Şedinţa publică din data de 15 martie 2022
Asupra recursului civil de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 9 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. de dosar x/2016, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B.., a chemat în judecata pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. şi a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 6.922.739,77 RON cu T.V.A. inclus, reprezentând contravaloare lucrări executate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.851-1.856 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 301 din 16 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă, ca tardiv formulată, excepţia prescripţiei şi s-a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.
Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta a declarat apel, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinţei atacate şi, procedând la rejudecarea fondului, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 1762A/2020 din 11 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A., prin administrator judiciar B.., împotriva sentinţei civile nr. 301 din 16 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă şi cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă.
Raportat la dispoziţiile art. 480 C. proc. civ., la art. 131 alin. (2)-(4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi la art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel, în cuprinsul pct. 3.5 din considerente a statuat că dispoziţiile legale invocate de prima instanţă, respectiv prevederile art. 296 din O.U.G. nr. 34/2006 şi ale art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 146/2002 sunt vădit greşite şi a procedat la înlocuirea cu considerentele expuse supra, la pct. 3.4 din decizie.
Or, în opinia recurentei-reclamante, conform art. 480 C. proc. civ., instanţa putea schimba în tot sau în parte hotărârea doar în situaţia admiterii apelului.
Astfel cum susţine recurenta-reclamantă, rolul instanţei de apel nu este de a complini viciile unei hotărâri, ci de a exercita controlul asupra legalităţii şi temeiniciei acesteia, în limitele în care a fost învestită, pronunţând o hotărâre de schimbare în tot sau în parte atunci când se impune.
Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a pronunţat o soluţie care este şi contradictorie, deoarece pe de o parte a constatat legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de prima instanţă, iar pe de altă parte a condiţionat acest fapt de înlocuirea, complinirea şi lămuririle cuprinse în decizie, ceea ce înseamnă, că în forma sa iniţială, sentinţa pronunţată nu era temeinică şi legală.
O altă critică vizează faptul că în dispozitiv nu sunt menţionate aspectele cu privire la înlocuirea, complinirea aspectelor din hotărârea primei instanţe care sunt vădit greşite, în practică statuându-se în sensul că dispozitivul hotărârii judecătoreşti nu poate fi incomplet, întrucât trebuie să poată fi executat potrivit dispoziţiilor sale intrinseci, astfel încât să nu fie necesară complinirea lui cu probele cauzei.
Recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că dispozitivul hotărârii, care este chintesenţa actului de autoritate, trebuia să cuprindă în mod imperativ soluţia dată fiecărei cereri, iar această lipsă constituie un motiv de nulitate absolută, potrivit art. 174 alin. (2) C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă invocă şi motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor C. civ. cu privire la acţiunea directă întemeiată pe dispoziţiile art. 1856 din C. civ.
Potrivit art. 1.856 din C. civ., care poartă denumirea marginală de "Acţiunea directă a lucrătorilor", în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.
Astfel cum arată recurenta-reclamantă, pentru a stabili conţinutul noţiunii de "lucrător", care are această acţiune directă, trebuie avute în vedere şi celelalte articole ce reglementează contractul de antrepriză în C. civ., respectiv este nevoie de o interpretare sistematică a legii.
În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că, în raport de prevederile art. 1.851 din C. civ., care defineşte contractul de antrepriză, obiectul acestui contract poate fi atât o lucrare, cât şi un serviciu.
Totodată, potrivit art. 1.852 C. civ., antreprenorul poate încredinţa unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părţi ori elemente ale lucrări sau serviciilor, afară de cazul în care contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei sale, şi că subantreprizei îi sunt aplicabile dispoziţiile ce reglementează contractul de antrepriză.
Ţinând seama de denumirea marginală a art. 1.856 C. civ. şi de faptul că textul include în sfera persoanelor care au acţiunea directă împotriva beneficiarului lucrării, pe cele care au desfăşurat o activitate atât pentru executarea lucrării contractate, cât şi pentru prestarea serviciilor, rezultă că prin "lucrător" se înţelege persoana care efectiv a desfăşurat activităţi care presupun prestarea de "lucrări" şi "servicii", indiferent de natura raportului juridic dintre lucrător şi antreprenor.
Recurenta-reclamantă arată că noţiunea de "lucrător" nu este identică cu cea de "subantreprenor", în primul rând pentru faptul că în aceeaşi reglementare legiuitorul foloseşte ambele noţiuni şi, în al doilea rând, pentru că nici conţinutul lor nu este identic. Din compararea dispoziţiilor legale mai sus arătate rezultă, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, că lucrătorul poate fi însă şi un subantreprenor - persoana juridică, dacă este cel care a desfăşurat activităţile menţionate la art. 1.856 C. civ.
Recurenta-reclamantă apreciază că în mod greşit instanţa de apel a restrâns noţiunea de "lucrător" doar la persoanele fizice, deoarece realitatea economică arată că mulţi din cei ce contribuie la finalizarea unui contract de antrepriză de mare anvergură sunt specialişti care folosesc diverse forme de organizare profesională (persoană fizică autorizată, societate comercială cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni).
De altfel, societăţile comerciale, mai ales cele care sunt specializate cum este şi A. S.A., nu numai că au în C. civ..A.E.N. principal menţionată activitatea pe care o prestează, în cazul de faţă "lucrări de construcţie a proiectelor utilitare pentru fluide", dar au şi autorizaţii speciale, obţinute de la instituţiile de reglementare.
De asemenea, în momentul de faţă legea (atât Codul fiscal cât şi Codul muncii şi Legea nr. 52/2011 privind exercitarea unor activităţi cu caracter ocazional desfăşurate de zilieri) limitează posibilitatea încheierii unor contracte civile cu persoane fizice.
Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că argumentele instanţei de apel nu pot fi primite, deoarece golesc de conţinut articolul 1.856 C. civ. şi îl lipsesc de eficienţă, acţiunea directă a executantului faţă de beneficiar fiind o veritabilă excepţie de la regula relativităţii efectelor contractului şi bazându-se pe ideea grupului de contracte încheiate între persoane, fie ele fizice sau juridice.
Recurenta-reclamantă apreciază că aspectele de echitate avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării C. civ. de la 1864, nu mai sunt de actualitate.
Mai mult, potrivit recurentei-reclamante, tendinţa legiuitorului european este de a extinde aria de aplicare a acţiunii directe, invocând în acest sens dispoziţiile art. 71 alin. (7) din Directiva nr. 2014/24/UE.
În susţinerea posibilităţii introducerii de către subantreprenorul persoană juridică a acţiunii directe întemeiată pe art. 1.856 C. civ., recurenta-reclamantă invocă şi practica judiciară şi doctrina.
De altfel, interpretarea instanţei de apel potrivit căreia instanţa de fond a respins acţiunea având în vedere dispoziţiile art. 1.856 C. civ., care dau dreptul doar persoanelor fizice să demareze o acţiune directă, este lipsită de suport şi pentru faptul că, în această situaţie, instanţa avea obligaţia de a respinge acţiunea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă şi nu ca fiind neîntemeiată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 23 martie 2021 .
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 19 aprilie 2021, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 5 mai 2021 .
Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare la 10 mai 2021 .
Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.
Prin încheierea din 25 ianuarie 2022 a fost respinsă excepţia tardivităţii recursului, iar conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părţilor.
Recursul de faţă este fondat, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 Cod procedură civilă urmând a fi respinse, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
O primă critică formulată de recurenta-reclamantă vizează încălcarea prevederilor art. 480 C. proc. civ., întrucât instanţa putea schimba în tot sau în parte hotărârea doar în situaţia admiterii apelului, critică subscrisă motivului de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă.
Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel poate păstra hotărârea atacată, situaţie în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea acestuia.
Astfel, după rejudecarea fondului, instanţa de apel poate respinge apelul şi menţine hotărârea atacată, în motivare, instanţa de apel putând să se refere la motivele hotărârii primei instanţe şi să le adopte sau să le înlocuiască cu propriile considerente.
Înalta Curte constată că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a apreciat că eventualele carenţe, deficienţe ori erori ale motivării sentinţei atacate pot fi complinite sau suplinite în faza apelului, dat fiind că este o cale devolutivă de atac, cu condiţia ca soluţia adoptată să fie legală şi temeinică.
Ca atare, în mod legal, instanţa de apel, raportat la prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a înlocuit considerentele primei instanţe, reţinând că acţiunea directă nu este fondată pe dispoziţiile art. 296 din O.U.G. nr. 34/2006 şi nici pe cele ale art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 146/2002.
Totodată, nici critica ce vizează faptul că în dispozitiv nu sunt menţionate aspectele cu privire la înlocuirea, complinirea aspectelor din hotărârea primei instanţe care sunt vădit greşite, nu poate fi reţinută.
Dispozitivul este ultima parte a hotărârii şi cuprinde soluţia ce s-a pronunţat în cauză.
Conţinutul dispozitivului este reglementat de prevederile art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., trebuind ca acesta să cuprindă soluţia dată tuturor cererile deduse judecăţii de către părţi, aceste cerinţe fiind respectate de către instanţa de apel, soluţia pronunţată fiind în sensul respingerii apelului declarat în cauză.
Pentru argumentele expuse mai sus, nu poate fi reţinut nici motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în susţinerea căruia recurenta-reclamantă a invocat faptul că hotărârea recurată este contradictorie, deoarece instanţa de apel, pe de o parte a constatat legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de prima instanţă, iar pe de altă parte a condiţionat acest fapt de înlocuirea, complinirea şi lămuririle cuprinse în decizie.
Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 1.852 alin. (1) C. civ., "Prin contractul de subantrepriză antreprenorul poate încredinţa unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părţi ori elemente ale lucrării sau serviciilor, afară de cazul în care contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei sale".
În raport de aceste prevederi, reiese că subantrepriza este un contract prin care o persoană, numită subantreprenor, se obligă faţă de antreprenorul principal să execute părţi ori elemente ale lucrării contractate de acesta din urmă cu beneficiarul, în schimbul unui preţ.
Întrucât sunt două contracte distincte, se creează, în consecinţă, şi două raporturi juridice diferite: raportul de antrepriză dintre beneficiar şi antreprenor, respectiv raportul de subantrepriză dintre antreprenor şi subantreprenor.
Reiese, aşadar, că subantreprenorul şi beneficiarul se găsesc în raporturi juridice diferite (unul numai în raportul de subantrepriză, iar celălalt numai în raportul de antrepriză), fapt pentru care, potrivit dreptului comun, subantrepriza nu produce efecte faţă de beneficiar.
Potrivit dreptului comun şi în lipsa unei dispoziţii speciale, beneficiarul şi subantreprenorul nu au acţiune directă unul împotriva celuilalt, aflându-se în raporturi juridice diferite.
Ca excepţie la regula de mai sus, atunci când nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.
Acţiunea directă a lucrătorilor împotriva clientului este, deci, rodul dispo- ziţiei speciale a legii, respectiv a art. 1.856 C. civ., pentru exercitarea acţiunii directe fiind necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: să existe un contract de antrepriză valabil încheiat; să existe lucrări sau servicii efectuate de antreprenor, în baza contractului, prin intermediul persoanelor angajate; beneficiarul să nu fi plătit aceste lucrări ori servicii antreprenorului, la termenele şi în cuantumul convenit; antreprenorul să nu fi plătit persoanele angajate care au efectuat lucrările ori au prestat serviciile contractate.
Recunoaşterea acţiunii directe constituie o veritabilă excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, precum şi de la principiul relativităţii actului juridic.
Înalta Curte arată că dispoziţiile art. 1.856 C. civ. nu fac distincţie între persoanele care, în baza unui contract încheiat cu antreprenorul, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate şi care au acţiune directă împotriva beneficiarului, după cum acestea sunt persoane fizice sau juridice.
Ca atare, excluderea persoanelor juridice subantreprenor de la posibilitatea de a exercita acţiunea directă împotriva beneficiarului, în temeiul dispoziţiilor art. 1.856 C. civ., contravine principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Restrângerea, pe cale de interpretare, a acţiunii directe reglementate de noul C. civ. numai în cazul lucrătorilor "zidari, lemnari şi ceilalţi lucrători", astfel cum erau enumeraţi în dispoziţiile art. 1488 C. civ. de la 1864, reprezintă o adaugare nepermisă la lege. Or, în condiţiile în care art. 1.856 C. civ. nu distinge, rezultă că nici instanţa nu trebuie să distingă.
Faţă de cele de preced, potrivit art. 497 teza I C. proc. civ., art. 496 alin. (2) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă şi va casa decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator special C. şi prin administrator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1762A/2020 din 11 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Casează decizia civilă nr. 1762A/2020 din 11 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2022.