Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 1619 din 7 noiembrie 2003, la Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, reclamanta Z.E. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Constanța, anularea hotărârii nr. 12331 din 17 septembrie 2003, emisă de pârâtă și obligarea acesteia de a emite o nouă hotărâre, prin care să îi stabilească drepturile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 189/2000.
În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că în anul 1940, a fost strămutată, o dată cu întreaga familie, din comuna Ciamurlia, județul Caliacra, în urma Tratatului Româno - Bulgar din 7 septembrie 1940, când a avut loc schimbul de populație.
Pârâta Casa Județeană de Pensii Constanța a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii, întrucât nu a fost dovedită calitatea de persoană strămutată a reclamantei, în sensul că în situația de avere imobiliară rurală a colonistului Z.C., au fost înscriși alți membri de familie.
Prin sentința civilă nr. 38 din 12 februarie 2004, instanța învestită a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și constatând că reclamanta se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, i-a acordat acesteia, drepturile cuvenite, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, începând cu 1 ianuarie 2003.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, din analiza întregului material probator, că reclamanta a făcut dovada calității de persoană strămutată, împreună cu părinții Z.C. și Z.H., cunoscută și sub numele de C. și cu frații acesteia.
Împotriva sentinței a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Constanța, motivând că înscrisul privind situația de avere imobilă depus ca probă, coroborat cu actele de stare civilă, conduce la concluzia că nu aparține familiei reclamantei, probabil altor rude. De asemenea, s-a susținut că prin declarațiile martorilor, nu se clarifică conținutul actului respectiv și nici nu se acoperă insolvențele referitoare la numele menționate în acest document.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 2 din Normele pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile art. 1 lit. c) din lege, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate, refugiată sau care a făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral, cum este cazul în speță.
Verificând actele dosarului, se constată că, în cauză, conform art. 4 pct. 2 din Normele menționate, declarațiile de martor au atestat faptul strămutării reclamantei și al familiei sale, în anul 1940, din Bulgaria, în România, ca urmare a clauzei stipulate în tratatul încheiat.
De asemenea, s-a făcut dovada, cu actele oficiale depuse, că tatăl reclamantei a avut calitatea de colonist, recunoscută, ca atare, de Oficiul Național al Colonizărilor, prin contractul de vânzare-cumpărare și că reclamanta și mama sa, Z.H., au fost moștenitoare acceptante în calitate de fiică și respectiv, de soție supraviețuitoare, la succesiunea lui Z.C., titularul situației de avere trecute în proprietatea statului bulgar.
În consecință, sentința pronunțată în cauză, fiind legală, urmează a se respinge prezentul recurs, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Constanța împotriva sentinței civile nr. 38 din 12 februarie 2004, a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2005.