Şedinţa publică din data de 15 martie 2022
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată la data de 26 aprilie 2018, pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 19.170.181 euro (respectiv 89.172.014 RON) reprezentând valoarea actualizată a obligaţiunii exterioare amortizabile 7% aur la purtător nr. 260.064 din 1931, emise de Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României şi garantată de Statul Român, 17 cupoane semestriale neplătite.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă:
Prin sentinţa civilă nr. 440 din data de 4 decembrie 2018, Tribunalul Argeş, secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
I.3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă:
Prin decizia civilă nr. 1366 din data de 25 iunie 2020, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A., a anulat sentinţa şi a reţinut cauza spre judecare.
Prin decizia civilă nr. 2013 din data de 29 aprilie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
A respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
II.1. Cererea de recurs:
Împotriva deciziei nr. 2013 din data de 29 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 21 iulie 2021 sub nr. x/2018.
Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant, în esenţă, a susţinut că hotărârea recurată este nelegală şi netemeinică, instanţa de apel neanalizând, în opinia sa, situaţia de fapt şi de drept şi nici probatoriul administrat în cauză.
Totodată, a apreciat că motivarea deciziei nu cuprinde de fapt analiza situaţie de drept la care a făcut referire prin toate înscrisurile depuse dosar, fiind vorba despre o solicitare de repunere în termen; a precizat că a depus planşe foto însoţite de note ce fac referire la momentul efectiv în care s-a luat cunoştinţă de existenţa titlurilor şi, implicit, la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie. În opinia sa, este repus în dreptul de a formula acţiunea.
A susţinut că art. 15 din Anexa A la Legea nr. 801/1931 privind titlurile de valoare ce fac obiectul acţiunii, stipulează că dreptul de a solicita rambursarea împrumutului se va prescrise în termen de 30 de ani de la data scadenţei acestuia, data împlinirii termenului suspensiv ce afectează raportul juridic obligaţional de împrumut, termen special ce a fost asumat expres de Statul Român, în calitate de co-debitor solidar, iar, conform art. 7 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 167/1958, dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau când a expirat termenul.
Recurentul-reclamant a mai învederat şi că, faţă de prevederile art. 5-VII din anexa A, invocată anterior, Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României s-a obligat şi, implicit, Statul Român a garantat, să menţină toate drepturile, avantajele, garanţiile, imunităţile şi privilegiile create pentru purtătorii obligaţiunilor, precum şi ca acestea să nu fie supuse niciun moment la revocare, modificarea sau reducere.
A subliniat că art. 16 din anexa A menţionează în mod expres faptul că nu va fi autorizată nicio schimbare a statutului Casei Autonome a Monopolurilor Regatului României sau a legii de autorizare a împrumutului, inclusiv a anexelor sale, dacă ar fi contrară purtătorilor de obligaţiuni, iar dispoziţiile art. 14 din anexa B prevăd că stipulaţiunile şi declaraţiunile cuprinse în aceste articole angajează Statul Român faţă de orice purtător de obligaţiuni şi cupoane.
De asemenea, a apreciat că dreptul la acţiune pentru valorificarea dreptului de creanţă, în cauză, a luat naştere la 1 aprilie 1971, însă trebuie avută în vedere, în acest context, împrejurarea că, începând cu anul 1945, ca urmare a instaurării regimului totalitar comunist, cetăţenii români s-au aflat în imposibilitate obiectivă de a recupera creanţele deţinute împotriva Statului Român, fapt de notorietate, instanţa urmând să aprecieze, în raport de prevederile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., că nu mai este necesară dovedirea acestui fapt.
A mai arătat recurentul-reclamant că, pe toată perioada cuprinsă între 1 aprilie 1971 şi 31 decembrie 1989, cursul termenului de prescripţie extinctivă, aplicabil în cauză, a fost suspendat, în baza prevederilor art. 13 lit. a) din Decretul-Lege nr. 167/1958, potrivit cărora, cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere.
În opinia sa, termenul special de prescripţie extinctivă de 30 de ani, prevăzut de Legea nr. 801/1931 a reînceput să curgă de la data de 1 ianuarie 1990, aceasta fiind data de la care deţinătorul unor astfel de obligaţiuni a avut posibilitatea efectivă şi reală de a valorifica dreptul de creanţă deţinut împotriva Statului Român, ca o consecinţă a dispariţiei cazului de forţă majoră, prin înlăturarea regimului comunist;
Totodată, a considerat că, şi dacă ar fi ignorate dispoziţiile art. 15 din Anexa A la Legea nr. 801/1931, trebuie observat că la aceeaşi soluţie juridică se ajunge şi prin aplicarea dreptului comun în materia prescripţiei extinctive la data naşterii raportului juridic obligaţional - data încheierii contractului de împrumut public, conform principiului tempus regit actum, respectiv C. civ. de la 1864, potrivit căruia termenul general de prescripţie era tot de 30 de ani, în conformitate cu dispoziţiile art. 1890 C. civ. 1864.
A susţinut că se impune a se avea în vedere că, în decursul anilor, Statul Român a încheiat o serie de acorduri pentru rezolvarea problemelor financiare în suspensie cu anumite state, în care au fost rezolvate şi probleme legate de astfel de titluri de valoare, chiar fiind încheiat în anul 2001, cu Suedia, un acord prin care a fost validată teoria moratoriului unilateral privind suspendarea/amânarea curgerii prescripţiei extinctive, avându-se în vedere tocmai termenul de prescripţie extinctivă stipulat de Legea nr. 801/1931; există o contradicţie evidentă cu motivarea deciziei recurate, iar dispoziţiile legale se aplică tuturor subiecţilor de drept, şi nu discriminatoriu, astfel că poate beneficia de aceleaşi condiţii de care au beneficiat cetăţenii altui stat.
Totodată, a arătat că, din practica judiciară depusă la dosarul cauzei, rezultă că textele de lege au fost interpretate în mod total diferit de instanţe, deşi situaţia de fapt şi de drept era aceeaşi, iar obiectul acţiunilor formulate era identic.
Prin urmare, a apreciat că, în speţă, cererea a fost formulată în interiorul termenului de prescripţie de 30 de ani, conform tuturor dispoziţiilor legale anterior menţionate, iar, prin cele arătate cu privire la Legea nr. 142/1998, intimatul-pârât a susţinut implicit existenţa Fondului special constituit, conform prevederilor art. 3, de Ministerul Finanţelor Publice la Casa de Depuneri pe seama şi la dispoziţia deţinătorilor de titluri de rente interne amortizate, însă nu a făcut dovada constituirii acestuia şi nici dacă au fost plătite sumele corespunzătoare titlurilor neîncasate.
A precizat că acest fond a fost blocat până în anul 1948 şi, conform Decretului nr. 124/1948, acesta a Fond a fost deblocat în întregime, menţionându-se că sumele corespunzătoare titlurilor neîncasate până la 15 august 1947 pot fi încasate în termen de un an de la data acestui act normativ (art. 2 din Decretul nr. 124/1948), urmând a fi stabilită şi valoarea acestora (art. 3 din acelaşi decret).
Recurentul-reclamant a mai arătat şi că obiectul cauzei este reprezentat de titlurile de valoare externe, emise în anul 1931, însă, la art. 1 din Legea nr. 142/1947, sunt enumerate toate titlurile chemate la plată, iar cele din 1931 nu au fost chemate la plată.
A susţinut şi că trebuie avut în vedere modul în care partea adversă a răspuns la adresa emisă de instanţă, necunoscându-se dacă acest Fond Special a fost înfiinţat numai scriptic sau a existat şi faptic, plătind deţinătorilor de titluri sumele corespunzătoare.
De asemenea, a învederat că s-a arătat că este de notorietate că, în ciuda intrării în vigoare a acestor prevederi, nimeni nu îndrăznea să formuleze în această perioadă o astfel de cerere de frica măsurilor represive pe care le-ar fi avut de suportat nu numai titularul pretenţiei, ci şi întreaga familie, iar, în situaţia în care s-ar reţine ca fiind îndeplinite dispoziţiile art. 1875 C. civ. 1864, care prevedeau întreruperea cursului prescripţiei pe perioada regimului comunist, termenul începea să curgă de la 1 ianuarie 1990, deci s-ar fi împlinit la data de 1 ianuarie 1995.
A învederat că trebuie observată contradicţia intimatului-pârât în propriile susţineri, în condiţiile în care în 1947 nu exista regimul comunist, în 1952 exista, putând accepta întreruperea cursului prescripţiei până la 1 ianuarie 1990.
Recurentul-reclamant a considerat că, şi în situaţia invocată de către partea adversă, a termenului de prescripţie de 5 ani, acesta începe să curgă de la momentul în care a luat efectiv cunoştinţă de existenţa obligaţiunilor de valoare - iulie 2017.
A precizat că, în perioada 15 aprilie 2014 - 22 februarie 2017, a executat o pedeapsă privativă de libertate, tatăl său decedând la 31 august 2015, dată la care era încarcerat, iar, în anul 2017, când a început să efectueze lucrări majore la imobilul moştenit de la părinţii săi, a intrat în posesia obligaţiunilor - nu a cunoscut ce reprezintă decât după ce a făcut demersuri pentru obţinerea de informaţii privitoare la acestea, precum şi la alte bunuri care păreau foarte vechi.
Raportându-se la momentul luării efective la cunoştinţă despre existenţa acestor obligaţiuni, iulie 2017, recurentul-reclamant a apreciat că termenul de prescripţie de 5 ani, invocat prin întâmpinare de către partea adversă, urmează a se împlini în anul 2022.
A subliniat că acţiunea a fost formulată în anul 2018, în interiorul termenului de prescripţie de 5 ani, în raport de momentul cunoaşterii existenţei acestor obligaţiuni, dar şi în cel de 3 ani invocat de către instanţă,
De asemenea, a mai susţinut că, fiind vorba despre titluri de valoare, bunuri mobile, sunt incidente dispoziţiile legale care prevăd că posesia acestora este o stare de fapt, că stăpânirea coincide în această situaţie cu starea de drept, reprezentată chiar de dreptul de proprietate, iar art. 22 din Decretul-Lege nr. 167/1958 prevede că dispoziţiile sale nu se aplică dreptului la acţiune privitor la dreptul de proprietate;
Consideră că sunt incidente dispoziţiile art. 12 din Decretul-Lege nr. 167/1958, intimatul-pârât reprezentând debitorul obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii stingându-se printr-o prescripţie deosebită, dar şi cele ale art. 8 din acelaşi act normativ care prevăd că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea; este persoană păgubită printr-o acţiune a statului, la un anumit moment, pe calea acţiunii formulate încercând recuperarea prejudiciului adus.
Concluzionând, a arătat că, prin acţiunea şi apelul pe care le-a formulat, precum şi prin toate celelalte note de şedinţă depuse la dosar, a făcut vorbire despre momentul efectiv al luării la cunoştinţă despre existenţa titlurilor, de momentul intrării efective în posesie şi, pe cale de consecinţă, a momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie, ceea ce echivalează cu o cerere de repunere în termen, fiind îndeplinite condiţiile de exercitare a acţiunii, chiar prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 167/1958.
A solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
II.2. Apărările formulate în cauză:
În cauză, nu a fost formulată întâmpinare.
II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:
În temeiul dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului, în cuprinsul acestuia constatându-se că părţile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate, că recursul este formulat şi motivat în termenul prevăzut de lege şi este legal timbrat, iar cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de formă reglementate de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii.
În ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a art. 486 alin. (1) C. proc. civ., raportorul a reţinut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Totodată, s-a arătat că, faţă de prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru urmează a aprecia dacă, în speţă, criticile formulate de către recurentul-reclamant pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de lege sau dacă este incidentă sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în măsura în care va trece peste această excepţie, va dispune asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare aflate la dosarul de recurs.
Recurentul-reclamant A. a depus punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, solicitând admiterea recursului.
Intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, în termen legal, nu a formulat punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.
Constatându-se încheiată procedura de filtru, prin rezoluţia din data de 17 februarie 2022, s-a fixat termen la data de 15 martie 2022, fără citarea părţilor, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., termen la care instanţa a reţinut cauza în pronunţare prin prisma excepţiei nulităţii recursului.
II.4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:
În condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.
Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.
Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
În speţă, deşi recurentul-reclamant a susţinut incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., această invocare este una pur formală, în condiţiile în care partea nu a adus critici concrete de nelegalitate hotărârii pronunţate de instanţa de apel, pe temeiul acestor cazuri de casare.
Astfel, pentru a respinge acţiunea ca fiind prescrisă, curtea de apel, analizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către intimatul-pârât, a reţinut că titlul de valoare deţinut de reclamant, a cărui valorificare este urmărită în prezenta cauză, este emis în cadrul unui împrumut extern contract de stat în anul 1931, astfel cum rezultă din cuprinsul titlului depus la dosar, coroborat cu actul normativ în baza căruia a fost emis şi prin care s-a autorizat Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României prin Legea nr. 801/1931 să încheie anumite împrumuturi externe.
În esenţă, a apreciat că nu poate fi avut în vedere un termen de prescripţie general de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ., după cum nu este aplicabil nici termenul special de prescripţie extinctivă de 30 de ani prevăzut de art. 15 din Anexa A la Legea nr. 801/1931, raportat la data maturităţii titlului, deoarece erau aplicabile dispoziţiile speciale prevăzute de art. 1907 C. civ., referitoare la termenul de 5 ani pentru obligaţiile având ca obiect prestaţii periodice socotite pe ani sau pe termene mai scurte.
A arătat că acest text legal se referă atât la principal, cât şi la dobânzi, astfel încât este aplicabil creanţei pretinse de recurentul-reclamant, în raport de natura obligaţiunilor emise în favoarea posesorului titlului la purtător, care presupuneau plata periodică de două ori pe an a rentelor, încadrându-se în dispoziţiile art. 1907 C. civ. menţionate.
Totodată, a constatat că recurentul-reclamant nu avea posibilitatea valorificării în justiţie a dreptului său pe durata regimului comunist, însă, raportat la această împrejurare, în condiţiile neîmplinirii termenului de prescripţie până la data intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958, nu pot fi reţinute argumentele reclamantului, întrucât capătă incidenţă şi prevederile tranzitorii din acest ultim act normativ - art. 24 din acest Decret prevede că "Dispoziţiile prezentului Decret sunt aplicabile şi prescripţiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripţie prevăzute în Decretul de faţă vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui Decret. Cu toate acestea, dispoziţiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripţie, rămân mai departe aplicabile, dacă termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate prin prezentul Decret.".
Totodată, a avut în vedere că, potrivit art. 25 din Decretul nr. 167/1958:
"Pe data intrării în vigoare a Decretului de faţă, se abrogă orice dispoziţii legale contrare prezentului Decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de faţă."
Prin urmare, a apreciat că prescripţiilor împlinite după intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 le sunt aplicabile dispoziţiile acestui decret, conform normelor tranzitorii prevăzute de acesta, termenul general de prescripţie fiind cel de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din acest act normativ.
În acest sens, dreptul reclamantului de a-şi valorifica în instanţă pretenţiile decurgând din titlul de valoare susmenţionat era supus unui termen de prescripţie de 3 ani, iar momentul de început al curgerii acestui termen nu poate fi, potrivit regulii generale instituite prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, decât cel al naşterii dreptului la acţiune.
Reţinând că recurentul-reclamant nu avea posibilitatea valorificării în justiţie a dreptului său pe întreaga perioadă a regimului comunist şi chiar dacă această împrejurare poate fi asimilată cazului de suspendare prevăzut de art. 13 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la forţa majoră, a constatat că, în speţă, cazul de încetare şi-a epuizat efectele la 1 ianuarie 1990.
Ca atare, a apreciat că de la această ultimă dată s-a născut dreptul la acţiune şi prin urmare această dată marchează începutul cursului prescripţiei şi a constatat că, la data formulării acţiunii, în 2018, termenul de prescripţie de trei ani era mult depăşit.
De asemenea a considerat că nu se mai pot reţine cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei ulterior datei de 1 ianuarie 1990, nici măcar împrejurarea precum încarcerarea reclamantului nemaiputând avea o asemenea semnificaţie, câtă vreme ea a intervenit mult după împlinirea termenului sus-menţionat.
Astfel, în speţă, pentru ca susţinerile formulate prin cererea de recurs să întrunească exigenţele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant ar fi trebuit să arate în concret de ce raţionamentul curţii de apel, astfel cum a fost anterior redat, contravine dispoziţiilor legale aplicabile speţei.
Deşi a făcut trimitere la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant nu a adus argumente care să susţină fie nemotivarea soluţiei pronunţate de curtea de apel, fie existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, ci a făcut referire la existenţa unei contradicţii în susţinerile părţii adverse în privinţa întreruperii cursului prescripţiei şi la o pretinsă contradicţie a faptului că Statul Român a încheiat o serie de acorduri prin care au fost rezolvate probleme legate de titluri de valoarea cu motivarea deciziei recurate.
Or, contradicţia la care se referă textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. trebuie să vizeze argumentele reţinute în considerentele deciziei recurate, în raţionamentul instanţei care a determinat pronunţarea soluţiei, atare împrejurări nefiind arătate de către recurentul-reclamant.
Nici din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., de asemenea, invocat de către recurentul-reclamant în cuprinsul cererii de recurs, nu pot fi identificate susţineri de natură a fi convertite în veritabile critici de nelegalitate, în condiţiile în care acesta, deşi a făcut trimitere la mai multe dispoziţii legale cuprinse în Legea nr. 801/1931, C. civ. de la 1864, Decretul-Lege nr. 167/1958, Legea nr. 142/1997 şi Decretul nr. 124/1948, nu a arătat în concret în ce fel, prin considerentele deciziei recurate, aceste dispoziţii au fost nesocotite sau greşit aplicate de către instanţa de apel.
Mai mult decât atât, în raţionamentul instanţei de apel au fost redate în mod explicit normele de drept ce reglementează prescripţia dreptului material la acţiune incidente în speţă, în succesiunea cronologică a acestora, raportat la reperele factuale din cauză.
Totodată, Înalta Curte constată că recurentul se referă la o pretinsă cerere de repunere în termenul de prescripţie, cerere ce nu a fost formulată de către acesta în cauză; în acest context, trebuie precizat că şi situaţia executării de către recurent a unei pedepse privative de libertate a fost evaluată de instanţa de apel din perspectiva unui posibil motiv de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie, ulterior datei de 1 ianuarie 1990, când acest termen a început să curgă.
Ca atare, se apreciază că simpla redare a conţinutul unor norme de drept nu poate fi considerată ca reprezentând o critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate, în contextul în care partea nu indică de ce raţionamentul instanţei care a pronunţat decizia recurată este greşit şi contrar dispoziţiilor legale pe care le indică drept aplicabile speţei sau de ce normele reţinute de către instanţă au fost greşit aplicate la situaţia de fapt stabilită.
În ceea ce priveşte celelalte aspecte invocate de către recurentul-reclamant referitoare la o pretinsă neanalizare a situaţiei de fapt şi a probatorului administrat în cauză, Înalta Curte constată că partea nu a dezvoltat aceste susţineri într-o manieră care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exprimarea nemulţumirii cu privire la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţa de apel, în baza constatărilor ce au relevanţă în opinia acesteia din perspectiva excepţiei analizate şi care a dus la respingerea acţiunii ca prescrisă, neputând tinde a demonstra nelegalitatea hotărârii recurate.
Or, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate. Cu alte cuvinte, criticile recurentului-reclamant vizând stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în niciun motiv de nelegalitate, şi nu doar în cele invocate, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar în cauză instanţa de apel şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.
Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al părţii cu privire la soluţionarea litigiului său.
Din expunerea argumentelor evocate de recurentul-reclamant rezultă că acestea susţin, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, în condiţiile în care recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate sub aspectul legalităţii acesteia, iar instanţa de recurs verifică dacă hotărârea atacată a fost pronunţată cu respectarea sau cu încălcarea dispoziţiilor legale.
Prin urmare, cum susţinerile formulate de recurentul-reclamant nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Aşa fiind, cum criticile formulate de recurentul-reclamant nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2013 din data de 29 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2022.