Şedinţa publică din data de 7 iunie 2022
Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia Civilă la 22 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat anularea deciziei nr. 56/30.11.2011 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acesteia.
În motivarea contestaţiei, a arătat că nu a semnat cu pârâta contractul individual de muncă nr. x/10.05.2018, contract încetat de drept la 30.11.2018 conform deciziei contestate şi comunicată la data de 19.12.2018.
A arătat că decizia este netemeinică şi nelegală în primul rând pentru că nu a semnat cu pârâta un contract individual de muncă pe perioadă determinată şi în al doilea rând pentru că pârâta nu a respectat procedura prevăzută de art. 56 alin. (2) Codul muncii.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 16 şi următoarele, art. 56, art. 76- 80, art. 266-275 din Codul muncii.
Prin sentinţa nr. 990 din 30 iulie 2020, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea nulităţii înregistrării contractului individual de muncă nr. x/10.05.2018.
A admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi a constatat că, la data de 10.05.2018, s-a încheiat între părţi un contract pe perioadă nedeterminată.
A anulat decizia nr. 56/30.11.2018 emisă de pârâtă, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioara emiterii acesteia şi a obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi salariale de care acesta ar fi beneficiat, începând cu data de 01.12.2018 şi până la pronunţarea prezentei hotărâri.
A respins capetele de cerere privind obligarea la plata drepturilor salariale aferente perioadei 07-10.05.2018, constatarea includerii în contract a unei clauze de mobilitate, obligarea pârâtei la achitarea unui spor de 50% din venitul net începând cu 07.05.2018 şi la plata daunelor morale de 100.000 euro, ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A. şi pârâta B. S.R.L.
Prin încheierea pronunţată la 14 septembrie 2021, în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., ca inadmisibilă şi a fost respinsă cererea de suspendare a cauzei.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs recurentul-reclamant A., fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă sub nr. x/2019/a3 la 19 octombrie 2021.
În motivarea recursului nu au fost invocate punctual critici de nelegalitate, precizându-se că motivele de recurs vor fi înaintate printr-un memoriu separat.
Prin cererea depusă la 2 martie 2022, recurentul-reclamant A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 520 alin. (1) teza I C. proc. civ.
În motivarea cererii de sesizare, petentul a susţinut, în esenţă, că sintagma "prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac" este neconstituţională.
Titularul cererii de sesizare a criticat textul legal ce formează obiectul sesizării pentru încălcarea dispoziţiilor constituţionale reprezentate de art. 20 alin. (2) din Constituţia României, precum şi a dispoziţiilor art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că acesta îngrădeşte dreptul la un proces echitabil şi dreptul la adresare efectivă a cererii unei instanţe de judecată.
A mai precizat acesta că dispoziţiile evocate din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impun dreptul oricărui justiţiabil la un recurs efectiv, drept care este suprimat de sintagma criticată pentru neconstituţionalitate, aceasta reprezentând un impediment legal în judecarea/analizarea/soluţionarea recursului dedus judecăţii.
Prin încheierea din 5 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019.1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de petentul A. cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 520 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Împotriva încheierii din 5 mai 2022, petentul A. a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac şi, pe cale de consecinţă, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate invocate şi sesizarea Curţii Constituţionale a României, arătând că motivele le va detalia în termenul prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Totodată, a menţionat că solicită judecarea cauzei şi în lipsă.
La 16 mai 2022, declaraţia de recurs a fost comunicată intimatei, care nu a uzat de dreptul procesual de a formula întâmpinare.
La termenul din 7 iunie 2022, constatând că recursul nu este motivat, Înalta Curte a rămas în pronunţare pe excepţia nulităţii recursului.
Examinând recursul în raport de excepţia de nulitate, a cărei analiză este prioritară, Înalta Curte reţine următoarele:
Aşa cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 321/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 580 din 20 iulie 2017, calea de atac prevăzută de dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, promovată împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, Curtea a statuat că acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.
Cu toate că, prin intermediul exercitării acestei căi de atac sui generis, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)- (3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte reţine că, printr-o altă decizie (Decizia nr. 546/2020 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 944 din 14 octombrie 2020), instanţa de contencios constituţional a statuat că autorului excepţiei, în cererea de recurs pe care o formulează, îi va reveni sarcina de a demonstra că excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, iar recursul împotriva încheierii se va limita la aceste aspecte, care nu necesită consideraţii teoretice sau interpretări de amploare ori documentări care să îl pună în dificultate pe autorul excepţiei.
De asemenea, sub aspectul motivării unui astfel de demers procesual, în considerentul 18 al aceleiaşi decizii mai sus amintite (546/2020), Curtea a statuat că dezvoltarea pe larg a motivelor poate fi făcută şi prin concluzii scrise sau susţineri orale.
În speţă, Înalta Curte reţine că încheierea din 5 mai 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019.1, a fost comunicată recurentului la 20 mai 2022, iar citaţia pentru termenul stabilit la 7 iunie 2022 în litigiul pendinte a fost comunicată acestuia la 13 mai 2022.
Având în vedere că, la termenul de judecată stabilit la 7 iunie 2022, recurentul avea cunoştinţă de motivarea încheierii recurate, acesta avea posibilitatea să arate şi să dezvolte motivele pentru care a promovat calea de atac până la termenul de judecată, inclusiv, atât prin susţineri orale, cât şi prin concluzii scrise.
Totodată, Înalta Curte reţine că, printr-un alt considerent (15) al aceleiaşi decizii mai sus menţionate (546/2020), Curtea Constituţională a statuat că pregătirea, în condiţiile legii, a căilor de atac promovate reprezintă obligaţia părţii interesate, care trebuie să manifeste diligenţă în acest sens.
Având în vedere că, prin Decizia nr. 546/2020, Curtea Constituţională a României a statuat că autorului excepţiei, în cererea de recurs pe care o formulează, îi va reveni sarcina de a demonstra că excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că autorul prezentului demers judiciar nu s-a conformat acestei obligaţii, motiv pentru care, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), precum şi art. 148 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii de şedinţă din 5 mai 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019.1.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii de şedinţă din 5 mai 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019.1.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iunie 2022.