Şedinţa publică din data de 10 februarie 2022
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 28.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Municipiul Ploieşti, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat instanţei obligarea pârâtei la achitarea sumei de 17.748 RON/lună, reprezentând contravaloare lipsă folosinţă, cu începere de la data de 30.03.2016 şi până la momentul încheierii unei forme contractuale cu pârâta, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie comunicat de Institutul Naţional de Statistică, precum şi obligarea pârâtei la achitarea echivalentului în RON al sumei de 72.110,17 euro (fără TVA), la cursul oficial leu/euro, comunicat de BNR, valabil la data efectuării plăţii, reprezentând contravaloare lipsă folosinţă aferentă perioadei 29.03.2013 -29.03.2016.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1205 din 13.07.2020 Tribunalul Prahova a respins cererea privind completarea raportului de expertiză specialitatea evaluări proprietăţi imobiliare ca neîntemeiată.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată.
A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă. A respins cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 847.692 RON reprezentând contravaloare lipsă folosinţă pentru perioada 29.03.2013 - 29.03.2016 ca prescrisă.
A admis cererea precizată având ca obiect "acţiune în răspundere delictuală" formulată de reclamantul Municipiul Ploieşti, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A.
A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.025.081 RON reprezentând contravaloare lipsă folosinţă aferentă perioadei 30.03.2016 - 15.11.2019, sumă actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
A respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia nr. 1632 din 17 iunie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins apelurile declarate de reclamantul Municipiul Ploieşti şi de pârâta S.C. A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1205 din 13.07.2020 pronunţată de Tribunalul Prahova, ca fiind nefondate.
4. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei nr. 1632 din 17 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul Municipiul Ploieşti şi pârâta A. S.A.
În motivarea recursului său, reclamantul Municipiul Ploieşti critică decizia nr. 1632/17.06.2021 în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
Consideră că instanţa de apel a aplicat eronat prevederile legale în materia prescripţiei extinctive la cauza dedusă judecăţii şi la materialul probator existent la dosarul cauzei, încălcând normele de drept material cu privire la termenul general de prescripţie prevăzut de art. 2517 şi art. 2528 alin. (1) C. civ.
În acest sens susţine că petitul al doilea al cererii introductive de instanţă priveşte obligarea pârâtei la achitarea echivalentului în RON al sumei de 72.110,17 euro (fără TVA), la cursul oficial leu/euro, comunicat de BNR, valabil la data efectuării plăţii, reprezentând contravaloare lipsă folosinţă a terenului situat în strada x nr. 46, în suprafaţă de 8.232,75 m.p., aferentă perioadei 29.03.2013 - 29.03.2016, sumă ce a fost stabilită prin raportul de evaluare nr. x/16.09.2014, ce constituie Anexa nr. 1 la Hotărârea nr. 108/29.03.2016 a Consiliului Local al Municipiului Ploieşti privind încheierea unui contract de superficie între Municipiul Ploieşti şi S.C. A. S.A.
Având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară, specialitatea evaluare proprietăţi imobiliare, prin care s-a stabilit că lipsa de folosinţă a terenului evaluat este în sumă de 23.547 RON/lună, prin cererea din data de 16.03.2020 a precizat cuantumul pretenţiilor pentru ambele petite. Drept urmare, pentru perioada 29.03.2013 - 29.03.2016 a solicitat obligarea pârâtei la achitarea contravalorii lipsei de folosinţă în sumă de 847.692 RON (23.547 RON/lună x 36 luni), iar pentru perioada 30.03.2016 - 15.11.2019 a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.025.081 Iei.
Prin urmare, deşi data de începere a curgerii prescripţiei, conform regulii instituite de art. 2523 C. civ., o reprezintă data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui, municipalitatea ploieşteană a avut reprezentarea acestui drept la data de 29.03.2016, când autoritatea publică locală a adoptat Hotărârea de Consiliu nr. 108, prin care şi-a însuşit raportul de evaluare extrajudiciară în care a fost determinată contravaloarea folosinţei datorate de pârâtă pentru utilizarea terenului litigios.
Din considerentele hotărârii recurate se observă că, în fundamentarea deciziei sale, instanţa a reţinut că în cauză nu este aplicabil un termen special de prescripţie şi, în considerarea prevederilor art. 2523, art. 2528 şi art. 2517 C. civ., a statuat că termenul de 3 ani de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantului era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată - 28.03.2019.
În opinia recurentului, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale în materia prescripţiei deoarece acest drept al municipalităţii ploieştene s-a născut în momentul la care a fost adoptat de către autoritatea publică locală actul administrativ prin care aceasta şi-a însuşit raportul de evaluare a pagubei produse prin fapta ilicită săvârşită de către pârâtă - 29.03.2016, repararea pagubei neputând fi solicitată sine die.
Astfel, ţinând cont că fundamentul juridic al acţiunii deduse judecăţii îl constituie răspunderea civilă delictuală, în cadrul etapei jurisdicţionale a apelului era necesar ca instanţa de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 2.528 alin. (1) C. civ. - prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea - ţinând seama că data când municipiul Ploieşti a cunoscut paguba produsă prin folosinţa terenului litigios, în afara normelor legale, este data de 29.03.2016.
Deşi instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii apelate incidenţa dispoziţiilor art. 2.528 alin. (1) C. civ., a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru sumele aferente perioadei 29.03.2013 - 29.03.2016, prin aplicarea prevederilor art. 2517 C. civ., neţinând cont de momentul la care s-a născut dreptul material la acţiune al recurentului.
Întrucât sumele datorate de către pârâtă pentru folosinţa terenului, stabilite prin raportul de evaluare nr. x/16.09.2014, au fost însuşite de autoritatea publică locală prin Hotărârea Consiliului Local nr. 108/29.03.2016, termenul pentru exercitarea dreptului material la acţiune de către municipiul Ploieşti pentru obligarea pârâtei la sumei de 847.692 RON nu era împlinit la data introducerii acţiunii -28.03.2019.
Prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâta S.C. A. S.A. susţine că apelul a fost soluţionat cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind criteriul de stabilire a lipsei de folosinţă a terenului pe care se află amplasate construcţiile care îi aparţin.
Susţine că a cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarial B. din municipiul Ploieşti, jud. Prahova sub nr. x din 11.12.2001 construcţiile aferente Bazei Sportive Voinţa, situate în Municipiul Ploieşti str. x, jud. Prahova, de la vânzătorul C.. Construcţiile care au făcut obiectul cumpărării sunt: clădire complex sportiv, clădire vestiar, cabină poartă, bazin de înot, amenajare teren sport, alei asfaltate, împrejmuire beton armat şi împrejmuire din plasă de sârmă.
Terenul pe care sunt amplasate construcţiile, în suprafaţă de 8.232,75 m.p., nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11.12.2001, fiind proprietate de stat, atribuit vânzătoarei în folosinţă gratuită, pe durată nedeterminată, conform Hotărârii fostului Consiliu de Miniştri al RSR nr. 862 din 12 iulie 1971. Contractul mai prevede că odată cu înstrăinarea construcţiilor vânzătoarea mai transmite cumpărătoarei şi dreptul de folosinţă asupra întregului teren.
Susţine că a solicitat în fond proba cu expertiză în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare, care să identifice terenul, clădirile existente pe teren, să stabilească destinaţia acestor clădiri şi să realizeze o schiţă de plan, să stabilească preţul de vânzare în condiţii de piaţă al terenului şi lipsa de folosinţă având în vedere criteriul legal instituit de dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 50/1991 privind calitatea în construcţii, criteriu potrivit căruia, preţul concesiunii se stabileşte astfel încât să asigure recuperarea în 25 de ani a preţului de vânzare al terenului, în condiţii de piaţă.
A solicitat şi proba cu expertiză în specialitatea contabilitate pentru a stabili dacă A. S.A. a menţinut destinaţia construcţiilor ca fiind pentru activităţi cu caracter social, mai precis sportului de masă, care sunt veniturile obţinute în ultimii 6 ani (2013-2019) din exploatarea terenului şi clădirilor situate pe acesta, precum şi cheltuielile efectuate de A. S.A. cu administrarea clădirilor respective şi să stabilească dacă exploatarea clădirilor a fost profitabilă pentru A. S.A. sau, dimpotrivă, a produs pierderi.
Expertiza era menită să servească la cuantificarea corectă a lipsei de folosinţă, înţeleasă ca redevenţă, cuantificare care trebuia efectuată în acord cu dispoziţiile art. 307 alin. (5) din Codul administrativ, dispoziţii potrivit cărora la calculul redevenţei urmează să fie avute în vedere următoarele criterii: a) proporţionalitatea redevenţei cu beneficiile obţinute din exploatarea bunului de către concesionar; b) valoarea de piaţă a bunului care face obiectul concesiunii; c) corelarea redevenţei cu durata concesiunii.
Instanţa de fond a încuviinţat efectuarea unei expertize în specialitatea evaluare proprietate imobiliară la care a formulat obiecţiuni solicitând completarea raportului de expertiză cu o variantă care să facă aplicarea art. 17 din Legea nr. 50/1991, solicitare respinsă.
Apelul său a fost respins de instanţă care a interpretat greşit dispoziţiile art. 13, 15 şi 17 din Legea nr. 50/1991.
În opinia recurentei, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 stabileşte două moduri de dobândire a folosinţei terenurilor aparţinând domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, destinate construirii: închirierea şi concesiunea. Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (5) lit. b) din Legea Administraţiei publice locale nr. 215/2001 (în vigoare la data adoptării HCL nr. 108/2016), consiliul local "hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii." Totodată, potrivit art. 123 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, "Vânzarea, concesionarea şi închirierea se fac prin licitaţie publică, organizată în condiţiile legii"
Articolul 13 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 nu prevede contractul de superficie ca modalitate de dobândire a folosinţei terenurilor aparţinând domeniului privat destinate construirii. Or, superficia, definită ca dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, este principala modalitate prevăzută de dreptul comun de a dobândi folosinţa unui teren în scopul indicat de lege (de a construi).
Din faptul că dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 nu prevăd ca modalitate de dobândire a folosinţei terenurilor aparţinând domeniului privat destinate construirii şi contractul de superficie, rezultă că aceste prevederi derogă de la dreptul comun în materie (C. civ.), au caracter de excepţie şi trebuie considerate, potrivit art. 10 C. civ., de strictă interpretare. Prin urmare, soluţia adoptată de reclamantă - emiterea HCL nr. 108/29.03.2016 prin care s-a aprobat încheierea unui contract de superficie între municipiul Ploieşti şi A. S.A. (art. 3 din HCL nr. 108/2016) - este nelegală deoarece singurele modalităţi de dobândire a folosinţei terenurilor aparţinând domeniului privat destinate construirii sunt concesiunea şi închirierea.
Dispoziţiile anterior menţionate derogă de la dreptul comun în materie, deci au caracter de excepţie în raport cu dreptul comun (deoarece nu prevăd superficia ca mod de dobândire a folosinţei terenurilor destinate construirii aparţinând domeniului privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale), iar prevederile art. 15 lit. e) din Legea nr. 50/1991 conform cărora terenurile destinate construirii se pot concesiona fără licitaţie publică, cu plata taxei de redevenţă stabilite potrivit legii, ori pot fi date în folosinţă pe termen limitat, pentru extinderea construcţiilor pe terenuri alăturate, la cererea proprietarului sau cu acordul acestuia, au caracter de excepţie în raport cu art. 13 alin. (1) din acelaşi act normativ, însă nu sunt incidente în speţă.
Susţine că în cauză nu se aplică nici C. civ., nici dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 deoarece, deşi terenul de 8232,75 mp este destinat construirii, el este ocupat deja cu ansamblul construcţiilor care formează Baza Sportivă Voinţa. Mai mult, concesionarea sau închirierea se fac, potrivit aceluiaşi text de lege, prin licitaţie publică, fapt care nu este posibil din aceleaşi raţiuni. Aplicarea dispoziţiilor art. 15 lit. e) din Legea nr. 50/1991 nu este posibilă deoarece ipoteza pentru care a fost adoptată această excepţie nu este validată/verificată de situaţia de fapt.
Faţă de cele prezentate, consideră că, în speţă, este aplicabilă analogia legii care are drept scop stabilirea unei căi de soluţionare a unor cazuri concrete pentru care nu există un text de lege. În această situaţie, este incidentă norma juridică cea mai apropiată de speţa dedusă judecăţii, care nu trădează esenţa acesteia, suplinindu-se astfel lacuna legislativă, şi anume principiile statuate de art. 15 lit. e) din Legea nr. 50/1991 coroborate cu dispoziţiile art. 17 din acelaşi act normativ.
În speţa dedusă judecăţii construcţiile (Baza Sportivă Voinţa) existau pe terenul respectiv la momentul la care A. S.A., le-a dobândit în proprietate în anul 2001 şi înainte ca terenul pe care se aflau să intre în proprietatea reclamantului în anul 2006 (HCL nr. 70/2006).
Consideră că situaţia sa este mai defavorabilă decât cea rezervată de art. 15 lit. e) din lege proprietarului construcţiei pe care intenţionează să o extindă, care are alegerea încheierii contractului de concesiune deoarece construcţia nu există încă, pe când în cazul său construcţia exista deja la momentul dobândirii ei. Dacă cel care doreşte să-şi extindă construcţia pe un teren alăturat, proprietatea statului, are dreptul să-l concesioneze, cu atât mai mult acelaşi drept (de concesiune) îl are şi recurenta pârâtă care a dobândit o construcţie terminată aflată acum pe terenul municipiului. Din textul art. 15 lit. e) din Legea nr. 50/1991 rezultă cât se poate de clar că transferul folosinţei terenului fără licitaţie publică, prin atribuire directă, se poate face numai prin concesionare, nu şi prin închiriere. Şi atunci, dacă dobândirea folosinţei asupra terenului s-ar fi putut realiza numai pe calea atribuirii directe prin încheierea unui contract de concesiune, este cât se poate de clar că lipsa de folosinţă stabilită în cadrul acestui proces nu poate fi cuantificată altfel decât prin modalitatea prevăzută de dispoziţiile art. 17 din acelaşi act normativ (limita minimă a preţului concesiunii se stabileşte, . . . . . . . . . . . . astfel încât să asigure recuperarea în 25 de ani a preţului de vânzare a terenului, în condiţii de piaţă, ..)". În concluzie, corecta interpretare a Legii nr. 50/1991 ar fi trebuit să conducă la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 17 şi nu la stabilirea cuantumului lipsei de folosinţă prin raportare la chiriile practicate pe piaţă.
Aceste prevederi legale care stabilesc numai limita minimă la care poate coborî preţul concesiunii (redevenţa) se coroborează cu dispoziţiile art. 307 alin. (5) din Codul administrativ, care stabilesc criterii de calcul a redevenţei.
Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Ploieşti nr. 108/29.03.2016 aprobase "încheierea unui contract de superficie" încălcând astfel dispoziţiile legale care limitau modalităţile de cedare temporară a folosinţei terenului la închiriere sau concesiune.
Apreciază că hotărârea pronunţată în apel nu motivează incidenţa în speţă a răspunderii civile delictuale presupunând că instanţa de apel şi-a însuşit, cu privire la acest aspect esenţial, argumentele instanţei de fond, conform cărora nu are "statutul legal de concesionar al terenului" şi, prin urmare, foloseşte terenul "în mod abuziv". Or, motivul pentru care nu are statutul legal de concesionar al terenului este tocmai faptul că reclamantul nu a dorit să încheie un contract de concesiune, ci un contract de superficie, această intenţe dovedind, astfel, că nu a ocupat terenul în mod abuziv. La momentul dobândirii construcţiilor (anul 2001), folosinţa terenului era gratuită. A păstrat destinaţia construcţiilor mai bine de 10 ani (până în anul 2013), iar negocierile începute în anul 2013 au eşuat în condiţiile în care reclamantul a cerut imperativ (HCL 108/29.03.2016) încheierea unui contract de superficie şi nu încheierea unui contract de concesiune.
5. Apărările formulate în cauză
Pârâta A. S.A., în temeiul art. 205 din C. proc. civ. a formulat întâmpinare la recursul reclamantului prin care solicită respingerea recursului, învederând că nu se aduc argumente noi faţă de cele formulate în apel şi că susţinerile sunt nefondate şi subiective, deoarece nu corelează prevederile legale invocate cu situaţia de fapt şi probatoriul administrat în cauză. Consideră că instanţa de apel în mod corect a menţinut decizia instanţei de fond prin care a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 29.03.2013-29.03.2016 invocată de A. S.A..
Prin întâmpinarea formulată, reclamantul Municipiul Ploieşti a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare în considerarea faptului că pârâta solicită casarea deciziei relativ la soluţia primită de aceasta în apel fără să critice, pe calea recursului, şi soluţia dată excepţiei lipsei procesuale active a Municipiului Ploieşti, deşi excepţia a fost invocată ca prim motiv de apel.
Considerând că motivarea recursului prin invocarea analogiei cu dispoziţiile art. 15 lit. e) din Legea nr. 50/1991 nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a susţinut nulitatea recursului şi sub acest aspect. De asemenea susţine că teza textului de lege anterior menţionat se aplică doar în situaţia extinderii construcţiilor pe terenul alăturat.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că partea adversă nu contestă neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, ci doar modul de determinare a prejudiciului, invocarea art. 17 din Legea nr. 50/1991, pe lângă faptul că reprezintă o cerere nouă, textul de lege nici nu este aplicabil în cauză.
Totodată, Municipiul Ploieşti a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtei S.C. A. S.A.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta A. S.A. pentru nemotivare şi, respectiv, neîncadrarea unei critici în motivele de recurs prevăzute de lege, aceasta urmează a fi respinsă.
Potrivit dispoziţiei imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar în conformitate cu prevederile art. 488 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute.
Art. 489 C. proc. civ. stipulează în sensul că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cauzelor de ordine publică, aceeaşi sancţiune intervenind şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din cod, care la alin. (1) pct. 1-8 enumeră limitativ motivele de nelegalitate pentru care se poate solicita casarea unor hotărâri.
În cazul dedus prezentei judecăţi, nu constituie motiv de nulitate pentru nemotivare situaţia învederată de reclamant, anume că recursul pârâtei nu cuprinde critici referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei ce a constituit primul motiv de apel. Aceasta întrucât, potrivit principiului disponibilităţii, partea este cea care hotărăşte obiectul şi limitele procesului, inclusiv limitele devoluţionii în calea de atac şi aspectele de nelegalitate pe care doreşte să le supună cenzurii instanţei de control judiciar.
Nici împrejurarea că dispoziţia de drept material invocată în recurs în susţinerea cazului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. respectiv art. 15 lit. e) din Legea nr. 50/1991, nu ar fi aplicabilă în cauză, nu reprezintă un motiv de nulitate a recursului pentru motive străine de cauză, în condiţiile în care a constituit obiect al judecăţilor anterioare iar corecta apreciere a incidenţei sau nu în cauză a textului de lege reprezintă o chestiune de fond, supusă controlului de legalitate.
Pe cale de consecinţă, urmează a se observa că motivele de recurs invocate se încadrează în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., astfel că va fi respinsă excepţia nulităţii recursului.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte reţine, în esenţă, că procesul poartă asupra unei cereri prin care reclamantul, în calitate de proprietar al terenului solicită despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, invocând răspunderea civilă delictuală a pârâtei, proprietarul construcţiilor edificate pe acest teren, în lipsa unui raport juridic de natură contractuală care să reglementeze dreptul acesteia de folosinţă a terenului.
În primă instanţă, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 847.692 RON reprezentând contravaloare lipsă folosinţă pentru perioada 29.03.2013 - 29.03.2016 şi a fost admisă pentru suma de 1.025.081 RON reprezentând contravaloare lipsă folosinţă aferentă perioadei 30.03.2016 - 15.11.2019, sumă actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Tribunalul a constatat că reclamantul are calitate procesuală activă, întrucât terenul situat în Ploieşti, str. x,în suprafaţă de 8309,15 mp din acte (8232,75 mp măsurată) este în proprietatea privată a municipiului Ploieşti, fiind înscris în cartea funciară nr. x având număr cadastral x.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 29.03.2013 - 29.03.2016, a constatat că, faţă de data formulării cererii de chemare în judecată, prejudiciul poate fi pretins pe 3 ani anteriori introducerii acţiunii.
Pe fond, a reţinut că terenul nu îi este atribuit pârâtei în folosinţă gratuită, între părţi existând negocieri în cadrul cărora pârâtei i s-a adus la cunoştinţă că terenul este folosit fără forme legale sau contractuale precum şi că are obligaţia de a achita contravaloarea lipsei de folosinţă asupra terenului, calculată în baza unui raport de evaluare financiară pe cinci ani în urmă. S-a reţinut că, prin Hotărârea nr. 108/29.03.2016 a Consiliului Local al municipiului Ploieşti, s-a dispus aprobarea încheierii unui contract de superficie între municipiul Ploieşti şi S.C. A. S.A. pentru folosinţa terenului.
Prejudiciul a fost calculat, prin metoda comparaţiei relative, pe baza raportului cerere/ofertă a chiriilor pe piaţa liberă, în condiţiile în care, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a reţinut că nu prezintă relevanţă în cauză preţul concesiunii reglementat de dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 50/1991 privind calitatea în construcţii, potrivit cărora preţul concesiunii se stabileşte astfel încât să asigure recuperarea în 25 de ani a preţului de vânzare al terenului, în condiţii de piaţă.
Apelurile declarate de ambele părţi au fost respinse, instanţa reţinând că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie nu este momentul la care a fost adoptată HCL nr. 108/29.03.2016, întrucât apelantul reclamant trebuia sau putea să cunoască paguba cel mai târziu în anul 2014, când a fost întocmit raportul de evaluare prin care s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosinţă, apelanta pârâtă recunoscând că foloseşte terenul fără forme egale, încă din anul 2013.
Instanţa de apel a respins critica privind excepţia lipsei calităţii procesuale active şi, pe fond, a constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/11.12.2001 S.C. A. a devenit proprietara construcţiilor edificate pe terenul care nu a format obiectul înstrăinării, reprezentând proprietate de stat, fiind atribuit Asociaţiei teritoriale a Organizaţiilor Cooperaţiei Meşteşugăreşti-ATCOM Prahova în folosinţă gratuită, conform Hotărârii fostului Consiliu de Miniştri al RSR nr. 862/12.07.1971.
În contract s-a menţionat că a fost transmis cumpărătoarei dreptul de folosinţă asupra terenului, aceasta din urmă fiind în drept să solicite atribuirea în proprietate, conform prevederilor Legii nr. 15/1990 şi ale H.G. nr. 834/1991.
Întrucât nu s-a solicitat atribuirea în proprietate, în baza art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991 a fost adoptată Hotărârea Consiliului Local nr. 70/2006, prin care terenul în suprafaţă de 8309,15 mp a devenit proprietatea privată a Municipiului Ploieşti.
S-a apreciat că solicitarea pârâtei de a se calcula lipsa de folosinţă ca redevenţă, în condiţiile art. 307 alin. (5) din Codul administrativ, având în vedere criteriul legal instituit de art. 17 din Legea nr. 50/1991 privind calitatea în construcţii a fost corect respinsă de către instanţa de fond. În acest sens, prima instanţă a apreciat că, prin cererea denumită "obiecţiuni", pârâta a reiterat solicitările făcute anterior punerii în discuţie a probei constând în efectuarea expertizei specialitatea evaluări proprietăţi imobiliare şi analizând temeiul juridic invocat de către pârâtă în susţinerea obiecţiunilor sale, respectiv, art. 17 din Legea nr. 50/1991, în mod judicios a apreciat că acesta nu are incidenţă în soluţionarea prezentei cauze, motiv pentru care a respins cererea de completare a probatoriului.
Instanţa de apel a constatat că dispoziţiile mai sus menţionate devin aplicabile în condiţiile existenţei unui contract de concesiune, însă în cauză, un astfel de contract nu s-a încheiat. Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, cât şi la cauza acţiunii civile, răspunderea civilă delictuală, Curtea a reţinut că stabilirea unui preţ al concesiunii terenului litigios nu prezintă nicio relevanţă, astfel că soluţia de respingere a solicitării de completare a probei tehnice de specialitate este legală şi temeinică.
Reclamantul a criticat, prin recursul formulat, modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 29.03.2013-29.03.2016, susţinând că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 29.03.2016 când a adoptat HCL nr. 108/2016 prin care şi-a însuşit raportul de evaluare a prejudiciului.
Critica, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.
Astfel, în mod corect instanţele de fond au apreciat că, faţă de data introducerii acţiunii, 29.03.2019, pretenţiile aferente perioadei 29.03.2013-29.03.2016 sunt prescrise, întrucât reclamantul cunoştea faptul că terenul era folosit fără forme contractuale încă din anul 2013.
Potrivit dispoziţiilor art. 2528 C. civ., prescripţia, în cazul pagubei cauzată printr-o faptă ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Or, existenţa prejudiciului a fost cunoscută de reclamant încă de la nivelul anului 2013, când a notificat pârâta că foloseşte terenul fără titlu şi a chemat-o la negocieri pentru evaluarea prejudiciului. Nu poate fi acceptat punctul de vedere al reclamantului în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă la data cuantificării prejudiciului, 29.03.2016, întrucât acesta a cunoscut existenţa şi caracterul determinabil al prejudiciului de la momentul primei somaţii adresate pârâtei.
În consecinţă, faţă de natura pretenţiilor, despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a unui bun, fapta ilicită se produce în mod continuat, în fiecare zi de ocupare a terenului fără forme legale, dreptul patrimonial la reparaţii fiind supus unei prescripţii de zi cu zi, astfel încât, în lipsa unei manifestări juridice de natură a întrerupe cursul prescripţiei, pentru perioada anterioară termenului de 3 ani defipt de lege calculat de la data introducerii acţiunii, dreptul material la acţiune este prescris.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei, aceasta a contestat criteriul folosit la stabilirea prejudiciului, considerând că acesta nu poate fi chiria de piaţă, ci că îi este aplicabil art. 17 din Legea nr. 50/1991 privind modul de calcul al preţului concesiunii, susţinând că transmiterea folosinţei pentru terenurile din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale nu se poate face sub forma unui drept de superficie, conform dreptului comun, ci exclusiv în baza unor operaţiuni de concesiune sau închiriere, conform dispoziţiilor speciale derogatorii conţinute în art. 36 şi art. 123 din Legea nr. 215/2001.
Susţine că, prin analogie, terenului îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 15 lit. e) din Legea nr. 50/1991 privind transferul folosinţei bunului fără licitaţie, prin concesionare directă astfel că şi preţul lipsei de folosinţă trebuie să fie stabilit ca echivalent al preţului concesiunii iar HCL nr. 108/2016 care a aprobat încheierea unui contract de superficie încalcă dispoziţiile legale anterior enunţate.
Critica, încadrabilă în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.
Astfel, litigiul pendinte are ca izvor juridic fapta ilicită a pârâtei care, în calitate de proprietar al construcţiilor, ocupă fără forme legale terenul aflat în domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale.
Reclamantul, în calitate proprietar, prin organul reprezentativ, are dreptul de a stabili modalitatea în care transmite dreptul de folosinţă, optând, în concret, prin HCL nr. 108/29.03.2016, pentru aprobarea încheierii unui contract de superficie. Pârâta nu a achiesat la cele stabilite în actul administrativ menţionat, în principal la menţiunea care dispunea că are de achitat contravaloarea lipsei de folosinţă pe 3 ani anteriori, şi nu a finalizat demersurile în vederea încheierii contractului, continuând să ocupe terenul fără forme legale şi fără a achita în orice formă preţul folosinţei. De asemenea, nu a atacat hotărârea de consiliu local în măsura în care considera că aceasta este nelegală şi nici nu a întreprins vreun demers administrativ sau judiciar pentru a-şi legaliza folosinţa terenului, în modalitatea pe care o considera aplicabilă, inclusiv în ipoteza în care aprecia că acesta ar putea face obiectul unei folosinţe cu titlu gratuit.
Prin urmare, cum regimul juridic al folosinţei terenului a fost stabilit de proprietar printr-un act administrativ individual care a produs efecte juridice, contestarea acestuia nu putea fi făcută decât prin utilizarea unor căi legale de atac, şi nu doar prin opoziţia la obligaţia de plată ce îi revenea pârâtei, ca utilizator al terenului, pretinsă de proprietar pentru ocuparea fără forme legale a acestuia pe trei ani anteriori.
Toate aspectele dezvoltate de pârâtă ce ţin de aplicarea dispoziţiilor speciale care reglementează regimul folosinţei domeniului privat al statului în cauză, care ar fi avut ca efect stabilirea unui alt mod de transmitere a dreptului de folosinţă, nu pot fi analizate pe cale incidentală în acest proces, câtă vreme se menţine prezumţia de legalitate a actului administrativ care reflectă voinţa proprietarului în a alege un anumit mod, reglementat de dreptul comun, de transmitere a dreptului de folosinţă, necenzurat pe cale jurisdicţională.
În consecinţă, pârâta nu poate pretinde, cu temei, faptul că, de vreme ce dobândirea folosinţei terenului se poate face numai prin concesionare nu şi prin închiriere, prejudiciul adus proprietarului pentru lipsa de folosinţă nu poate avea decât forma şi valoarea redevenţei de care acesta a fost lipsit.
Câtă vreme proprietarul a apreciat că folosinţa terenului poate fi transmisă prin constituirea unui drept de superficie, prejudiciul pentru neîncheierea unui astfel de contract nu poate fi decât cel cuantificat potrivit dreptului comun, constând în stabilirea, prin metoda comparaţiei, a chiriei de piaţă.
Pentru aceste considerente, reţinând legalitatea hotărârii pronunţate în apel, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de ambele părţi ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta A. S.A..
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Municipiul Ploieşti şi de pârâta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1632 din 17 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 februarie 2022.