Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1). Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 30 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu şi Tribunalul Maramureş, solicitând instanţei să se constate că daunele interese moratorii sub forma dobânzii legale penalizatoare stabilite prin sentinţa nr. 173/2016 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia nr. 1467/2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosar nr. x/2015- pentru A., şi prin sentinţa nr. 1305/25.09.2014, pronunţată de Tribunalul Mureş- pentru B., nu sunt supuse regimului fiscal prevăzut de art. 55 alin. (2) lit. j)1 şi art. 2963 Codul fiscal din 2003, respectiv, art. 76 alin. (2) lit. p) şi art. 137 alin. (1) lit. a) din Noul Codul fiscal; de asemenea, au solicitat să fie obligaţi pârâţii la restituirea sumelor reţinute cu titlu de impozit şi contribuţii sociale obligatorii aferente tranşelor achitate în baza sentinţelor civile anterior pronunţate, iar pe viitor să procedeze la plata tranşelor fără reţinerea impozitului şi a contribuţiilor sociale obligatorii.
2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1). Prin sentinţa civilă nr. 463/PI din 18 martie 2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Timiş, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu şi Tribunalul Maramureş, în favoarea Tribunalului Prahova.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Timiş a reţinut că reclamanţii au calitatea de judecători, reclamanta în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi reclamantul, după cum a precizat, în municipiul Bucureşti.
Reclamantul, prin înscrisul depus la dosar pentru termenul din data de 18.03.2021 arată că are domiciliul în mun. Bucureşti, că lucrează în mun. Bucureşti şi a invocat dispoziţiile privind coparticiparea procesuală activă.
S-a mai reţinut că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. reglementează o competenţă teritorială de ordine publică, în sensul art. 130 alin. (2) din acelaşi cod, pe care judecătorul are obligaţia de a o invoca chiar şi din oficiu, potrivit art. 131 raportat la art. 247 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât verificarea competenţei sale este o obligaţie esenţială a judecătorului.
Art. 127 alin. (1) C. proc. civ. este o normă specială de competenţă care se aplică atunci când reclamantul din cererea principală este o persoană care îşi desfăşoară activitatea în justiţie, ca judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier şi care impune, atunci când acţiunea este de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, să sesizeze una din instanţele judecătoreşti de acelaşi grad, aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea/instanţa inferioară acesteia.
Având în vedere că reclamanţii au calitatea de judecători în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa, în temeiul art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Timiş şi a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Prahova (instanţă judecătorească de acelaşi grad aflată în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, învecinată cu Curtea de Apel Bucureşti).
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, secţia I civilă, cauza a fost înregistrată sub numărul x/2020, la data de 30.09.2020, pricina fiind soluţionată în condiţii de legală citare a părţilor litigante.
În data de 24.05.2021, reclamanţii au depus la dosar note scrise, prin care au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova.
La termenul din data de 25.05.2021, instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova, invocată de reclamanţi.
Tribunalul Prahova, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 1597 din 25 mai 2021, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată de reclamanţi, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Alba-Iulia, Tribunalul Sibiu şi Tribunalul Maramureş, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a litigii de muncă şi asigurări sociale.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, că, în cauză, reclamanţii A. şi B. au calitatea de Judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti.
Potrivit art. 269 Codul muncii, cererile privind judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente, în a cărei circumscripţie, reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa. Alineatul (3) din acelaşi text de lege arată situaţia în care există coparticipare procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.
Faţă de dispoziţiile legale sus menţionate, domiciliile reclamanţilor şi calitatea acestora, instanţa a reţinut că Tribunalul Prahova nu este competent să soluţioneze prezenta cauză, şi competenţa revine Tribunalului Bucureşti, având în vedere domiciliul reclamantului, precum şi faptul că, în acest caz nu sunt incidente disp. art. 127 C. proc. civ., raportat la locul de muncă al reclamanţilor întrucât, nici la soluţionarea cauzei în fond, nici în calea de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, (locul de muncă al reclamanţilor) nu are competenţă de soluţionare a cauzei.
2.2). Învestit prin declinare, la data de 24 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a pronunţa sentinţa civilă nr. 6449/2021 din 30 septembrie 2021, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti; a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată privind pe reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu şi Tribunalul Maramureş, în favoarea Tribunalului Timiş; a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă şi a suspendat din oficiu judecata cauzei; a dispus trimiterea dosarului instanţei imediat superioare şi comune, anume Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:
Instanţa a constatat că prezentul litigiu este de competenţa funcţională a secţiilor specializate în litigii de muncă, potrivit art. 266 şi art. 269 alin. (1) şi (2) Codul Muncii raportate la art. 208 şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
În speţă, raportat la domiciliul reclamantei (mun. Sibiu - dosar TMB), potrivit art. 266 şi art. 269 alin. (1) şi (2) Codul Muncii, art. 208 şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, Tribunalul Sibiu era competent în prima instanţă să soluţioneze cererea, iar Curtea de apel Alba Iulia era competentă să soluţioneze calea de atac. Aceste instanţe figurează însă în calitate de pârâte în prezenta cauză, astfel că, aplicând art. 127 alin. (2) şi (21) C. proc. civ., în mod corect a fost sesizat Tribunalul Timiş, ca tribunal aflat în raza unei curţi de apel învecinate curţii de apel ce figurează în cauza de faţă ca pârât şi care ar fi avut competenţa să soluţioneze litigiul.
Instanţa a considerat că nu este aplicabil în cauză art. 127 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce instanţele la care activează reclamanţii nu sunt competente să judece litigiul.
S-a mai reţinut că, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
Astfel, instanţa a constatat că, în speţă, Tribunalul Timiş, ca instanţă învecinată curţii de apel ce figurează în cauza de faţă ca pârât şi care ar fi avut competenţa să soluţioneze litigiul, a devenit competent să soluţioneze cererea de chemare în judecată prin alegerea făcută de reclamanţi, care au înţeles, din instanţele care erau alternativ competente, să învestească Tribunalul Timiş cu soluţionarea cererii.
Or, prin alegerea exprimată de reclamanţi prin introducerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Timiş, această instanţă a devenit în mod exclusiv competentă să judece prezentul litigiu.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă
Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, stabilind competenţa de soluţionare a acesteia în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 269 Codul muncii "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.
(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
(3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi".
Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
În cauză, acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de doi reclamanţi.
Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.
Cum drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţii în cauză, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, în situaţia dată dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.
În atare situaţie, devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă.
Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se apreciază că Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat prin declinare de către Tribunalul Prahova, în virtutea dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011.
Astfel, în reglementarea actuală, în materia litigiilor de muncă competenţa de soluţionare a unor asemenea cereri se stabileşte în funcţie de domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului.
Aşa fiind, se constată că demersul judiciar iniţiat de reclamanţi se încadrează în materia conflictelor de muncă, competenţa teritorială revenind, aşadar, în primă instanţă Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, tribunal în a cărui circumscripţie reclamanţii îşi au domiciliul.
Normele Codul muncii care reglementează competenţa teritorială, potrivit cărora instanţa competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, derogare prin care se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al acestuia.
În acest sens, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 945 din 07 iulie 2011 a stabilit că "reglementarea diferită a Codului muncii faţă de cea a C. proc. civ., referitoare la competenţa teritorială a instanţelor de judecată, este justificată de specificul şi necesităţile ce decurg din raporturile de muncă; în acest sens trebuie observat că reglementarea criticată urmăreşte facilitarea accesului la justiţie şi a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant".
Aşa fiind, având în vedere că reclamanţii locuiesc efectiv în Municipiul Bucureşti, în raport cu dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, Înalta Curte apreciază că instanţa competentă teritorial să soluţioneze prezenta cauză, este Tribunalul Bucureşti.
Înalta Curte reţine că, în mod corect, aşa cum a reţinut şi instanţa Tribunalului Prahova, în cauză nu-şi găsesc incidenţa prevederile art. 127 din C. proc. civ.
Textul de lege reglementează un caz de competenţă facultativă pentru ipoteza în care judecătorul are calitatea de reclamant, norma interzicând sesizarea instanţei competente, dacă aceasta este instanţa inferioară celei la care acesta îşi desfăşoară activitatea.
Aceste dispoziţii au caracter special, derogatoriu şi se aplică cu prioritate în domeniul competenţei teritoriale atunci când reclamantul îndeplineşte condiţiile prevăzute în textul de lege enunţat - ceea ce, în speţă, aşa cum s-a arătat, reclamanţii nu îndeplinesc, aceştia desfăşurându-şi activitatea ca judecători în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea art. 269 alin. (2) Codul muncii, Înalta Curte apreciază că instanţa competentă teritorial să soluţioneze prezenta acţiune, este Tribunalul Bucureşti.
Temeiul legal al soluţiei
Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2022.