 iulie 2019 către secţia de Combatere a Corupţiei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie a înaintat un proces-verbal şi 3 anexe prin care s-au identificat coordonatele geografice ale imobilului indicat în raport cu reţelele de telefonie mobilă ale operatorilor E. şi F. situate la adresa arătată.

Contrar susţinerilor apelantului inculpat A., s-a constatat că Hotărârea Curţii Europene de Justiţie (Marea Cameră) din 2 martie 2021 privind cauza 746/18-HK contra Estoniei nu este incidentă în contextul cauzei, în condiţiile în care datele de trafic şi localizare supuse prelucrării prin procesul-verbal din data de 11 iunie 2019 au fost utilizate într-o cauză penală ce are ca obiect infracţiuni grave, pedepsite cu închisoare de la 3 ani la 10 ani, iar obţinerea acestor date s-a întemeiat pe decizia unui judecător, respectiv încheierea nr. 12 din data de 16 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul x/2019

De altfel, aspectele de legalitate ale procesului-verbal în discuţie au fost examinate de judecătorul de cameră preliminară, constatându-se că judecătorul de drepturi şi libertăţi a analizat cererea şi a evaluat îndeplinirea condiţiilor legale referitoare la existenţa unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 139 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie menţionate, apreciind că există temeiuri justificate pentru a se crede că datele de trafic (listinguri telefonice), datele de identificare a echipamentului, precum şi datele de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, vizează informaţii cu privire la săvârşirea infracţiunilor cercetate, necesitatea acestora pentru stabilirea situaţiei de fapt şi identificarea tuturor participanţilor, reţinând şi imposibilitatea obţinerii în alt mod, măsura fiind proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Referitor la motivul de apel al inculpatului A., privind netemeinicia hotărârii de condamnare pronunţată de prima instanţă, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi a constatat că acesta nu este fondat, materialul probator administrat în cauză, în ambele faze procesuale, demonstrând comiterea infracţiunilor de utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, prevăzută de art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 şi delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (2) din C. pen. (pct. 1 rechizitoriu).

Reevaluând ansamblul probatoriului administrat pe parcursul fazei de urmărire penală şi a celor două etape ale judecăţii, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a apreciat că, sub aspectele esenţiale ale cauzei - circumstanţe spaţio-temporale, participanţi, conţinut al discuţiilor cu semnificaţie penală - instanţa de fond a reţinut o stare de fapt pe deplin concordantă elementelor ce rezultă din probatoriu. S-a arătat că inclusiv depoziţiile martorilor audiaţi de către instanţa de control judiciar nu au avut aptitudinea de a conduce la o altă situaţie de fapt faţă de cea reţinută de către instanţa de fond ori la o altă concluzie în drept.

Astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că inculpatul A., deputat în Parlamentul României a îndeplinit în perioada 2016-2019 şi funcţia de Trezorier al B., având atribuţii de gestionare şi administrare a bunurilor şi sumelor de bani provenite din fonduri publice sau private. Conform art. 159 din Statutul B., trezorierul B. organizează şi controlează activitatea financiară curentă a partidului, răspunde direct faţă de Preşedintele partidului şi are printre atribuţii şi pe cele constând în conducerea şi controlul utilizării resurselor financiare rezultate din cotizaţii, donaţii, alocaţii bugetare, dobânzi şi altele permise de lege, prezentarea de informări periodice Biroului Permanent Naţional şi rapoarte Comitetului Executiv Naţional, Consiliului Naţional, inclusiv cu privire la rezultatele verificărilor efectuate de Curtea de Conturi.

În examinarea criticilor formulate, instanţa de control judiciar a constatat că, prin analizarea actelor contabile, contul din care s-a făcut plata către vânzătorul imobilului, martorul G., este identic cu cel în care a fost virată anterior, de către Autoritatea Electorală Permanentă suma corespunzătoare subvenţiilor, respectiv contul B., deschis la banca H.

Având în vedere că plăţile făcute de I., respectiv subvenţia alocată partidelor politice, aveau un scop clar, respectiv plata chiriilor [conform art. 25 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 334/2006], iar în cauză acuzaţia vizează o chirie plătită de B. care a reprezentat în realitate o parte a preţului vânzării, a fost considerate ca nefondate apărările inculpatului cu privire la faptul că plata nu s-a făcut din sumele alocate de I.

Similar primei instanţe, din analiza întregului material probator, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a constatat că la începutul anului 2018, inculpatul A. a intenţionat să achiziţioneze un imobil pe care să îl achite în parte cu bani proveniţi din subvenţiile acordate de stat formaţiunii politice, al cărui trezorier era.

În realizarea acestei intenţii, în cursul lunii februarie 2018, inculpatul A., împreună cu soţia sa, C., au negociat şi au convenit cu martorul G., condiţiile achiziţionării imobilului situat în Str. x, Voluntari, tarlaua x, parcela x, jud. Ilfov.

Astfel, în data de 15 februarie 2018, între G., în calitate de proprietar, şi B.., reprezentat de A., s-a încheiat un contract de închiriere a imobilului situat în Str. x, Voluntari, tarlaua x, parcela x, jud. Ilfov pentru o perioadă de 10 ani, începând cu data de 01 martie 2018 până la 01 martie 2028, valoarea totală a chiriei fiind de 380.000 euro, chirie ce urma să fie achitată astfel: suma de 38.000 euro în termen de 5 zile, iar restul sumei în tranşe de cel puţin 19.000 euro pe lună timp de 18 luni. Cu toate acestea, întreaga contravaloare a contractului a fost achitată în avans până la data de 11.06.2018.

În baza aceleiaşi înţelegeri, la aceeaşi dată (15.02.2018), între C., pe de o parte, şi G., pe de altă parte, s-a încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare nr. 39 prin care G. se obliga să vândă acesteia imobilul situat în Str. x, Voluntari, tarlaua x, parcela x, jud. Ilfov pentru suma de 180.000 euro din care a fost plătită suma de 698.790 RON astfel: 269.000 RON din contul numitului A. şi 301.821 RON din contul numitei C.

În condiţiile în care valoarea de circulaţie a imobilului era de peste 500.000 euro, încheierea contractului de închiriere între martorul G. şi B., reprezentat de inculpatul A., a avut, în mod cert, un caracter simulat, plăţile aferente chiriei reprezentând, în realitate, parte a preţului vânzării viitoare la care s-au obligat atât proprietarul imobilului cât şi cumpărătorul imobilului (soţia inculpatului).

Referitor la valoarea de piaţă a imobilului, estimată la peste 500.000 euro, s-a reţinut că martorul G. a înstrăinat imobilul după rezilierea contractului de închiriere, precum şi a promisiunii de vânzare-cumpărare, cu suma de 515.000 euro (aşa cum rezultă din declaraţiile martorului J. şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat între G. şi J.).

De altfel, potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 168/II-1/2019 din 07.05.2019, întocmit de către specialişti din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, valoarea de piaţă recomandată a imobilului a fost de 2.285.800 RON, echivalentul a 490.641 euro, iar conform raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare, pentru imobilul în discuţie, s-a determinat valoarea de piaţă a imobilului la data de 15.02.2018, respectiv valoarea de 469.000 euro.

Aşadar, în realitate, suma de bani ce trebuia să fie plătită de B. cu titlu de chirie reprezenta o parte din valoarea preţului de achiziţie a imobilului ce forma obiectul promisiunii de vânzare cumpărare încheiate între martorul G. şi soţia inculpatului A.

Deşi în promisiunea de vânzare cumpărare încheiată între martorul G. şi soţia inculpatului A., numita C., era prevăzut ca preţ al imobilului suma de 180.000 euro, în realitate, preţul acestuia a fost de 560.000 euro, fiind compus din suma de 380.000 euro (sumă ce urma să fie plătită cu titlu de chirie de către B.) şi suma de 180.000 euro ce urma să fie achitată din conturile inculpatului A. şi ale soţiei acestuia.

Totodată, s-a constatat că discuţiile purtate între inculpatul A., soţia acestuia şi martorul G. cu privire la contractul de închiriere şi promisiunea de vânzare-cumpărare a aceluiaşi imobil pentru sumele de bani cu titlul de chirie, dar şi de plată a unor sume de bani ca tranşe cu destinaţia de locuinţă, precum şi modul ales de încheiere a celor două înscrisuri la aceeaşi dată, într-o ordine prestabilită, reflectă caracterul simulat al contractului de închiriere şi realizarea scopului infracţional, respectiv dobândirea imobilului cu destinaţie de locuinţă, prin plata unor sume de bani din subvenţii de la bugetul de stat şi din bani proprii.

Relevante sub aspectul intenţiei inculpatului de a achiziţiona imobilul situat în localitatea Voluntari având o valoare de circulaţie de aproximativ 500.000 euro pe care să-l achite cu sume de bani aparţinând B., pe care le gestiona în calitate de trezorier şi, în parte, cu fonduri proprii, sunt declaraţiile martorului G.

De asemenea, rezilierea contractului de închiriere, precum şi rezoluţiunea promisiunii de vânzare cumpărare, denotă caracterul fictiv, simulat, al contractului de închiriere încheiat între martorul G. şi B.

În acest sens, instanţa de control judiciar a reţinut că B., după ce achitase suma de 380.000 euro, a solicitat rezilierea contractului de închiriere şi restituirea sumei de bani plătite cu titlu de chirie, motiv pentru care, la data de 31 august 2018 a intervenit Convenţia de reziliere a contractului de închiriere, prin care locatorul ce a încasat până la data semnării convenţiei de reziliere valoarea contractului de chirie în sumă de 380.000 euro, se obligă să restituie locatorului, în termen de 90 zile, suma de 361.000 euro cu titlu de chirie necuvenită, reţinându-şi din suma încasată, 19.000 euro chiria aferentă perioadei 01.03.2018 - 31.08.2018.

Referitor la această situaţie, martorul G. a declarat că a reziliat promisiunea de vânzare-cumpărare în urma unui "gentleman agrement" încheiat cu C. întrucât în această situaţie nu era dispus să închei contractul de vânzare-cumpărare la o sumă de 180.000 euro, având în vedere că nu ştia ce va face în următorii 10 ani cu acel imobil.

Aceste aspecte au fost reţinute şi prin Nota de constatare nr. x/19.11.2019 a Curţii de Conturi, în care se consemnează că în perioada cuprinsă între 20.02.2018 - 11.06.2018 a fost plătită suma totală de 1.770.344 RON, conform extraselor de cont bancar aferente subvenţiei de la bugetul de stat. Suma de 1.681.754,60 RON a fost restituită în contul de subvenţie al formaţiunii politice, potrivit extrasului de cont din 14.11.2018, conform angajamentului asumat prin Convenţia de reziliere, proprietarul imobilului reţinându-şi contravaloarea chirie perioada martie - august 2018 în cuantum de 88.589,40 RON.

Probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, respectiv contractul de închiriere încheiat de B. cu martorul G. şi promisiunea de vânzare cumpărare dintre G. şi martora C. şi inculpatul A. a arătat că acesta din urmă a intenţionat să achiziţioneze un imobil al cărui preţ în cuantum de 560.000 euro a început să fie plătit de B. (sub forma plăţii anticipate a chiriei pentru 10 ani) de la data de 01 martie 2018 şi urma să fie completat de inculpatul A. şi soţia sa cu suma de 180.000 euro plătită astfel: 396.000 RON (reprezentând 85.000 euro) la data autentificării promisiunii de vânzare-cumpărare şi 95.000 euro la data încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică.

Astfel, vinovăţia inculpatului A. privind infracţiunea de delapidare în modalitatea însuşirii sumelor de bani rezultă din analiza clauzelor contractuale şi a datelor financiare, respectiv clauzele contractuale din înscrisurile de mai sus care arată că preţul imobilului achiziţionat de inculpat era de 560.000 euro (mai mare decât preţul de 500.000 euro cu care era oferit imobilul la vânzare, ceea ce a determinat acceptarea de către vânzător a plăţii în mai multe rate).

Preţul chiriei ce trebuia să fie plătită de B. în baza contractului de închiriere pentru 10 ani era de 380.000 euro, iar acesta urma să fie achitat după cum urmează: suma de 38.000 euro în termen de 5 zile, iar restul sumei în tranşe de cel puţin 19.000 euro pe lună, timp de 18 luni. Cu toate acestea, întreaga contravaloare a contractului de închiriere a fost achitată în avans, până la data de 11.06.2018 către vânzătorul G., deci anterior datei de 16 septembrie 2019 când cumpărătoarea C. urma să devină proprietarul imobilului.

La data la care B. a hotărât rezilierea contractului, nici cumpărătorul şi nici vânzătorul nu au mai continuat operaţiunile de vânzare-cumpărare pentru suma de 180.000 euro, procedând la rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare.

Deşi, potrivit promisiunii de vânzare cumpărare preţul ce urma a fi plătit de inculpatul A. era de 180.000 euro, în realitate preţul imobilului era de 560.000 euro, iar aceasta a început să fie plătit de B. care, până la data de 31 august 2018, a achitat suma de 380.000 euro.

În situaţia în care contractul de închiriere ar fi fost încheiat în scopul precizat de inculpat, respectiv pentru desfăşurarea activităţii on-line a B., pe de o parte martorul G., iar pe de altă parte B., nu ar fi procedat la rezilierea contractului de închiriere şi restituirea de către martor din suma încasată cu titlu de chirie a sumei de 361.000 euro către B..

Totodată, faptul că, în cuprinsul promisiunii de vânzare cumpărare s-a menţionat că vânzătorul promitent îşi păstrează dreptul asupra chiriei încasate pentru toată perioada prevăzută în contractul de închiriere (10 ani), deşi dreptul de a încasa chiria revine proprietarului imobilului, potrivit art. 1813 alin. (1) din C. civ., denotă caracterul simulat al contractului de închiriere, precum şi faptul că valoarea chiriei reprezenta o parte din preţul de vânzare a imobilului.

Această situaţie de fapt este dovedită cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv tranzacţiile financiare efectuate de către B., raportul de constatare financiar contabilă, contractul de închiriere şi promisiunea de vânzare-cumpărare, procesul-verbal întocmit la data de 11 iunie 2019 de specialistul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, prin care s-a stabilit că inculpatul A. s-a aflat în imobilul din Voluntari, Strada x nr. 126 A, jud. Ilfov, într-o proporţie de 46% în perioada de referinţă, precum şi cu declaraţiile martorilor.

S-a constatat că cele două infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului au fost comise în concurs ideal, întrucât inculpatul a pus în practică o pluralitate de acte omogene aflate în conexiune spaţio-temporară, atât de strânsă încât ele formează o singură acţiune unitară, respectiv prin însuşirea şi utilizarea unor sume de bani provenite din subvenţii de la bugetul de stat, fiind îndeplinite condiţiile de unitate, specifice concursului ideal de infracţiuni.

Completul de 5 Judecători al instanţei supreme a constatat că, prin încheierea în aceeaşi zi, 15 februarie 2018, a contractului de închiriere a imobilului cu titlu de sediu pentru B. şi imediat a promisiunii de vânzare-cumpărare a acestuia, inculpatul a creat o aparenţă de legalitate pentru însuşirea sumei de 380.000 Euro şi utilizarea acesteia pentru achitarea în parte a contravalorii imobilului, realizând astfel o pluralitate de acte omogene, aflate în conexiune spaţio-temporală atât de strânsă încât formează un tot unitar.

Împrejurarea că ulterior au fost denunţate ambele acte, atât contractul de închiriere, cât şi promisiunea de vânzare-cumpărare a aceluiaşi imobil, la 31 august 2018 nu are relevanţă pentru consumarea infracţiunilor comise de inculpatul A., respectiv a infracţiunii de utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, prevăzute de art. 10 lit. c) teza I din Legea 78/2000 şi infracţiunii de delapidare, prevăzute de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen.

S-a constatat că sunt îndeplinite şi condiţiile de tipicitate cu privire la ambele infracţiuni menţionate sub aspectul laturii subiective, întrucât inculpatul A. a acţionat cu intenţie directă calificată în scopul obţinerii pentru sine a unui folos necuvenit, respectiv achiziţionarea unui imobil, cu sume ce nu-i aparţineau.

Totodată, referitor la motivul de apel formulat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, vizând greşita individualizare judiciară a pedepselor aplicate inculpatului A., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a apreciat ca fiind neîntemeiate solicitările vizând sporirea cuantumului pedepsei.

Astfel, s-a reţinut că aplicarea unor pedepse principale orientate către minim pentru infracţiunea de utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate (de 4 ani închisoare) şi către mediul limitei speciale pentru infracţiunea de delapidare (de 3 ani închisoare) în condiţiile art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen., corespund gravităţii faptelor comise şi sunt de natură să atingă scopurile de coerciţie, exemplaritate, dar şi educativ, în îndreptarea atitudinii inculpatului faţă de normele penale.

În acest sens, reevaluând tratamentul sancţionator aplicat inculpatului A., instanţa de control judiciar a avut în vedere limitele de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei evidenţiat de natura infracţiunilor, persoana inculpatului (deputat în Parlamentul României şi trezorier al B., necunoscut cu antecedente penale), împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii (inculpatul a încheiat în aceeaşi zi, două contracte, primul de închiriere a unui imobil ca sediu, acceptând clauza de plată integrală pe 10 ani a chiriei în avans şi cel de al doilea promisiunea de vânzare-cumpărare a aceluiaşi imobil, creând, în mod fictiv o aparenţă de legalitate, pentru însuşirea sumei de 380.000 euro, provenită din subvenţii acordate de la bugetul de stat şi utilizarea acesteia în alte scopuri decât cele prevăzute de lege şi anume achitarea în parte a contravalorii imobilului menţionat, cu destinaţia de locuinţă), gravitatea rezultatului produs, scopul urmărit fiind acela de a cumpăra imobilul cu bani din altă sursă decât cea personală, conduita inadecvată a inculpatului, de obstrucţionare a controlului efectuat de Autoritatea Electorală Permanentă.

Prin urmare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a apreciat că o corectă cuantificare a sancţiunii justifică menţinerea pedepselor în cuantumul stabilit de instanţa de fond, constatându-se că se impune menţinerea dispoziţiei de executare a pedepsei rezultante, în condiţii privative de libertate.

Instanţa de control judiciar a analizat şi a apreciat ca nefondată critica Ministerului Public sub aspectul omisiunii instanţei de fond de a dispune obligarea inculpatului A. la plata integrală a cheltuielilor judiciare avansate de stat în cursul urmăririi penale.

Conform dispoziţiilor art. 272 - 276 din C. proc. pen. şi pe baza documentelor care atestă efectuarea respectivelor cheltuieli, instanţa apreciază cu privire la întinderea şi la modul în care se impun a fi suportate de către părţi.

S-a constatat că, în mod corect, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată prin raportare la soluţiile de condamnare dispuse pentru infracţiunile prevăzute de art. 10 lit. c) din Legea 78/2000 şi respectiv de art. 295 alin. (1) din C. pen., fiind reduse proporţional cu soluţia de achitare pronunţată (pentru infracţiunea de delapidare descrisă la pct. 2 din rechizitoriu.

III. Împotriva deciziei nr. 227 din data de 1 iulie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021, cu respectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 435 din C. proc. pen., inculpatul A., prin apărător ales, avocat K., a formulat cerere de recurs în casaţie.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În argumentarea căii de atac, recurentul inculpat a susţinut, în esenţă, următoarele:

S-a arătat că analiza comparativă a infracţiunilor prevăzute de art. 295 din C. pen. şi de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 conduce la concluzia că scopul, în cazul celei dintâi, este acela al însuşirii în totalitate a sumelor de bani, valorilor sau a altor bunuri, pe care autorul infracţiunii le administrează sau le gestionează, pe când în cazul celei de a doua infracţiuni, scopul este acela de obţine pentru sine sau pentru altul, de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite din însăşi operaţiunea de folosire în alte scopuri decât cele prevăzute de lege şi nu presupune însuşirea sumei folosite.

Altfel spus, folosirea sau utilizarea sumelor de bani care constituie subvenţii este făcută pentru cel care le deţine şi presupune înainte de toate că sumele nu au fost însuşite de către autorul faptei, ci doar din această folosire, acesta dobândeşte un avantaj patrimonial, subsumat scopului vizat, astfel cum s-a reţinut fără echivoc în hotărârea de condamnare.

S-a susţinut că, prin plata sumei de 380.000 de Euro din fondurile unui partid politic, inculpatul A. nu a făcut altceva decât să realizeze conţinutul laturii obiective a infracţiunii de delapidare, în sensul că, odată plătită suma, s-a produs şi o îmbogăţire fără justă cauză a acestuia, corelativă deposedării formaţiunii politice şi chiar dacă se poate reţine că suma, odată plătită, a fost şi utilizată pentru scopul vizat (cumpărarea unui imobil), această utilizare nu poate constitui o acţiune pendinte de latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, ci reprezintă doar consecinţa firească, formală, a acţiunilor de delapidare prin însuşirea anterioară a sumei de bani din patrimoniul B..

Ulterior, prin cererea de recurs în casaţie formulată de acelaşi inculpat A., prin apărători aleşi, SCA L., circumscris aceluiaşi caz de casare, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., s-a susţinut lipsa de conformitate a deciziei penale nr. 227/2021 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021, în considerarea stării de fapt avută în vedere de instanţa de apel la pronunţarea soluţiei de condamnare şi dispoziţiile de drept substanţial prevăzute de art. 10 lit. c) teza I din Legea 78/2000, ce reglementează infracţiunea de utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, respectiv art. 295 C. pen. privind infracţiunea de delapidare.

S-a mai arătat că, din perspectiva tipicităţii obiective, pentru infracţiunea de utilizare a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, prevăzută de art. 10 lit. c) teza I din Legea 78/2000, elementul material se realizează prin utilizarea de către subiectul activ a sumelor de bani pentru sine sau pentru altul. Infracţiunea de delapidare, prevăzută de 295 din C. pen., are în vedere, în modalitatea însuşirii, aproprierea directă a sumelor de bani pe care autorul le administrează sau le gestionează.

Faţă de aceste susţineri, recurentul a arătat că, în modalitatea însuşirii sumei de bani, aşa cum este reţinută de instanţa de apel, cele două infracţiuni nu se pot reţine în concurs ideal, în acest caz infracţiunea de delapidare fiind norma generală, iar infracţiunea de utilizare a fondurilor având caracter de normă specială.

Pentru evidenţierea lipsei de corespondenţă dintre decizia nr. 227/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi normele de drept substanţial, în baza cărora s-a pronunţat soluţia de condamnare, recurentul a arătat că latura obiectivă a infracţiunii prevăzute, de art. 10 lit. c) teza I din Legea 78/2000, este reprezentată de utilizarea subvenţiei în alte scopuri decât cele pentru care a fost acordată.

Astfel, s-a susţinut că prin raportare la starea de fapt reţinută în decizia penală criticată şi totodată la starea de fapt rezultată din probele administrate, se constată faptul că acţiunea prevăzută de art. 10 lit. c) teza I din Lega 78/2000 nu se suprapune peste starea de fapt aşa cum este descrisă prin hotărâre.

În concluzie, recurentul inculpat A. a solicitat, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 raportat la art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) şi art. 448 alin. (3) din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale atacate şi, în principal, achitarea în ceea ce priveşte ambele infracţiuni reţinute în sarcina sa, în raport de prevederile art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. şi, în subsidiar, achitarea cu privire la infracţiunea de utilizare a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, faptă prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, în raport de prevederile art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen.. Totodată, în temeiul art. 448 alin. (3) din C. proc. pen., a solicitat şi desfiinţarea hotărârii primei instanţe, apreciind că aceasta cuprinde aceleaşi încălcări de lege ca şi decizia recurată.

IV. Prin încheierea din data de 18 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 227 din data de 1 iulie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021.

S-a reţinut că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, de anulare, care poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, pentru cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat că aceasta a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., decizia nr. 227 din data de 1 iulie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021, se încadrează în categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, în sensul dispoziţiilor art. 434 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., iar în cauză au fost respectate dispoziţiile art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., nefiind incidente prevederile alin. (6) al aceluiaşi articol.

De asemenea, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen., iar în cuprinsul cererii de recurs în casaţie a fost indicat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), recurentul inculpat A. a susţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile enunţate, din perspectiva lipsei de conformitate a hotărârii atacate cu dispoziţiile de drept substanţial, prevăzute de art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 şi art. 295 din C. pen.

Ca urmare a admiterii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., prin aceeaşi încheiere s-a dispus trimiterea cauzei Completului de 5 Judecători - Penal 2 - 2021. Totodată, a fost fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 22 noiembrie 2021.

La termenul de judecată din data de 22 noiembrie 2021 au avut loc dezbaterile, susţinerile apărătorilor aleşi ai recurentului inculpat precum şi ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a stabilit pronunţarea la data de 16 decembrie 2021 şi ulterior a amânat pronunţarea la data de 18 ianuarie 2022.

V. Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar, Completul de 5 Judecători al instanţei supreme constată că, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, fiind în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Din perspectiva C. proc. pen., se consacră revenirea la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază asupra conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege - ca o garanţie a respectării principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Prin urmare, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată doar în cazuri excepţionale, anume prevăzute de lege şi vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt, aşa cum reiese şi din expunerea de motive la proiectul noului C. proc. pen.

Prin decizia nr. 207 din 25 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 713 din 20 iulie 2021, Curtea Constituţională a reţinut că "recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, soluţionarea recursului în casaţie fiind dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. C. proc. pen. a revenit astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii." (în acelaşi sens, Decizia nr. 100 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 12 mai 2020 şi Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iunie 2019).

Pentru a se asigura un just echilibru între respectarea principiului legalităţii, pe de o parte şi respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive şi a principiului securităţii raporturilor juridice, pe de altă parte, legiuitorul a limitat sfera hotărârilor judecătoreşti ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi a stabilit anumite condiţii pentru exercitarea căii extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarată, la calitatea procesuală activă şi la cazurile de casare.

Potrivit art. 438 alin. (2) din C. proc. pen., cazurile de casare pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi constată că limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege are drept consecinţă împrejurarea că nu orice presupusă încălcare a legii substanţiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, aşadar, exclusă rejudecarea unei cauze, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Totodată, se reţine că, în conformitate cu prevederile art. 447 din C. proc. pen., la judecarea recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, fiind obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate de părţi sau procuror.

Faţă de scopul căii de atac a recursului în casaţie, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" conţinută în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

Aşa cum s-a relevat în jurisprudenţa instanţei supreme şi în doctrină, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv al infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală.

Cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate, acestea fiind considerate intrate în puterea lucrului judecat şi excedând controlului de legalitate.

Prin decizia nr. 540 din data de 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 841 din 24 octombrie 2016, Curtea Constituţională a reţinut că "... recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punct de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile."

Ca urmare, susţinerile ce antamează baza factuală, ca aceea ce se referă la verificarea stării de fapt prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, deoarece instanţele de fond şi apel nu ar analizat în mod corect dispoziţiile în acord cu starea de fapt, din perspectiva art. 10 lit. c) teza I din Legea 78/2000, sunt lipsite de relevanţă şi eficienţă juridică în prezenta cauză.

Completul de 5 Judecători al instanţei supreme constată că aspectele legate de lipsa elementelor de tipicitate ale infracţiunilor de utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, prevăzută şi pedepsită de art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 şi delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen., au mai fost invocate şi susţinute de către recurentul inculpat A. ori caracterul subordonat al normelor de incriminare, respectiv caracterul de normă generală a celei ce incriminează delapidarea, cu consecinţa excluderii concursului ideal.

În fapt, instanţele de apel şi fond au reţinut aceeaşi situaţie de fapt. Astfel, inculpatul A., deputat în Parlamentul României a îndeplinit în perioada 2016 - 2019 şi funcţia de Trezorier al B., având atribuţii de gestionare şi administrare a bunurilor şi sumelor de bani provenite din fonduri publice sau private, potrivit art. 159 din Statutul B. şi Hotărârii nr. 137 din 25 aprilie 2016 privind delegarea unor atribuţii domnului A., Trezorierul B..

Totodată, potrivit Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, Autoritatea Electorală Permanentă a efectuat plăţi reprezentând subvenţia alocată partidelor politice, subvenţie care avea un scop clar, potrivit art. 25 din acelaşi act normativ.

Suma totală de 101.168.310,77 RON a fost virată către B., în perioada ianuarie 2017 - noiembrie 2018, din care în anul 2017 a fost virată suma de 14.449.371,31 RON, iar în perioada ianuarie - noiembrie 2018 a fost virată suma de 84.718.939,46 RON. Totodată, referitor la contul B. deschis la H., în care au fost virate aceste sume, persoana cu drept de semnătură în bancă era inculpatul A..

Inculpatul A. a intenţionat să achiziţioneze un imobil pe care să îl achite, în parte cu bani proveniţi din subvenţiile acordate de stat formaţiunii politice, al cărui trezorier era. În acest context, în cursul lunii februarie 2018, inculpatul A., împreună cu soţia sa, C., au negociat şi au convenit condiţiile achiziţionării imobilului situat în Str. x, Voluntari, tarlaua x, parcela x, jud. Ilfov, cu martorul G., proprietarul acestui imobil.

În data de 15 februarie 2018, între G., în calitate de proprietar, şi B.., reprezentat de A., s-a încheiat un contract de închiriere a acestui imobil de la adresa anterior menţionată, pentru o perioadă de 10 ani, începând cu data de 01 martie 2018 până la 01 martie 2028, valoarea totală a chiriei fiind de 380.000 euro, chirie ce urma să fie achitată după cum urmează: suma de 38.000 euro în termen de 5 zile, iar restul sumei în tranşe de cel puţin 19.000 euro pe lună timp de 18 luni. Ulterior, întreaga contravaloare a contractului a fost achitată în avans până la data de 11.06.2018.

La aceeaşi dată de 15.02.2018, între C. şi G. s-a încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare nr. 39 prin care G. se obliga să vândă acesteia imobilul anterior indicat, pentru suma de 180.000 euro din care a fost plătită suma de 698.790 RON (269.000 RON din contul aparţinând inculpatului A. şi 301.821 RON din contul aparţinând soţiei, C.).

Valoarea de circulaţie a imobilului era de peste 500.000 euro, conform evaluării proprietăţii potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de către specialişti din cadrul DNA, respectiv raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare.

De altfel, ulterior rezilierii contractului de închiriere şi a promisiunii de vânzare-cumpărare, martorul G. a înstrăinat acest imobil, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu J., pentru suma de 515.000 euro.

Deşi în promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată între martorul G. şi numita C., era prevăzut ca preţ al imobilului suma de 180.000 euro, în realitate, preţul acestuia a fost de 560.000 euro, fiind compus din suma de 380.000 euro (sumă ce urma să fie plătită cu titlu de chirie de către B.) şi suma de 180.000 euro ce urma să fie achitată de către inculpatul A. şi soţia sa. De altfel, contravaloarea chiriei pentru perioada de 10 ani, a fost achitată integral, în avans, până la data de 11.06.2018, deci anterior datei de 16 septembrie 2019 când cumpărătoarea devenea proprietar al imobilului.

Pentru ipoteza în care nu s-ar fi realizat plata integrală a sumei de 380.000 euro, până la data de 16 septembrie 2019 când avea loc transferul proprietăţii către A., chiria ar fi fost plătită de B. până la expirarea perioadei de 10 ani, tot către martorul G., vânzător al imobilului.

Ulterior momentului în care B. a solicitat rezilierea contractului de închiriere, la data de 31 august 2018, între formaţiunea politică şi martorul G. a intervenit Convenţia de reziliere a contractului de închiriere, în baza căreia urma să se restituie, în termen de 90 zile, suma de 361.000 euro cu titlu de chirie necuvenită, proprietarul păstrând suma de 19.000 euro reprezentând chiria aferentă perioadei 01.03.2018-de 31.08.20218. Astfel, suma de 1.681.754,60 RON achitată cu titlu de chirie, a fost restituită în contul de subvenţie al B.

Ca urmare a intervenirii rezilierii contractului de închiriere, martorul G. a arătat că a reziliat promisiunea de vânzare-cumpărare în urma unui "gentleman agrement" încheiat cu C. fiindcă, în această situaţie, nu mai era dispus să încheie contractul de vânzare-cumpărare la o sumă de 180.000 euro întrucât nu ştia ce va face în 10 ani de zile cu acel imobil.

În consecinţă, la aceeaşi dată de 31.08.2018, a intervenit şi convenţia de rezoluţiune a promisiunii de vânzare-cumpărare, între G., C., A.

În soluţionarea recursului în casaţie, instanţa analizează doar corespondenţa între elementele faptice reţinute şi conţinutul constitutiv al infracţiunilor, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În drept, în mod judicios s-a considerat că baza factuală se suprapune peste condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor de utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, prevăzută şi pedepsită de art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 şi delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (2) din C. pen., în concurs ideal.

Tipicitatea obiectivă a celor două infracţiuni, ca şi existenţa concursului ideal au fost evaluate, instanţa de apel, ca şi cea de fond, evidenţiind un raţionament amplu şi coerent ce a condus la o concluzie riguroasă.

Evaluarea caracterizării în drept

În considerentele deciziei s-a expus pe larg raţionamentul reţinerii concursului de infracţiuni: . . . . . . . . . .conţinutul şi succesiunea operaţiunilor juridice anterior descrise demonstrează în sine realizarea acţiunilor specifice laturii obiective a celor două infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului şi pun în evidenţă rezoluţia infracţională.

În examinarea criticilor formulate se reţine că infracţiunea de utilizare a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate prevăzută de art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune de pericol, aşa încât pentru existenţa acesteia nu este necesar ca scopul să fi fost realizat în mod efectiv, simpla utilizare a fondurilor băneşti provenite din subvenţii în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate realizând condiţia de tipicitate din punct de vedere obiectiv al faptei.

Infracţiunea de delapidare, potrivit art. 295 alin. (1) din C. pen., reprezintă fapta constând în însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

Cele două infracţiuni au fost comise în concurs ideal, întrucât inculpatul a pus în practică o pluralitate de acte omogene aflate în conexiune spaţio-temporară, atât de strânsă încât formează o singură acţiune unitară, respectiv prin însuşirea şi utilizarea unor sume de bani provenite din subvenţii de la bugetul de stat, fiind îndeplinite condiţiile de unitate, specifice concursului ideal de infracţiuni.

Instanţa de recurs, aminteşte, la rândul său, definiţia legală a concursului ideal. Conform dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din C. pen., concursul ideal (formal) de infracţiuni reprezintă situaţia în care o persoană a săvârşit o singură acţiune/inacţiune, iar datorită împrejurărilor în care a avut loc sau urmărilor pe care le-a produs realizează conţinutul mai multor infracţiuni, conform dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din C. pen.

Concursul ideal poate include infracţiuni de aceeaşi natură sau de naturi diferite, consumate sau rămase în faza tentativei incriminate, ce pot fi comise cu orice formă de vinovăţie.

Unitatea de acţiune se reţine atunci când autorul pune în practică hotărârea sa de a atinge un anumit scop printr-o pluralitate de acte omogene, aflate într-o conexiune spaţio-temporală atât de strânsă încât ele formează, din perspectiva unui observator imparţial, un tot unitar.

Activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului A. a lezat atât valorile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt dependente de comportarea corectă, onestă a persoanelor care au beneficiat de acordarea unor subvenţii, cât şi relaţiile sociale referitoare la protecţia patrimoniului, realizând astfel atât conţinutul infracţiunii de utilizare a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cât şi al infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen.. .

Împrejurarea că ulterior, la data de 31 august 2018, au fost denunţate ambele acte juridice (contractul de închiriere, cât şi promisiunea de vânzare-cumpărare) ce purtau asupra aceluiaşi imobil, nu are relevanţă pentru consumarea infracţiunilor, ca şi faptul că, urmare a denunţării contractului de închiriere, chiria plătită în avans s-a restituit în contul formaţiunii politice, iar nu în contul inculpatului. Acest ultim aspect, deşi nu afectează consumarea infracţiunii, produce efecte certe pe latura civilă, astfel cum se va arăta subsecvent.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători reţine, referitor la infracţiunea de utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, că, potrivit art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, aceasta constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.

Elementul material constă în deturnarea scopului sumelor obţinute drept subvenţie. Scopul subvenţiei este predeterminat prin act normativ. Astfel, conform art. 25 din Legea nr. 334 din 17 iulie 2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, republicată, veniturile care provin din subvenţii de la bugetul de stat pot avea următoarele destinaţii: a) cheltuieli materiale pentru întreţinerea şi funcţionarea sediilor; b) cheltuieli de personal; c) cheltuieli pentru presă şi propagandă; d) cheltuieli privind organizarea de activităţi cu caracter politic; e) cheltuieli de deplasare în ţară şi în străinătate; f) cheltuieli pentru telecomunicaţii; g) cheltuieli cu delegaţiile din străinătate; h) cheltuieli cu cotizaţiile datorate organizaţiilor politice internaţionale la care este afiliat partidul politic; i) investiţii în bunuri mobile şi imobile, necesare activităţii partidelor respective; j) cheltuieli de protocol; k) cheltuieli de birotică; l) cheltuieli cu comisioane bancare; m) cheltuieli cu chiriile şi utilităţile sediilor; n) cheltuieli de întreţinere şi reparaţii auto; o) cheltuieli cu prime de asigurare; p) cheltuieli de transport;q) cheltuieli cu combustibili şi carburanţi; r) cheltuieli cu producţia şi difuzarea de spoturi publicitare; s) cheltuieli cu consultanţa politică; t) cheltuieli cu consultanţa juridică; u) cheltuieli cu sondajele de opinie naţionale şi locale; v) cheltuieli cu onorariile avocaţilor, executorilor şi experţilor; w) cheltuieli cu taxele de timbru; x) cheltuieli cu taxele mărcilor înregistrate; y) cheltuieli cu penalităţile.

Referitor la infracţiunea de delapidare, conform art. 295 alin. (1) din C. pen., reprezintă fapta constând în însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

Dintre modalităţile alternative ale elementului material, în cauză interesează însuşirea, aproprierea directă a sumelor de bani pe care autorul infracţiunii le administrează sau le gestionează.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, aminteşte că în hotărârile atacate s-a reţinut, expressis verbis, direcţionarea subvenţiilor, prin voinţa inculpatului, în propriul folos şi utilizarea acestora.

Dispoziţiile invocate de recurent, respectiv art. 44 alin. (5) din Legea nr. 334 din 17 iulie 2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale (potrivit cărora în cazul în care în cadrul controlului efectuat de către Autoritatea Electorală Permanentă privind respectarea prevederilor legale referitoare la finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale apar suspiciuni privind săvârşirea unor fapte de natură penală, Autoritatea Electorală Permanentă sesizează organele de urmărire penală), instituie o obligaţie legală de denunţare a faptelor ilicit penale.

Modalitate de sesizare a organului de urmărire penală nu are, de plano, nicio relevanţă asupra chestiunilor de drept substanţial cum sunt cele referitoare la tipicitatea infracţiunii şi nici nu este reglementată ca o condiţie de procedibilitate, necesară punerii în mişcare sau exercitării acţiunii penale, astfel că nu poate susţine nici soluţia achitării, în considerarea art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., nici pe cea a încetării procesului penal, în sensul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen.

În ce priveşte lipsa întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de rezultat, pentru lipsa prejudiciului, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că o sumă de bani echivalentă cu cea care a făcut obiectul material al infracţiunii poate fi restituită, însă aceasta constituie un demers în considerarea soluţiei laturii civile, prin acoperirea prejudiciului produs, după consumarea infracţiunii.

Fapta de delapidare s-a consumat anterior, la momentul plăţii sumei de 380.000 Euro, sub forma unei chirii, în baza contractului încheiat între martorul G. şi B., reprezentat de inculpatul A., contract încheiat, în realitate, în scopul achitării, în parte, a contravalorii imobilului ce urma să fie achiziţionat de către inculpatul A.. Astfel, urmarea imediată a infracţiunii de delapidare constă în scoaterea definitivă a sumelor de bani din patrimoniul B..

Restituirea sumei de către proprietarul imobilului, martorul G., ca urmare a rezilierii contractului de închiriere, la solicitarea reprezentanţilor B., în contul de subvenţii al formaţiunii politice, nu afectează tipicitatea obiectivă a infracţiunii de delapidare, ci reprezintă o modalitate de acoperire a prejudiciului.

Concursul ideal. Întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din C. pen., există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.

Astfel cum s-a reţinut în doctrină, unitatea de acţiune se reţine atunci când autorul pune în practică hotărârea de a atinge un anumit scop printr-o pluralitate de acte omogene aflate în conexiune spaţio-temporară atât de strânsă încât ele formează, din perspectiva unui observator imparţial, un tot unitar. Astfel, pentru reţinerea unităţii de acţiune susceptibile să dea naştere unui concurs ideal de infracţiuni, în măsura în care diferitele actele au lezat valori sociale aparţinând unor titulari distincţi, s-a apreciat că este necesară întrunirea cumulativă a trei condiţii: unitatea manifestării de voinţă, unitate spaţio-temporară şi omogenitate materială a actelor comise.

Din această perspectivă, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată incidenţa concursului formal în privinţa celor două infracţiuni săvârşite de recurentul A., având în vedere că acesta a pus în practică o pluralitate de acte omogene aflate în conexiune spaţio-temporară, atât de strânsă încât formează o singură acţiune unitară, prin însuşirea şi utilizarea unor sume de bani provenite din subvenţii de la bugetul de stat, fiind îndeplinite cele trei condiţii, respectiv cea a unităţii manifestării de voinţă, unitatea spaţio-temporară şi omogenitate materială a actelor comise.

Sediul diferit al celor două norme nu generează un concurs de incriminări. Conduita descrisă de reglementările diferite, obiectul juridic distinct şi lezarea efectivă a valorilor specifice celor două nome conduc la concluzia pluralităţii infracţionale. De altfel, instanţa de apel a analizat expres problematica arătând: Activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului A. a lezat atât valorile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt dependente de comportarea corectă, onestă a persoanelor care au beneficiat de acordarea unor subvenţii, cât şi relaţiile sociale referitoare la protecţia patrimoniului, realizând astfel atât conţinutul infracţiunii de utilizare a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cât şi al infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen.

Suma de 380.000 euro ce provenea din subvenţiile acordate B. a fost utilizată în alte scopuri decât cele prevăzute de Legea nr. 334/2006 republicată, mai exact în scopul obţinerii pentru sine a unui folos necuvenit, respectiv achiziţionarea unui imobil, suma fiind utilizată la plata, în parte, a contravalorii imobilului în legătură cu care fusese încheiată şi promisiunea de vânzare-cumpărare.

Disimularea plăţii sumei de 380.000 euro sub aspectul unui contract de închiriere când, în realitate, suma reprezenta două treimi din valoarea imobilului menţionat ce urma să fie achiziţionat de către inculpat, cu titlul de locuinţă, realizează scopul satisfacerii unui interes personal al acestuia din urmă.

Prin urmare, activitatea infracţională reţinută în sarcina recurentului A. a realizat atât conţinutul infracţiunii de utilizare a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, prevăzută de art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000, cât şi al infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că în activitatea inculpatului A. sunt comprimate elementele constitutive a două infracţiuni, anterior menţionate care se constituie într-o pluralitate sub forma concursului ideal, iar nu o infracţiune unică. Modul în care faptele au fost reţinute de instanţa de fond şi de instanţa de apel a făcut posibilă analizarea tipicităţii atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv, privind infracţiunile de utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, respectiv, delapidare, astfel încât sunt neîntemeiate susţinerile recurentului A..

În raport cu cele anterior reţinute, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători consideră neîntemeiate criticile formulate de recurentul inculpat A., faptele pentru care a fost condamnat întrunind condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor de utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate prevăzută şi pedepsită de art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 şi delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 227 din data de 1 iulie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 227 din data de 1 iulie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 ianuarie 2022.

Procesat de GGC - LM

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj