Acţiune în constatarea rezoluţiunii contractului de vânzare încheiat ulterior deschiderii procedurii insolvenţei. Competenţa materială procesuală a judecătorului sindic. Incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă
Cuprins pe materii: Drept comercial. Procedura insolvenței/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul
Index alfabetic: acţiune în constatare
- rezoluţiune
- contract de vânzare-cumpărare
- excepţia necompetenţei materiale procesuale
- deschiderea procedurii insolvenţei
- judecător sindic
- compensarea creanţelor
- motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă
C. proc. civ., art. 120, art. 130 alin. (2)-(3), art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 488 alin. (1) pct. 3
Legea nr. 85/2014, art. 8, art. 45 alin. (2), art. 58 alin. (1) lit. e), art. 90 alin. (1)
Prin sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind controlul asupra actelor, operațiunilor și plăților efectuate de către participanți după deschiderea procedurii.
Împrejurarea că reclamanta-vânzătoare a sesizat instanţa cu o acţiune în constatarea rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare încheiat ulterior deschiderii procedurii insolvenţei sale, contract semnat de administratorul special sub supravegherea administratorului judiciar, iar pârâta-cumpărătoare, prin cererea reconvenţională, a solicitat anularea declaraţiei de rezoluţiune emisă de reclamantă prin administrator special şi vizată de administratorul judiciar, precum şi compensarea creanţelor reciproce, respectiv a unei creanţe anterioare deschiderii procedurii cu o creanţă ulterioară deschiderii procedurii, nu este de natură a exclude de plano competenţa judecătorului sindic în soluţionarea acţiunii, deși ambele acţiuni au fost întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun.
Potrivit art. 58 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2014, una dintre principalele atribuţii ale administratorului judiciar o reprezintă supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului, iar potrivit art. 90 alin. (1) din aceeaşi lege, „Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată şi de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar”.
Astfel, acţiunea principală care pune în discuţie efectele rezoluţiunii contractului asupra unui bun din patrimoniul debitoarei aflată, în prezent, în procedura falimentului, cu influenţă asupra procedurii colective de recuperare a creanţelor de către creditorii înscrişi la masa credală a debitoarei vânzătoare, precum și cererea reconvenţională prin care se urmărește atât compensarea unor creanţe din insolvenţă, cât şi, implicit, contestarea unei măsuri a administratorului judiciar de a nu încheia act adiţional privind compensarea, reprezintă chestiuni care vizează respectarea regulilor privind compensarea instituite prin Legea nr. 85/2014, competența de soluționare revenind judecătorului sindic.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1547 din 21 iunie 2022
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bacău, Secţia I civilă la 02.03.2020, declinată ulterior pe rolul Tribunalului Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub dosar nr. x/110/2020*, reclamanta A. S.R.L., prin administrator special şi administrator judiciar B. S.P.R.L., a solicitat constatarea rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între A. S.R.L., prin administrator special C. şi sub supravegherea administratorului judiciar B. S.P.R.L. (în calitate de vânzător) şi D. S.R.L. (în calitate de cumpărătoare) autentificat de către BNP E. sub nr. 683/02.04.2019 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară; rectificarea cărţii funciare nr. 64258 a Oraşului F., jud. Bacău, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei D. S.R.L. cu privire la imobilul situat în intravilanul Oraşului F., str. (...) nr. 18, jud. Bacău, compus din suprafaţa de 1176 mp teren curţi construcţii (LOT 2), cu număr cadastral 64258, cu vecinii conform schiţelor cadastrale anexe care fac parte integrantă din contract, împreună cu un bloc de locuinţe B1, cu un regim de înălţime S+P+8E edificat pe această suprafaţă de teren în baza autorizaţiei de construcţie nr. 84/04.09.2007, emisă de Primăria oraşului F., jud. Bacău, pentru două blocuri, B1 şi B2, autorizaţie notată în cartea funciară a terenului la poziţia B4.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 98, art. 112 alin. 1 pct. 5, art. 117 şi art. 194 C. proc. civ., art. 58 şi art. 115 din Legea nr. 85/2014, art. 907-910, art. 1270, art. 1549, art. 1152-1554, art. 1719 şi art. 1724 C. civ., Legea nr. 7/1996.
Societatea D. S.R.L. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat, în contradictoriu cu A. S.R.L., anularea declaraţiei de rezoluţiune/notificării nr. 1/14.02.2020 şi compensarea sumelor datorate reciproc, prin stingerea preţului, în temeiul art. 1616-1617 (temeiul compensării), art. 15 şi art. 1170 C. civ. cu aplicarea art. 1325 C. civ., relativ la sancţiunea nulităţii relative şi art. 1248 C. civ. (ca temei al notificării de rezoluţiune).
Prin sentinţa civilă nr. 93/03.03.2021, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/110/2020*, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii capătului din cererea principală formulată de reclamantă având ca obiect rectificarea cărţii funciare, a fost admisă cererea principală formulată de către reclamanta A. S.R.L. - prin administrator special C. şi prin administrator judiciar B. S.P.R.L.; s-a constatat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 683/02.04.2019 de BNP E. şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, în sensul că bunurile ce fac obiectul convenţiei părţilor revin în patrimoniul vânzătoarei (al reclamantei); a fost dispusă rectificarea Cărţii Funciare nr. 64258 a Oraşului F., jud. Bacău, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei D. S.R.L. cu privire la imobilul situat în intravilanul oraşului F., str. (...), nr.18, jud. Bacău, compus din suprafaţa de 1176 mp teren curţi construcţii (lot 2), cu nr. cadastral 64258 şi vecinii conform schiţelor cadastrale anexe şi care fac parte integrantă din contract, împreună cu un bloc de locuinţe B1, cu un regim de înălţime S+P+8E, edificat pe această suprafaţă în baza autorizaţiei de construire nr. 84/04.09.2007, emisă de Primăria F. pentru 2 blocuri, B1 şi B2, autorizaţie notată în cartea funciară a terenului la poziţia B4, a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelanta-pârâtă D. S.RL.
Prin decizia civilă nr. 985/2021 din 15 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă în dosar nr. x/110/2020*, apelul a fost respins ca nefondat şi s-a luat act că intimata-reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.
Împotriva acestei decizii, pârâta D. S.R.L. a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de recurs, sub un prim aspect, recurenta invocă faptul că hotărârea este nelegală sub aspectul încălcării competenţei de ordine publică a altei instanţe, impunându-se casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe, în conformitate cu dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ.
Astfel, arată că, raportat la obiectul cererii reconvenţionale formulate, a invocat excepţia necompetenţei funcţionale atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de apel, însă excepţia a fost respinsă, pe considerentul că este o acţiune de drept comun.
Aşa cum reiese din acţiunea formulată, reclamanta a intrat în procedura insolvenţei la 19.07.2018, iar contractul supus controlului instanţei de judecată a fost semnat la data de 02.04.2019, ulterior deschiderii procedurii. Acest contract a fost semnat inclusiv de administratorul judiciar, în urma obţinerii acordului creditorilor.
Mai arată recurenta că a formulat până la acest moment două acţiuni împotriva soluţiilor administratorului judiciar, care nu a fost de acord cu încheierea unui acord privind compensarea şi ulterior pentru compensarea propriu zisă a creanţelor dintre cele două societăţi. Aceste acţiuni fac obiectul dosarelor nr. x/110/2018/a12 şi x/110/2018/a18, care sunt suspendate până la soluţionarea prezentei cauze.
Prin urmare, recurenta apreciază că au fost nesocotite dispoziţiile art. 90 şi art. 111 alin. 6 din Legea nr. 85/2014 de către instanţele de fond şi, totodată, că, în cauză, se impunea analizarea incidenţei dispoziţiilor art. 45 alin. 1 lit. r) din Legea nr. 85/2014, prin raportare la solicitarea recurentei din cererea reconvenţională (de anulare a declaraţiei de rezoluţiune), precum şi în raport de obiectul dosarelor nr. x/110/2018/a12 şi nr. x/110/2018/a18.
Nu în ultimul rând, recurenta apreciază că prezenta cauză este de competenţa judecătorului sindic şi ca urmare a faptului că reclamantei i se aplică prevederile privind scutirea de la plata taxei judiciare de timbru şi în cadrul acţiunilor de drept comun, însă compensarea recurentei trebuie timbrată la valoare, existând un dezechilibru privind egalitatea de tratament şi a armelor în procesul civil, cu încălcarea garanţiilor unui proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO.
O altă critică a recurentei, subsumată cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., priveşte faptul că hotărârea instanţei cuprinde considerente contradictorii/străine de natura cauzei.
Astfel, instanţa de apel ar fi reţinut în cadrul considerentelor că recurenta nu a notificat încheierea actului adiţional, anterior notificării rezilierii de către reclamantă; că nu a adus nicio probă în sensul că părţile s-ar fi înţeles să aştepte pronunţarea judecătorului sindic pentru a se stabili întinderea creanţelor deţinute de D., pentru o eventuală compensare; că avea la îndemână activarea clauzei de încheiere a actului adiţional şi că numai în acest ultim caz, dacă vânzătoarea ar fi respins propunerea de act adiţional, s-ar fi putut aprecia că aceasta ar fi fost de rea credinţă şi ar fi putut conduce instanţa la concluzia că reclamanta a invocat pactul cu rea credinţă.
De asemenea, arată că s-a reţinut că nu pot fi interpretate clauzele contractuale şi nici contextul încheierii contractului, în lipsa oricăror probe, ca instituind un termen suspensiv de plată sau vreo obligaţie subînţeleasă în sensul încheierii actului adiţional, doar activarea clauzei anterior menţionate putând conduce la înlăturarea intervenirii rezoluţiunii.
Or, deşi din documentele anexate ar rezulta altă stare fapt, instanţa de apel nu ar fi făcut vorbire/nu ar fi analizat şi nu ar fi respins motivat considerentul conform căruia, părţile au încheiat contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 683 la BNP E. plecând de la premisa compensării sumei deţinute la masa credală, această sumă făcând parte din preţul negociat.
În plus, mai arată, în esenţă că, deşi la 16.11.2019, recurenta a cerut compensarea sumei de 280.000 euro, pe care o deţinea la masa credală, printr-un email transmis administratorului actual şi fostului administrator al vânzătoarei, aceasta din urmă nu a răspuns la acest email, ceea ce duce la concluzia evidentă că intimata-reclamantă a invocat pactul cu rea credinţă.
Mai susţine recurenta că instanţa de apel ar fi procedat la completarea de probe, în temeiul art. 391 C. proc. civ., însă administrarea probatoriului s-ar fi produs în detrimentul recurentei.
Nu în ultimul rând, recurenta apreciază că decizia încalcă prevederile art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., în contextul în care instanţa nu ar fi analizat şi nu ar fi respins motivat anumite apărări/motive esenţiale, expuse de recurentă prin cererea reconvenţională şi prin întâmpinare.
Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. 1 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1170 şi art. 15 C. civ. raportate la art. 1248 şi art. 1325 C. civ., privind sancţiunea nulităţii relative în cazul nesocotirii intereselor particulare, prin exercitarea cu rea credinţă a dreptului contractual vizând activarea rezilierii.
În plus, precizează că au fost încălcate dispoziţiile art. 1266-1267 C. civ., în condiţiile nesocotirii principiilor legale de interpretare a unui contract, raportat la extinderea nelegală a efectelor art. 1553 din acelaşi cod, ce reglementează dreptul de reziliere unilaterală/clauza penală; dispoziţiile art. 1399 şi urm. C. civ., privind obligaţiile afectate de condiţii şi ale art. 1556 C. civ. privind excepţia de neexecutare a unei obligaţii contractuale, ca motiv exonerator de răspundere contractuală.
Prin raportare la aceste dispoziţii, recurenta arată că, în mod nelegal, instanţa de apel ar fi recunoscut un efect absolut al clauzei penale/activării acesteia, în ciuda incidenţei, pe de o parte, a unei cauze suspensive a obligaţiei de plată - vizând caracterul litigios al creanţei deţinute de subscrisă - atât la data încheierii contractului, cât şi la data activării declaraţiei de reziliere, iar pe de altă parte, cu nesocotirea incidenţei unei excepţii de neexecutare a plăţii restului de preţ, până la data semnării unui act adiţional care să reglementeze alte date scadente pentru plata ultimei rate, pe perioada în care creanţa şi-ar menţine caracterul litigios.
Instanţa de apel nu ar fi analizat incidenţa cauzei suspensive la momentul încheierii contractului (02.04.2019), or, voinţa părţilor trebuia interpretată raportat la faptul că D. (în calitate de cumpărătoare cesionară) deţinea la rândul său, faţă de vânzătorul imobilului - A., o creanţă supusă dezbaterii pe cale litigioasă în dosarul nr. x/110/2018/a3 (creanţă deţinută de cedenţii G. şi H.).
Recurenta arată faptul că, în speţă, operează două condiţii avute în vedere de părţi, pentru operarea compensării:
a) în principal - achitarea ratelor din preţ până la concurenţa sumelor datorate reciproc (obligaţie îndeplinită de recurentă, care ar fi achitat primele 4 tranşe de preţ şi un rest reprezentând diferenţele de curs valutar). Apreciază că, doar dacă nu ar fi achitat la scadenţă ratele aferente unui preţ mai mare faţă de creanţa deţinută împotriva A. se putea vorbi de ipoteza rezoluţiunii contractului, în maniera în care a procedat vânzătoarea A.
b) în secundar - finalizarea litigiului care, pe tot parcursul derulării sale, 2018-19.02.2020, imprimă creanţei preluate de cumpărătoare un caracter litigios/incert (atât la data încheierii contractului, cât şi la data scadenţei restului de preţ/ratei nr. 5-28.01.2020).
Din această perspectivă, susţine că apărarea intimatei a fost reţinută nelegal de instanţa de apel, această motivare eludând dispoziţiile art. 1399 şi urm. C. civ., întrucât, raportat la voinţa părţilor de la data încheierii contractului, recurenta a avut permanent reprezentarea operării clauzei suspensive a obligaţiei de plată a tranşei nr. 5.
Prin urmare, consideră că nu mai avea motiv pentru care să notifice intenţia de compensare înainte de scadenţa ultimei rate, fiind sub imperiul clauzei care imprima obligativitatea semnării actului adiţional, având ca efect prorogarea termenelor de plată a preţului (fiind incidentă şi excepţia de neexecutare, nereţinută în mod greşit de instanţa de apel, cu nesocotirea art. 1566 C. civ.).
În continuare, recurenta arată că, întrucât avea o înţelegere cu vânzătoarea privind semnarea unui act adiţional după aflarea soluţiei din dosarul nr. x/110/2018/a3, ar fi solicitat din nou compensarea şi încheierea actului adiţional.
Se arată că, atât la data scadenţei obligaţiei de plată a celei de-a cincea rate (18.01.2020), cât şi la data emiterii declaraţiei de reziliere (17.02.2020), situaţia litigioasă privind creanţele deţinute de recurentă nu era tranşată şi, astfel, obligaţia de plată era afectată de o cauză suspensivă, asumată contractual de părţi.
Un alt aspect netratat de instanţa de apel ar fi reaua credinţă a intimatei-reclamante, pe care recurenta susţine că a dovedit-o cu probele de la dosar. Apreciază recurenta că instanţa de apel a încălcat principiul bunei credinţe, prevăzut de art. 1170 C. civ.
Raportat la sancţiunile prevăzute de art. 1248 şi art. 1325 C. civ., recurenta solicită analizarea declaraţiei de reziliere, privită ca act unilateral, pentru a constata dacă aceasta îndeplineşte condiţia bunei-credinţe.
Dintr-un al doilea punct de vedere, recurenta învederează că, în aprecierea nulităţii declaraţiei de rezoluţiune, trebuie să se aibă în vedere nesocotirea de către instanţa de apel a modului de interpretare a unui contract, raportat la prevederile art. 1266 şi art. 1267 C. civ.
Consideră că nu poate fi primit argumentul conform căruia clauza invocată de recurentă prevede o facultate şi nu o obligaţie a compensării, în contextul în care voinţa părţilor încă de la momentul ofertării cât şi ulterior, la momentul semnării contractului de vânzare cumpărare şi în luna noiembrie, când a solicitat prin mail compensarea, a fost aceea de a compensa suma înscrisă la masa credală cu preţul din contractul de vânzare-cumpărare.
Nu în ultimul rând, consideră că este relevant şi caracterul imperativ al obligaţiei de încheiere a actului adiţional, ca urmare a prelungirii situaţiei litigioase, după data scadenţei ultimei rate, din 18.01.2020.
Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante A. S.R.L. la 16 martie 2022, respectiv, la 17 martie 2022.
La 11 aprilie 2022, intimata, prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării cererii de recurs şi excepţia nulităţii cererii de recurs, formulând, totodată, şi apărări pe fondul cauzei în sensul respingerii recursului ca nefondat.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 18 aprilie 2022, respectiv, la 20 aprilie 2022.
Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:
Prima critică a recurentei este subscrisă motivului de casare prevăzut de pct. 3 al art. 488 alin. 1 C. proc. civ. şi priveşte pronunţarea hotărârii cu încălcarea competenţei materiale procesuale a altei instanţe, respectiv a competenţei judecătorului sindic.
Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 130 alin. 3 C. proc. civ., necompetenţa materială a instanţei trebuie invocată de părţi sau de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.
În raport de aceste dispoziţii, instanţa supremă constată că excepţia necompetenţei materiale procesuale a fost invocată de recurentă în mod legal, în condiţiile prevăzute de art. 130 alin. 2 C. proc. civ., atât în faţa primei instanţe, prin întâmpinarea formulată faţă de cererea de chemare în judecată, cât şi ulterior, prin cererea de apel. Pe cale de consecinţă, criticile recurentei privind soluţionarea cauzei de către o instanţă necompetentă pot face obiectul cercetării în calea de atac a recursului.
Potrivit stării de fapt necontestată de părţi, instanţa supremă reţine că împotriva reclamantei A. S.R.L., prin încheierea nr. 469/19.07.2018, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/110/2018, s-a deschis procedura generală a insolvenţei pe o durată maximă a perioadei de observaţie de 12 luni, calculate de la data deschiderii procedurii, cu păstrarea dreptului de administrare al debitoarei, sub supravegherea administratorului judiciar desemnat.
În perioada de observaţie, în urma aprobării la 13.03.2019 de către Adunarea Creditorilor societăţii reclamante a ofertei de cumpărare înaintată de societatea pârâtă D. S.R.L., părţile (reclamanta prin administratorul special şi sub supravegherea administratorului judiciar) au încheiat, la data de 02.04.2019, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 683 de BNP E., având ca obiect vânzarea de către societatea debitoare în procedura insolvenţei a unui imobil situat în intravilanul oraşului F., la preţul de 510.000 euro, fără TVA, preţ ce urma achitat de pârâta-cumpărătoare astfel:
- suma de 142.875 lei, echivalent a 30.000 euro la cursul oficial al BNR - achitat anterior autentificării convenţiei, prin virament bancar;
- 480.000 euro - în 9 tranşe egale, a câte 50.000 euro lunar şi o ultimă tranşă în sumă de 30.000 euro, cu scadenţa la 28 ale lunii respective, după expirarea unui termen de 4 luni de la data obţinerii autorizaţiei de construire de către cumpărător, dar nu mai târziu de 5 luni de la data perfectării convenţiei.
Prin contract, părţile au stipulat şi faptul că: „ratele lunare pot fi compensate cu creanţele pe care cumpărătoarea le-a dobândit de la creditorii G. şi H. prin cesiuni de creanţă şi pe care le are de încasat asupra averii A. S.R.L. cu respectarea art. 1617 C. civ. şi a Legii insolvenţei şi de prevenire a insolvenţei nr. 85/2014. În acest sens, noi părţile contractante am convenit de comun acord ca, în cazul în care aceste creanţe au un caracter litigios, să încheiem ulterior un act adiţional la prezentul contract, prin care să stabilim noi scadenţe pentru sumele de bani rămase de achitat la acea dată din restul de preţ, până la data la care se va putea face legal compensarea. Plăţile atât prin compensare, cât şi prin virament bancar se pot efectua şi anticipat scadenţelor stabilite, fără a fi percepută vreo penalitate sau taxă suplimentară”.
De menţionat este şi faptul că, anterior intervenirii convenţiei ce face obiectul prezentei cauze, respectiv în data de 22.03.2019, între numiţii G. şi H., creditori ai reclamantei-vânzătoare aflate în insolvenţă, înscrişi în tabelul creditorilor A. S.R.L., şi pârâta-reclamantă reconvenţional D. au intervenit două contracte de cesiune, D. preluând de la creditorii persoane fizice creanţele deţinute împotriva reclamantei, în sumă de 713.348,80 lei, respectiv, de 605.000 lei. Anterior acestor cesiuni, creditorii iniţiali ai reclamantei contestaseră în procedura insolvenţei cuantumul creanţelor cu care fuseseră înscrişi în tabel, acţiuni soluţionate ulterior de judecătorul sindic prin sentinţa nr. 40/19.02.2020, pronunţată în dosarul x/110/2018/a3. Totodată, ulterior cesiunilor de creanţă, în procedura insolvenţei a fost contestată şi creanţa pârâtei-cumpărătoare D. împotriva reclamantei-vânzătoare (contestaţia reclamantei fiind ulterior anulată, ca netimbrată prin sentinţa nr. 380/02.09.2020, pronunţată în dosarul nr. x/110/2018/a17).
Nu în ultimul rând, se reţine că, la 09.03.2020, pârâta D. S.R.L. a contestat la judecătorul sindic măsura administratorului judiciar al reclamantei prin care acesta nu a fost de acord cu încheierea unui act adiţional la contractul de vânzare-cumpărare prin care să dispună compensarea datoriilor reciproce ale celor două societăţi până la concurenţa sumei celei mai mici, prin stingerea preţului. Contestaţia, înregistrată sub nr. x/110/2018/a12, a fost suspendată în temeiul art. 413 alin.1 pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea prezentei cauze.
De asemenea, la 12.10.2021, pârâta D. S.R.L. a solicitat judecătorului sindic să dispună compensarea datoriilor reciproce ale celor două societăţi până la concurenţa sumei cele mai mici, prin stingerea preţului. Contestaţia, înregistrată sub nr. x/110/2018/a18, a fost suspendată în temeiul art. 413 alin.1 pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea prezentei cauze.
Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte reține că reclamanta-vânzătoare A. S.R.L. a sesizat instanţa cu o acţiune în constatare rezoluţiune contract de vânzare-cumpărare încheiat ulterior deschiderii procedurii insolvenţei reclamantei, iar pârâta-cumpărătoare, prin cererea reconvenţională, a solicitat anularea declaraţiei de rezoluţiune emisă de A. S.R.L. prin administrator special şi vizată de administratorul judiciar, precum şi compensarea creanţelor reciproce, respectiv a unei creanţe anterioare deschiderii procedurii cu o creanţă ulterioară deschiderii procedurii.
Deşi este adevărat că ambele acţiuni au fost întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, Înalta Curte reţine că această împrejurare nu este de natură a exclude de plano competenţa judecătorului sindic în soluţionarea acţiunii, aşa cum au reţinut instanţele anterioare.
Procedura insolvenţei este o procedură specială, caracterizată prin celeritate şi care are drept scop protejarea patrimoniului debitorului şi reîntregirea acestuia, în cazurile în care a fost diminuat prin acte juridice frauduloase, urmărind, în acelaşi timp, valorificarea cu eficienţă sporită a activelor debitorului, în vederea satisfacerii într-o măsură cât mai mare a creanţelor creditorilor. Importanţa şi specificul procedurii insolvenţei determină instituirea unor reguli de competenţă, care sunt diferite de cele ale dreptului comun. În acest sens, conform art. 8 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei, competenţa exclusivă privind procedurile prevăzute de această lege cade în sarcina tribunalului, prin judecătorul-sindic.
Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, atribuţiile judecătorului sindic privesc controlul judecătoresc al activităţii administratorului/lichidatorului judiciar, precum şi procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei, nefiind reglementate exhaustiv.
Prin sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind controlul asupra actelor, operațiunilor și plăților efectuate de către participanți după deschiderea procedurii.
Totodată, se reţine că, potrivit art. 58 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 85/2014, una dintre principalele atribuţii ale administratorului judiciar o reprezintă supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului, iar potrivit art. 90 alin. 1 din aceeaşi lege, „Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată şi de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar”.
Pornind de la premisa că, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare din 13.03.2019 a fost încheiat după data deschiderii procedurii insolvenţei vânzătoarei, 19.07.2018, fiind semnat de administratorul special al vânzătoarei sub supravegherea administratorului judiciar, rezultă că acţiunea principală pune în discuţie efectele rezoluţiunii contractului asupra unui bun din patrimoniul debitoarei aflată, în prezent, în procedura falimentului (hotărârea intermediară nr. 162/2021 din 22.04.2021, pronunţată de Tribunalul Neamţ, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. x/110/2018), cu influenţă asupra procedurii colective de recuperare a creanţelor de către creditorii înscrişi la masa credală a debitoarei A. S.R.L.
Pe de altă parte, cererea reconvenţională pune în discuţie atât compensarea unor creanţe din insolvenţă, cât şi, implicit, contestarea unei măsuri a administratorului judiciar de a nu încheia act adiţional privind compensarea, chestiuni care vizează respectarea regulilor privind compensarea instituite prin Legea nr. 85/2014.
De altfel, se reţine că aceleaşi pretenţii din cererea reconvenţională formulată de D. S.R.L. fac obiectul dosarelor nr. x/110/2018/a12 şi x/110/2018/a18, aflate în competenţa judecătorului sindic şi care, în mod evident, vor fi soluţionate potrivit dispoziţiilor privind legea insolvenţei.
Faţă de toate considerentele de mai sus, este fără îndoială faptul că litigiul este specific materiei insolvenţei, implicând dezlegarea unor chestiuni aferente acestei proceduri.
Instanţa supremă reţine că în procedura insolvenţei toate aspectele litigioase sunt supuse controlului judecătorului sindic, rezolvarea lor unitară fiind esenţială pentru a se asigura respectarea principiilor care guvernează această procedură.
Potrivit art. 120 C. proc. civ., „cererile în materia insolvenţei sau concordatului preventiv sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are sediul debitorul”.
Instanţa supremă constată că, prin încheierea din 10.03.2021, pronunţată în dosarul privind insolvenţa debitoarei A. S.R.L. nr. x/110/2018, Tribunalul Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului la Tribunalul Neamţ, urmare a admiterii cererii de strămutare.
Faţă de aceste împrejurări de fapt şi de drept, se impune admiterea recursului pentru motivul de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ. şi, în temeiul art. 497 alin. 1 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre soluţionare în primă instanţă la judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Neamţ învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/110/2018 privind insolvenţa debitoarei A. S.R.L.
Analizarea criticilor subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. nu se mai impune, faţă de soluţia de casare atrasă de incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ.
Potrivit art. 501 alin. 3 C. proc. civ., după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.