Şedinţa publică din data de 2 martie 2022
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Argeş, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 29.03.2021 sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând instanţei să dispună obligarea acestuia să emită, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancţiunea plăţii unei penalităţi de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere după expirarea termenului, ordine de salarizare prin care indemnizaţiile de încadrare lunare ale reclamanţilor să fie calculate cu includerea coeficientului de multiplicare 19,000, începând cu data de 22.11.2016 şi în continuare, aşa cum au fost recunoscute drepturile reclamanţilor prin sentinţa civilă nr. 128/12.02.2020 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.
Prin sentinţa nr. 3453/29.06.2021, Tribunalul Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reţinând dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza a II-a şi art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi faptul că ordinul, a cărui emitere se solicită în speţă de la o autoritate publică centrală, este un act administrativ cu caracter individual, litigiul fiind deci unul de contencios administrativ, căruia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 266 din Codul muncii, ce reglementează obiectul jurisdicţiei muncii.
La Curtea de Apel Piteşti dosarul a fost înregistrat la data de 10.09.2021.
La termenul de judecată din data de 04.10.2021, Curtea de Apel Piteşti a dispus disjungerea cererii formulate de dl B. de cererea formulată de dna A. şi formarea unui dosar distinct, având nr. 1356/46/2021, dat fiind că drepturile reclamanţilor nu sunt comune, nu au aceeaşi cauză şi nici nu sunt în strânsă legătură între ele, aşa cum prevede art. 59 C. proc. civ.
În cauza de faţă, al cărei obiect îl constituie pretenţiile dlui B., Curtea de Apel Piteşti a invocat excepţia necompetenţei materiale şi a constatat că aceasta se confirmă, litigiul fiind de competenţa instanţei specializate în materia litigiilor de muncă.
Prin sentinţa nr. 176/F-CONT din 4 octombrie 2021, pronunţată în dosar nr. x/2021 a fost declinată competenţa materială de soluţionare a cererii formulate de reclamantul B. în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
În acest sens, instanţa a avut în vedere că reclamantul este judecător în cadrul Tribunalului Argeş şi că acestui raport de muncă îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii.
Din dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, art. 8 alin. (2) din cap. VIII, Anexa V din Legea -cadru 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a reţinut instanţa, rezultă că salariul judecătorilor este stabilit prin act al ministrului justiţiei, act calificat de lege ca fiind act administrativ.
Astfel, art. 7 cap. VIII, Anexa V din Legea - cadru nr. 153/2017 prevede că "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, (…), după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.". Textul citat conţine o reglementare specială relativă la maniera de contestare a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, în sensul că respectivul act poate fi contestat la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, iar hotărârea adoptată de acestea ca răspuns la contestaţie poate fi suspusă cenzurii judiciare a instanţei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.
În speţă, însă, a reţinut instanţa, obiectul litigiului nu îl constituie legalitatea actului administrativ emis în procedura sus descrisă, ci emiterea unui act administrativ de stabilire a drepturilor salariale. Însă, unor astfel de pretenţii nu le sunt aplicabile dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 pentru a considera că intră în competenţa materială de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ, ci dispoziţiile de drept comun din dreptul muncii, în absenţa unor norme speciale care să trimită la dispoziţiile de drept administrativ.
Cum pretenţiile reclamantului sunt legate de raportul juridic de muncă, în care parte obligată relativ la stabilirea salariului este ministrul justiţiei, rezultă că respectivele pretenţii pot fi examinate de instanţa de dreptul muncii, în lipsa unei norme speciale care să permită învestirea instanţei de contencios administrativ. Faptul că pretenţiile sunt formulate în cadrul raportului juridic de muncă lasă fără valoare, din perspectiva stabilirii competenţei instanţei de contencios administrativ, calificarea pe care legea o dă actului de stabilire a drepturilor salariale ca fiind un act administrativ. Din aceeaşi perspectivă, inacţiunea pârâtului nu se circumscrie nici actului administrativ asimilat, prevăzut de art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, pârâtul, de altfel, neacţionând în raportul juridic legat cu reclamantul în calitate de autoritate publică în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege, anume de "organ de stat (…) care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public".
În aplicarea dispoziţiilor art. 266 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi art. 269 din aceiaşi lege, pentru judecarea litigiului de faţă, competenţa materială revine instanţei de conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Argeş, în circumscripţia căreia reclamantul, dl B., are domiciliul, iar nu instanţei de contencios administrativ determinată în funcţie de rangul autorităţii publice pârâte.
Însă, având în vedere că dl B. este judecător în cadrul Tribunalului Argeş şi îşi desfăşoară efectiv activitatea la respectiva instanţă, sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., în interpretarea dată acestora prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 7/16.05.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, astfel încât competenţa materială de soluţionare a cauzei va fi declinată în favoarea Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Prin sentinţa civilă nr. 38 din 11 ianuarie 2022, s-a admis excepţia de necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; s-a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă, a fost suspendată, din oficiu, judecata cauzei până la soluţionarea conflictului negativ de competenţă şi a fost înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
În fundamentarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut, în esenţă, că, în prezentul demers judiciar, reclamantul B., a solicitat obligarea Ministerului Justiţiei să procedeze la emiterea ordinului de salarizare, în consens cu sentinţa civilă nr. 128 din 12.02.2020, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, prin includerea, în cadrul indemnizaţiei de încadrare lunare, a coeficientului de multiplicare 19.00, începând cu data de 22.11.2016 şi în continuare.
Având în vedere pretenţiile revendicate în cauză şi dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, competenţa materială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost disjunsă, reclamantul B., a solicitat obligarea Ministerului Justiţiei să emită, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancţiunea plăţii unei penalităţi de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere după expirarea termenului, ordinul de salarizare prin care indemnizaţia de încadrare lunară să fie calculată cu includerea coeficientului de multiplicare 19,000, începând cu data de 22.11.2016 şi în continuare, în consens cu sentinţa civilă nr. 128 din 12.02.2020, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.
Aşadar, obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului Ministrul Justiţiei la emiterea unui act administrativ cu caracter individual, respectiv a ordinului privind încadrarea şi stabilirea drepturilor salariale, în baza căruis să se procedeze la achitarea acestor drepturi.
Prezentul litigiul nu se circumscrie jurisdicţiei muncii, obiectul cauzei nefiind acordarea de drepturi salariale, ci obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin prin care să dispună recalcularea indemnizaţiei de încadrare, prin acest ordin putându-se stabili drepturile salariale cuvenite, drepturi ce urmează a fi plătite de către angajator.
În cauză sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi prevederile art. 8 alin. (1) din acest act normativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă."
Totodată, art. 10 din Legea nr. 554/2004 prevede că: "(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.(…)
(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului."
Prin raportare la aceste dispoziţii legale, obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reprezentat fie de actul administrativ tipic, fie de actul administrativ asimilat, acesta din urmă în una dintre cele două ipoteze prevăzute de legiuitor: refuzul nejustificat de soluţionare a cererii, respectiv tardivitatea (nesoluţionarea în termen a cererii).
Or, în cauza de faţă, reclamantul solicită emiterea unui act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale). În aceste condiţii, litigiul de faţă are natura unuia de contencios administrativ, instanţa competentă material a soluţiona cauza este Curtea de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, litigiul nefiind unul de muncă.
Aşa fiind, în raport de aceste dispoziţii legale şi de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea unei autorităţi publice centrale la emiterea unui act administrativ cu caracter individual, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2022.