Şedinţa publică din data de 17 martie 2022
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 28 februarie 2019, dosar nr. x/2019, în cadrul căreia reclamanta a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.A. la plata sumei de 387.597,86 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aplicată sumei de 645.683,27 RON, acordată cu titlu de lipsă de folosinţă a unor imobile aparţinând reclamantei, pentru perioada 01.11.2010 - 29.01.2019, la plata sumei de 106.630 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) ocazionate de judecarea dosarului nr. x/2010 (nr. 7445/1285/2010* în rejudecare), precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aplicate asupra sumei de 106.630 RON. S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata de cheltuieli de judecată în cauza dedusă judecăţii, respectiv suma de 1.000 RON/lună onorariu avocat, de la data formulării cererii până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Pârâta, în apărare, a învederat că a achitat integral debitul: suma de 283.310 RON prin OP nr. x/29.01.2019, dobânda legală la această sumă, respectiv 89.511,70 RON prin OP nr. x/29.01.2019 şi nr. y/29.01.2019, suma de 645.683,27 RON reprezentând echivalentul sumei de 135.668 euro prin OP nr. x/29.01.2019, iar cheltuielile de judecată prin OP nr. x/29.01.2019.
A arătat că suma de 645.683,27 RON pentru care se solicită daune interese moratorii a fost stabilită prin decizia nr. 2/16.01.2019 a ÎCCJ, fiind achitată la 29.01.2019. Totuşi, reclamanta pretinde că suma ar fi trebuit achitată în 01.11.2010, cu aproape 10 ani înainte de a fi fost stabilită prin hotărâre judecătorească, susţinere care, în opinia pârâtei, sfidează logica elementară.
A învederat că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe O.G. nr. 13/2011, respectiv O.G. nr. 9/2000, ambele acte normative stabilind că dobânda penalizatoare este datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă, o aplicare a regulii generale prevăzute de art. 1535 C. civ.. Or, o obligaţie stabilită prin hotărâre judecătorească în 2019 nu putea fi scadentă în anul 2010.
Prin sentinţa nr. 1405 din 4 septembrie 2019,Tribunalul Specializat Cluj a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei civile -Tribunalul Galaţi, reţinând că pretenţiile reclamantei nu sunt determinate dintr-o acţiune economică, ci din valorificarea unor atributelor dreptului de proprietate al pârâtei.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Tribunalul Galaţi, secţia I civilă prin sentinţa civilă nr. 395 din 7 iulie 2020 a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă, în privinţa pretenţiilor aferente perioadei 01.11.2010-27.02.2016 şi a respins aceste pretenţii, ca fiind prescrise.
A admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare aferentă perioadei 28.02.2016-29.01.2019, calculată asupra sumei reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului -teren şi construcţii - în suprafaţă de 916 mp, datorată pentru perioada 01.11.2010-28.02.2017.
Pe chestiunea dobânzilor, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că solicitarea reclamantei nu tinde la o dublă reparaţie pentru acelaşi prejudiciu, întrucât în litigiul anterior s-a stabilit prin hotărâre judecătorească o valoare în bani ca echivalent al lipsei de folosinţă a imobilului, dar reclamanta a suferit şi un prejudiciu distinct, cauzat de lipsa de folosinţă a sumei de bani ce s-a stabilit ca echivalent pentru lipsa de folosinţă a bunului imobil. Pretenţiile reclamantei au fost întemeiate pe O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, acte normative care stabilesc că dobânda penalizatoare este datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă şi pentru fiecare zi de întârziere, nu pentru prestaţii cuantificate global.
Cu privire la data la care obligaţia a devenit scadentă, Tribunalul Galaţi a statuat că nu are importanţă data pronunţării deciziei nr. 2/16.01.2019 a Înaltei Curţi (prin care s-a stabilit obligaţia pârâtei de a plăti contravaloarea fructelor civile) întrucât pârâta a lipsit-o pe reclamantă de folosinţa bunului său, iar pentru întârzierea în a plăti această lipsă de folosinţă datorează şi dobândă penalizatoare.
Pe chestiunea cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, prima instanţă a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., pe lângă existenţa culpei procesuale trebuie să existe un prejudiciu constând în cheltuielile efectuate în legătură cu procesul, iar răspunderea părţii care a căzut în pretenţii există numai în limita cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea procesului. Or, reclamanta nu a dovedit că sumele pretinse cu acest titlu au legătură strictă şi indisolubilă cu litigiul.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, prin decizia nr. 27A din 22 februarie 2021 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta S.C. B. S.A. şi de pârâta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 395 din data de 07.07.2020 a Tribunalului Galaţi, pronunţată în dosarul nr. x/2019.
Instanţa de apel a menţinut soluţia procesuală a primei instanţe cu motivarea că în speţă operează efectul pozitiv al deciziei nr. 2/16.01.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la acordarea unei dobânzi legale aferente prejudiciului încercat ca urmare a lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 916 mp şi a halei pentru perioada 22.11.2007-22.11.2010, astfel încât pe baza aceluiaşi temei de drept reţinut - O.G. nr. 13/2011- a constatat că soluţia instanţei de fond de acordare a acesteia pentru perioada ulterioară 28.02.2016-29.01.2019 este legală şi temeinică.
A apreciat că nu trebuie dovedit prejudiciul pentru lipsa de folosinţă a banilor ce constituie contravaloarea fructelor civile. Cu privire la termenul de scadenţă, a apreciat că este incident art. 550 din C. civ., potrivit căruia dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi.
II. Recursul
Împotriva deciziei nr. 27A din 22 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâta.
1. Recursul formulat de reclamanta S.C. B. S.A. (societate în insolvenţă, prin administrator judiciar C.).
Critica pe care o formulează în recurs se referă la modul în care instanţa de apel a soluţionat cererea sa privind acordarea cheltuielilor de judecată în valoare de 106.630 RON efectuate în primul litigiu, ce a făcut obiect al dosarului nr. x/2010 şi dobânzi penalizatoare pentru lipsa de folosinţă a acestei sume precum şi plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului litigiu.
Recurenta-reclamantă a descris istoricul litigiului şi a arătat că referitor la acordarea cheltuielilor de judecată instanţa de fond nu a făcut justa lor apreciere, iar, în apel, critica sa nu a fost primită. Astfel, susţine că prin memoriul de apel a menţionat că au fost achitate cheltuielile de judecată din dosarul nr. x/2010 şi. în rejudecare, dosarul nr. x/2010.
Pe parcursul derulării litigiului în instanţă, între reclamantă şi apărătorul său a fost negociat un contract cu valoare lunară pentru întreaga perioadă de desfăşurare a litigiului, contractul semnându-se anual, iar valoarea lunară a contractului a fost de 1000 RON+TVA. Începând din luna aprilie 2018, onorariul avocaţial a fost fără TVA. La dosar a depus copie de pe contractul de asistenţă juridică iniţial şi actul adiţional, în care este menţionat foarte clar că pentru asistenţa juridică în dosar nr. x/2010 se datorează onorariu lunar în valoare de 1000 RON.
La dosarul cauzei au fost depuse dovezile achitării onorariului (facturi şi extrase de cont din care rezultă dovada plăţii) şi cu toate acestea instanţele de fond au apreciat că această solicitare este neîntemeiată, pe motiv că nu s-a depus la dosar şi copia contractului anual de asistenţă juridică, pentru că pe o anumită perioadă valoarea facturilor şi plăţilor a fost mai mare.
Această constatare a instanţei de apel este nelegală şi contrară prevederilor art. 452 din C. proc. civ., care stabileşte că acordarea cheltuielilor de judecată se face în baza dovezilor depuse la dosar până la închiderea dezbaterilor.
Având în vedere că la dosar există dovezile de plată a onorariului, iar cheltuielile de judecată se acordă pe baza acestor dovezi este evident că nu era nevoie de depunerea la dosar şi a contractelor de asistenţă juridică anuale, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a contestat plata onorariului, iar, pe de altă parte, contractul de asistenţă juridică priveşte numai părţile contractante.
Susţinerea că nu se pot acorda cheltuieli de judecată pentru faptul că nu s-au depus la dosar copii de pe contractele de asistenţă juridică, fără să se facă o solicitare expresă din partea instanţei de judecată referitoare la această obligaţie, este nelegală. Raţiunea pentru care în contractul iniţial s-a stabilit că se vor încheia contracte de asistenţă juridică anuale a fost aceea că la începerea litigiului nu se cunoştea cât va dura acesta, iar, pentru că reclamanta a avut nevoie de asistenţă juridică permanentă, valoarea lunară a contractului, o anumită perioadă de timp, a fost mai mare decât 1000 RON. Onorariul pentru asistenţa juridică din dosar nr. x/2010 a fost negociat şi stabilit în anul 2010 pentru întreaga perioadă de desfăşurare a litigiului în instanţă.
În aceste condiţii, consideră că hotărârea instanţei de apel cu privire la cheltuielile de judecată în dosarul nr. x/2010 este nelegală şi se impune casarea ei şi rejudecarea apelului.
Solicită schimbarea în totalitate a hotărârii instanţei de fond, obligarea intimatei la plata sumei de 106.630 RON cheltuieli de judecată datorate din primul litigiu, la plata de dobândă legală penalizatoare asupra acestei sume, precum şi a cheltuielilor de judecată cauzate cu prezentul litigiu, constând în onorariu avocaţial lunar în valoare de 1000 RON, până la data depunerii prezentului recurs şi cheltuielile la zi, până la finalizarea cauzei.
În drept, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
2. Recursul formulat de pârâta S.C. A. S.A.
Recurenta-pârâtă a prezentat starea de fapt şi istoricul litigiului dintre părţi, solicitând admiterea recursului pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.
În esenţă, se critică soluţia de acordare a dobânzilor penalizatoare, modul de calcul şi calificarea naturii juridice a acestora, nemulţumirea pârâtei vizând următoarele aspecte:
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată conţine o motivare contradictorie din modul greşit în care instanţa de apel a reţinut că îşi produce efectele autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în primul litigiu dintre părţi.
Instanţa de apel a reţinut incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, dar nu şi a efectului său negativ, nemotivând de ce nu l-a valorificat. Trimiterea la o autoritate de lucru judecat inexistentă şi întemeierea soluţiei din apel pe aceasta echivalează, în opinia sa, cu o lipsă de motivare, aspect care se circumscrie motivului de recurs cuprins în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Curtea de Apel Galaţi, în considerentele hotărârii atacate a redat un pasaj din decizia nr. 2/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în litigiul anterior dintre părţi, în al doilea ciclu procesual, din care ar rezulta că instanţa a soluţionat procesul pe alt fundament decât răspunderea civilă delictuală. Această chestiune a considerat Curtea că se impune cu autoritate de lucru judecat, astfel încât nu a mai analizat primul său motiv de apel.
A arătat că a făcut referire la natura juridică a răspunderii pentru a explica instanţelor de fond că reclamanta a solicitat, de fapt, o dublă reparaţie. Indiferent, însă, de tipul răspunderii, referirea la art. 483-485 din vechiul C. civ. făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 2/2019 a servit la modalitatea de determinare a prejudiciului (fructele civile) şi a calculării lui, nicidecum la dobânzile pe care le-ar putea produce fructele civile.
O altă critică în cadrul acestui motiv de recurs vizează o motivare contradictorie a deciziei recurate în ceea ce priveşte calificarea dobânzii ca fiind dobânda legală penalizatoare ce se aplică în cazul unei activităţi derulate de către profesionişti.
Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că raporturile dintre profesionişti trebuie să se nască dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între aceştia şi o autoritate contractantă, al cărui obiect să fie furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea şi executarea lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de construcţii civile.
Ca instanţă de apel, Tribunalul Galaţi a reţinut că litigiul care a generat emiterea titlului executoriu a fost reprezentat de o acţiune în revendicare, având capăt accesoriu acordarea de despăgubiri, iar cauza juridică a pretenţiilor reclamantei nu a fost determinată de activitatea economică desfăşurată de părţile litigante. Aşadar, raporturile dintre părţi nu sunt determinate de calitatea de profesionişti a părţilor, astfel încât nivelul dobânzii legale penalizatoare nu poate fi calculată prin raportare la reglementările legale ce se aplică raporturilor juridice dintre profesionişti.
Aceste hotărâri sunt definitive şi privesc dobânda aferentă aceloraşi despăgubiri pentru care reclamanta a solicitat dobândă şi în prezenta cauză.
Rezultă de aici că argumentele folosite de instanţa de apel pentru determinarea tipului de dobândă care se aplică în speţă sunt contradictorii.
Se critică şi faptul că al doilea motiv de apel, fundamentat pe ideea lipsei unui temei legal pentru aplicarea dobânzilor la despăgubirile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, a fost respins fără ca instanţa să facă o analiză a acestei critici, reţinând că menţiunile din hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2010 se impun cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu şi preluând ca temei de drept în prezenta cauză dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, act normativ care se aplică profesioniştilor, astfel cum este definită această sintagmă de C. civ.
Din perspectiva faptului că instanţa de apel a făcut referire la dispoziţiile art. 1535 alin. (1) teza I din C. civ., care reprezintă o situaţie de excepţie de la reglementarea legală care prevede că daunele-interese trebuie să fie dovedite, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atât timp cât nu există o argumentare a instanţei în acest sens.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.
Critica întemeiată pe acest motiv vizează faptul că instanţa de apel a reţinut incidenţa în speţă a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi a extins aplicarea acestuia dincolo de graniţele sale.
Principiul autorităţii lucrului judecat ar fi trebuit să o împiedice pe pârâtă să repună în discuţie într-un nou proces, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi derulat între aceleaşi părţi, toate argumentele şi apărările pe care le avea la dispoziţie, întrucât, conform art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.
Recurenta a susţinut că eroarea instanţei de apel constă în faptul că a preluat din hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010 şi le-a aplicat mot-a-mot în cauza de faţă, fără a observa că sunt anumite circumstanţe care aduc particularitate prezentului litigiu. Astfel, o primă chestiune asupra căreia instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a autorităţii de lucru judecat este cea referitoare la acordarea dobânzii.
Instanţa de apel, fără a face o cercetare proprie, a considerat că se impune cu autoritate de lucru judecat acordarea de daune-interese moratorii pentru perioada ulterioară anului 2010, în condiţiile în care, în primul ciclu procesual daunele s-au acordat pentru perioada 22.11.2007-22.11.2010.
În hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2010 nu au fost acordate dobânzi pentru perioada 22.11.2007-22.11.2010, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, ci dobânzile au fost acordate prin raportare la despăgubirile aferente perioadei 22.11.2007-22.11.2010, ce au fost calculate începând cu data introducerii acţiunii, 22.11.2010, şi până la plata efectivă.
Cu alte cuvinte, instanţa care a acordat daunele-interese moratorii pentru perioada 22.11.2007-22.11.2010, nu a calculat dobânzile pentru fiecare zi întârziere din acest interval, progresiv, ci a aplicat dobânzile începând din data de 22.11.2010, calculate la suma totală formată din despăgubirile pentru întreaga perioadă cuprinsă între 22.11.2007 şi 22.11.2010.
Aşadar, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a autorităţii de lucru judecat, întrucât instanţele soluţionând primul litigiu dintre părţi, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, nu au dispus niciodată acordarea daunelor-interese în modul în care instanţa de apel a reţinut că ar fi făcut-o.
Din acest considerent, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat prin extrapolarea efectului ei într-un mod nesusţinut de lege, decizia recurată fiind nelegală în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.
De asemenea, instanţa de apel a considerat că există autoritate de lucru judecat asupra acordării daunelor-interese zi cu zi, fără ca instanţele din dosarul nr. x/2010 să fi stabilit lucru acesta.
Instanţa de apel soluţionând în acest mod solicitarea pârâtei a încălcat principiul neînrăutăţirii situaţiei pârâtei în propria cale de atac, cuprins în art. 481 din C. proc. civ., întrucât prima instanţă nu a calificat astfel dobânda datorată.
Pârâta a criticat în apel faptul că sentinţei pronunţate de prima instanţă îi lipseşte fundamentul legal pentru aplicarea dobânzilor la despăgubirile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, cu motivarea că obligarea sa la repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a imobilelor, în cuantum de 135.568 euro (645.683,27 RON la data de 29.01.2019), reprezintă repararea prejudiciului cauzat prin fapta pârâtei, iar obligarea sa şi la repararea prejudiciului cauzat prin neplata celor 135.568 euro ar reprezenta o dublă reparare pentru acelaşi prejudiciu (lipsa de folosinţă a imobilelor) cauzat prin aceeaşi faptă (ocuparea imobilelor).
Instanţa de apel a respins această critică, reţinând că, în ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de apel, fundamentat pe ideea lipsei unui temei legal pentru aplicarea dobânzilor la despăgubirile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, menţiunile din hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2010 se impun cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, iar temeiul indicat în hotărârile respective urmează a fi preluat ca temei de drept şi-n prezenta cauză - O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.
Acest considerent este greşit, întrucât dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 reglementează cuantumul dobânzii acordate pentru neplata unor obligaţii la termen, nu dreptul material care justifică acordarea daunelor-interese.
Dreptul substanţial ce conţine referiri la daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti îl reprezintă dispoziţiile art. 1535 din C. civ., care trebuie coroborate cu celelalte dispoziţii materiale incidente obligaţiilor şi răspunderii civile delictuale. Instanţa de apel nu a analizat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1535 din C. civ., a altor dispoziţii din materia răspunderii civile sau a altor instituţii, astfel că doar indicarea generală a actului normativ reprezentat de O.G. nr. 13/2011 nu reprezintă o motivare juridică satisfăcătoare.
Dacă ar fi procedat la o analiză juridică a acestui motiv de apel, instanţa ar fi trebuit să se pronunţe şi asupra chestiunii susţinute de pârâtă de-a lungul procesului, inclusiv în apel: acordarea daunelor moratorii în acest dosar reprezintă o dublă reparare a aceluiaşi prejudiciu.
Nu este incidentă o autoritate de lucru judecat cu privire la dobânzi, aşa cum s-a arătat, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dispus nimic cu privire la dobânzile aplicate despăgubirilor, datorarea acestora, motivul şi perioada pentru care s-ar datora. Instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la datorarea fructelor pentru a-şi fundamenta soluţia de acordare doar a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilelor. Extrapolarea acestui raţionament pentru a justifica soluţia de respingere a apelului trebuia în mod concret argumentată, întrucât situaţia juridică din dosarul de faţă prezintă specificitatea aplicării sau nu a unor daune moratorii unor despăgubiri şi, mai ales, trebuia menţionat momentul de la care aceste daune ar putea să se aplice.
Se critică şi faptul că instanţa de apel a făcut o confuzie între cele două tipuri de fructe civile care au fost solicitate în dosarul nr. x/2010 şi în prezentul dosar. Astfel, Curtea a suprapus raţiunea pentru acordarea primelor peste cea de acordare a celor din urmă. Despăgubirile acordate în dosarul nr. x/2010 au fost determinate prin raportarea la fructele civile pe care reclamanta nu a putut să le perceapă, iar acestea au fost acordate zi cu zi, iar, în prezenta cauză se solicită fructele pentru lipsa de folosinţă a sumei de bani, ca echivalent valoric al despăgubirilor.
Instanţa de apel a arătat, în principal, că temeiul legal pentru acordarea daunelor-interese solicitate de reclamantă se impune cu autoritate de lucru judecat din dosarul nr. x/2010 şi este reprezentat de O.G. nr. 13/2011, dar a încercat şi o argumentare proprie a soluţiei, reţinând că în cazul daunelor-interese moratorii, a dobânzilor stabilite pentru întârzierea în executarea unei obligaţii în bani sau evaluabile în bani, ori a penalităţilor stabilite pentru întârzierea executării, legea acordă dreptul creditorului de a cere debitorului întocmai cuantumul acestora, aşa cum a fost convenit (în cazul existenţei unei clauze penale) sau cuantumul stabilit de legiuitor prin O.G. nr. 13/2011 şi O.G. nr. 9/2000 fără a fi obligat să dovedească vreun prejudiciu şi că susţinerea pârâtei că daunele pretinse în cauză trebuie dovedite nu are fundament legal.
Referitor la prima chestiune, precizarea instanţei asupra datorării daunelor-interese ca urmare a întârzierii executării unei obligaţii la termen reprezintă ceea ce a susţinut pârâta în faţa instanţei de fond şi a criticat în apel, dar în alt sens faţă de cel reţinut de instanţa de apel. Obligaţia de reparare a prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a banilor nu este o obligaţie care să curgă zi cu zi, cum a considerat instanţa de apel, pentru că nu este o obligaţie cu termen. Aceasta este o obligaţie care devine exigibilă abia la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, în speţă în 16.01.2019, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia menţionată anterior. De la acest moment există dreptul subiectiv de creanţă al reclamantei de a primi despăgubirile pentru încălcarea dreptului subiectiv de proprietate şi abia după acest moment se poate angaja o răspundere a pârâtei pentru neplata la termen a despăgubirilor, constând în dobânda legală.
Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor de drept material considerând că obligaţia de plată a daunelor-interese pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a imobilelor este scadentă în fiecare zi a perioadei de timp în care încălcarea dreptului de proprietate a subzistat.
Indiferent dacă este o răspundere delictuală sau o datorie specifică de plată a fructelor născută din privarea de folosinţă, obligaţia de plată a acestor daune-interese devine exigibilă abia după ce instanţa de judecată obligă pe cel vinovat la plata acestora, iar, până la acel moment, persoana vătămată are dreptul de a cere repararea prejudiciului sau are posibilitatea de a renunţa la acest drept.
Referitor la momentul la care această obligaţie a ajuns la scadenţă, în mod eronat instanţa de apel a considerat că această obligaţie de plată a unei sume de bani a devenit scadentă în anul 2010. Aceasta deoarece este exclus ca o creanţă să devină exigibilă înainte de a fi devenit certă şi lichidă, iar, în ceea ce priveşte creanţa de 645.683,27 RON, aceasta a devenit certă şi lichidă doar la momentul pronunţării deciziei nr. 2/16.01.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reclamanta a solicitat şi a primit în litigiul anterior suma de 645.683,27 RON cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a unui imobil, iar, în litigiul prezent, pretinde, ca despăgubiri, suma de 387.597,86 RON cu titlu de lipsă de folosinţă a sumei de 645.683,27 RON, deşi a fost plătită reclamantei suma datorată în 29.01.2019, la 14 zile după pronunţarea deciziei care a instituit acest drept de creanţă al reclamantei.
A susţinut că reclamanta încearcă de fapt o îmbogăţire nedreaptă, prin maximizarea câştigului pe care ar putea să-1 obţină pe seama pârâtei, solicitând o dublă reparare pentru lipsa de folosinţă a bunului său. Cât timp reclamanta nu a suferit şi un alt prejudiciu distinct, ea nu este îndrituită a solicita o reparaţie suplimentară faţă de cea primită deja.
Soluţia instanţei de apel de respingere a acestei apărări a pârâtei reprezintă o încălcare sau aplicarea greşită a normelor de drept material, criticabilă din prisma motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
- O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează greşita calificare a dobânzii ca fiind dobânda legală penalizatoare dintre profesionişti.
Instanţa de fond nu a precizat tipul dobânzii legale datorate, iar instanţa de apel a făcut o precizare cu privire la acest aspect, ce a fost consemnată în încheierea de şedinţă din data de 17.02.2021, reţinând că prin regulator de competenţă cauza a fost declinată la secţia civilă. Cu toate acestea, în considerentele deciziei atacate a făcut aplicarea O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală penalizatoare în raporturile dintre profesionişti.
Prin urmare, dobânda legală aplicabilă în speţă este cea de drept comun şi nu dobânda legală aplicabilă în raporturile dintre profesionişti, iar soluţia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs regăsit în art. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
III. Apărările formulate în cauză
Recurenta - reclamantă S.C. B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pârâtei, considerând că sunt critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, cele vizând modul de soluţionare a excepţiei de lucru judecat, greşita acordare a dobânzilor şi greşita lor calificare. Pe fond, a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta S.C. A. S.A.
Recurenta - pârâtă S.C. A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat instanţei înlăturarea apărărilor formulate prin întâmpinare atât privitoare la nulitatea cererii de recurs, cât şi la respingerea recursului ca nefondat.
Prin întâmpinare, a formulat apărări la recursul părţii adverse, solicitând să se constate, prioritar, că recursul este nul pentru neîncadrarea criticilor în motive de legalitate, iar, dacă se va trece de această excepţie, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta S.C. B. S.A. şi de pârâta S.C. A. S.A. sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Recursul pârâtei S.C. A. S.A
Motivele de recurs invocate de pârâtă privesc fondul cauzei se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.
Pentru a răspunde motivelor de recurs, trebuie lămurit dacă în speţă au fost aplicate corespunzător dispoziţiile legale ce reglementează autoritatea de lucru judecat şi regimul juridic al acordării dobâzilor penalizatoare. Aşa fiind, se impune a releva că, anterior prezentei cauze, între părţi s-a mai derulat un litigiu finalizat cu decizia nr. 2 din 16 ianurie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Primul litigiu derulat între părţi a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, soluţionându-se acţiunea în revendicare imobiliară formulată la data de 22 noiembrie 2010 de reclamanta S.C. B. S.A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.A. şi S.C. D. S.R.L., bunurile imobile revendicate aparţinând iniţial Întreprinderii de Utilaj Greu, care a intrat într-un proces de divizare în anul 1991.
Reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri, după cum urmează: a) suma de 1048.772,16 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor menţionate pe ultimii 3 ani, începând cu noiembrie 2007 până în noiembrie 2010, cu dobânda legală calculată de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă; b) contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor, constând în echivalentul unei chirii de 14 RON/mp fără TVA pentru teren şi hala de producţie şi de 20 RON/mp fără TVA pentru spaţiile reprezentând birouri, până la predarea efectivă a spaţiilor ocupate abuziv. Printr-un alt petit, a solicitat obligarea pârâtei la demolarea zidului despărţitor construit nelegal pe proprietatea sa.
Prin cerere reconvenţională, pârâta S.C. A. S.A. a solicitat rectificarea unor înscrisuri CF cu privire la suprafeţele de teren revendicate şi instituirea unor servituţi de trecere pentru anumite parcele.
S.C. Combinatul de Utilaj Greu S.A. a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei S.C.A. S.A., solicitând respingerea acţiunii principale şi admiterea cererii reconvenţionale.
Prin sentinţa civilă nr. 360 din 23.06.2016 a Tribunalului Cluj a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. D. S.R.L., au fost respinse, ca neîntemeiate, acţiunea principală, cererea reconvenţională şi cererea de intervenţie accesorie. Hotărârea a fost apelată de părţile cauzei.
Prin decizia nr. 168 din 22 februarie 2017, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în ceea ce priveşte revendicarea imobilelor. A respins cererile accesorii de demolare a zidului despărţitor, rectificare CF cu privire la casa scărilor aferente construcţiei P+2E. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, a respins apelurile pârâtei şi ale intervenientei accesorii.
Prin hotărârea din 5 aprilie 2017, Curtea de Apel Cluj a dispus completarea deciziei civile nr. 168/2017 a Curţii de Apel Cluj şi a admis capătul din cererea principală referitor la despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor revendicate până la predarea efectivă, şi anume 2 euro/mp lunar pentru terenul de 916 mp până la predarea lui efectivă către reclamantă; despăgubiri în sumă de 2 euro/mp/lună contravaloare lipsă de folosinţă a imobilului revendicat, teren în suprafaţă de 916 mp constând în hală şi 523 mp constând în birouri şi spaţii cu altă destinaţie, până la predarea efectivă a imobilului către reclamantă.
Prin decizia de casare nr. 1543 din 11.10.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 168 A din 22 februarie 2017 şi a hotărârii de completare a dispozitivului din Camera de consiliu de la 5 aprilie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2010, a casat hotărârile recurate şi a trimis cauza Curţii de Apel Cluj, spre rejudecare. A respins excepţia lipsei de interes şi excepţia nulităţii recursului invocate de intimata- reclamantă S.C. B. S.A.
Cu privire la petitul privind revendicarea, instanţa de recurs a îndrumat ca, în rejudecare, instanţa de apel să analizeze şi să stabilească valenţa contractului autentic de vânzare cumpărare nr. x din 28.02.2017 intervenit între părţi, după pronunţarea soluţiei de către instanţa de apel, măsura în care bunurile în litigiu fac obiectul acestui contract şi dacă el reprezintă o recunoaştere a dreptului pretins de reclamantă.
După primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 59 din 11 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul reclamantei, a admis în parte acţiunea principală şi a obligat pârâta S.C. A. S.A la plata sumei de 283.310 RON despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului teren în suprafaţă de 916 mp şi hală de producţie, înscrise în CF x nr. cad. x, pentru perioada 22 noiembrie 2007-22 noiembrie 2010, cu dobânda legală aferentă acestei sume calculată de la data de 22 noiembrie 2010 şi până la achitarea integrală.
A respins capetele de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară, obligarea la demolarea zidului despărţitor, rectificarea de carte funciară şi plata despăgubirilor până la predarea imobilelor revendicate. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins apelul pârâtei şi al intervenientului accesoriu. A respins, ca nefondate, apelurile pârâtei şi intervenientei accesorii.
A compensat parţial onorariile de avocat şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 10916,5 RON cheltuieli de judecată parţiale, la fond şi apel.
În rejudecare, curtea de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 480 din C. civ., reţinând că reclamanta în calitate de proprietar are dreptul de a se bucura de posesia şi folosinţa bunului, iar, dacă a fost lipsită de aceste prerogative, are dreptul la fructe civile, în conformitate cu art. 483 din C. civ.
Cererea reclamantei, de a fi obligată pârâta la plata dobânzii legale calculată până la predarea imobilelor revendicate în conformitate cu Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, a fost respinsă.
Prin hotărârea din 27 iunie 2018, Curtea de Apel Cluj, admiţând cererea reclamantei, a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 59/2018 cu privire la denumirea corectă a pârâtei. A fost respinsă cererea referitoare la petitul privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă a celor trei imobile revendicate, până la predarea efectivă, considerându-se că acest aspect poate face obiect al controlului de legalitate în calea de atac.
Prin decizia nr. 2 din 16 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, admiţând numai recursul reclamantei, a modificat în parte decizia atacată şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 135.568 euro, echivalent în RON la cursul BNR la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului teren în suprafaţă de 916 mp şi hală de producţie pe perioada decembrie 2010- februarie 2017, intervalul dintre data promovării acţiunii şi cea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prin care pârâta a dobândit proprietatea asupra bunului imobil. A menţinut celelelalte dispoziţii ale deciziei.
Instanţa de recurs a reţinut în considerente că reclamantei i se cuvin fructele civile în temeiul art. 480, 483 din C. civ., reţinând că situaţia de fapt nu s-a modificat, pe acest aspect, până la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare între părţi.
Înalta Curte va analiza motivele de recurs şi apărările părţilor prin raportare la statuările intrate în autoritate de lucru judecat în litigiul derulat anterior între părţi, în principal cu privire la dobânda datorată pentru perioada 2010-2019, având în vedere obiectul acţiunii în pretenţii fomrulată în litigiul pendinte.
i) Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că deşi pârâta a criticat în cererea de recurs motivarea contradictorie a hotărârii şi insuficienta motivare, argumentele invocate privesc greşita aplicare a autorităţii de lucru judecat şi a dispoziţiilor legale aplicabile dobânzii penalizatoare, aspecte ce vor fi subsumate art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.
ii) Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., raportat la considerentele deciziei atacate, este fondată critica referitoare la efectele autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 2/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Esenţial pentru soluţionarea prezentului litigiu este stabilirea limitelor în care operează autoritatea de lucru judecat prin raportare la tranşarea disputelor judiciare prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile purtate între părţi anterior prezentei cauze.
Astfel, aşa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, în al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a pronunţat Decizia nr. 59 din 11 aprilie 2018, prin care a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 360 din 23 iunie 2016 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamantă împotriva pârâtei şi, în consecinţă, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 283.310 RON despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, teren în suprafaţă de 916 mp şi hală de producţie, înscrise în CF, pentru perioada 22.11.2007 - 22.11.2010, cu dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data de 22.11.2010 şi până la achitarea integrală.
Au fost respinse capetele de cerere având ca obiect: revendicare imobiliară; obligare la demolarea zidului despărţitor, rectificare de carte funciară şi plata despăgubirilor până la predarea imobilelor revendicate. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins apelul pârâtei şi al intervenientului accesoriu.
Rezultă din considerentele deciziei nr. 59/2018 a Curţii de Apel Cluj că cererea de acordare despăgubirilor cu dobânda legală calculate până la predarea imobilelor revendicate, ulterior anului 2010, a fost respinsă, având în vedere dispoziţiile Ordonanţei nr. 13/2011, sub imperiul căreia s-au născut relaţiile dintre părţi.
Prin decizia nr. 2 din 16 ianuarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul reclamantei, a fost modificată în parte decizia nr. 59 din 11 aprilie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, fiind obligată pârâta S.C. A. S.A. la plata sumei de 135.568 euro, echivalent în RON la cursul BNR la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului teren în suprafaţă de 916 mp şi hală de producţie pe perioada decembrie 2010 - februarie 2017. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate. A fost respins, ca nefondat, recursul pârâtei.
Aşadar, prin decizia instanţei de recurs a fost obligată pârâta la plata sumei de 135.568 euro în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului teren în suprafaţă de 916 mp şi hală de producţie pentru perioada 2010-2017, fără însă a se pronunţa şi cu privire la obligaţia de plată a dobânzii pentru aceeaşi perioadă.
Într-adevăr, în considerentele deciziei nr. 2/2019 s-a reţinut, în primul rând, că aplicarea unei dobânzi legale asupra sumei recunoscute cu titlu de despăgubiri pentru perioada ulterioară învestirii instanţei, de la data de 22.11.2010 până la achitarea integrală a debitului, nu acoperă prejudiciul creat prin lipsirea proprietarului de unul dintre atributele dreptului său (folosinţa). În al doilea rând, instanţa a reţinut că dobânda are doar aptitudinea de a acoperi prejudiciul cauzat prin întârziere în executarea obligaţiei pecuniare puse în sarcina pârâtei.
Înalta Curte, analizând motivarea instanţei din litigiul derulat anterior între părţi, reţine că argumentul referitor la dobânzi nu are caracter decisiv pentru soluţionarea cauzei, constituind o prezentare a problemei de drept prin intermediul căreia instanţa a urmărit să fundamenteze natura juridică a obligaţiei principale de acordare a despăgubirilor pentru încălcarea dreptului de proprietate prin lipsa de folosinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 480, art. 483 C. civ., în perioada 2010-2017. De altfel, prin dispozitiv pârâta a fost obligată numai la plata sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, nu şi la dobânzi, realizându-se o delimitare faţă de instanţa de apel.
În consecinţă, efectele autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 2 din 16 ianuarie 2019 privesc următoarele aspecte: a) obligarea pârâtei la plata sumei de 283.310 RON, reprezentând contravaloarea lispsei de folosinţă pentru perioada 2007-2010, cu dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data de 22.11.2010 şi până la achitarea integrală (prin menţinerea dispoziţiei din hotărârea instanţei de apel cu privire la aspectul menţionat); b) obligarea pârâtei la plata sumei de 135.568 euro în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lispsei de folosinţă pentru perioada 2010-2017 (având în vedere că din decizia nr. 59/2018 a Curţii de Apel Cluj rezultă că cererea de acordare despăgubirilor cu dobânda legală calculate până la predarea imobilelor revendicate, ulterior anului 2010, a fost respinsă).
Aşa fiind, Înalta Curte, în dezacord cu instanţa de apel, reţine că aplicarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu presupune extinderea efectelor autorităţii de lucru judecat asupra obligaţiei de plată a dobânzii pentru suma de 135.568 euro în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 2010-2017.
Trebuie subliniat că prezentul litigiu are ca obiect obligarea pârâtei S.C. A. S.A. la plata sumei de 387.597,86 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aplicată sumei de 645.683,27 RON, acordată cu titlu de lipsă de folosinţă a unor imobile aparţinând reclamantei, pentru perioada 01.11.2010 - 29.01.2019, la plata sumei de 106.630 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) ocazionate de judecarea dosarului nr. x/2010 (nr. 7445/1285/2010* în rejudecare), precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aplicate asupra sumei de 106.630 RON.
S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata de cheltuieli de judecată în cauza dedusă judecăţii, respectiv suma de 1.000 RON/lună onorariu avocat, de la data formulării cererii până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Dacă s-ar accepta ideea că efectele autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 2 din 16 ianuarie 2019 se întind şi asupra obligaţiei de plată a dobânzii de către pârâtă pentru suma de 135.568 euro în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lispsei de folosinţă pentru perioada 2010-2017, atunci ar însemna că reclamanta are titlu care poate fi pus în executare.
Or, chiar obiectul prezentului litigiu demonstrează că reclamanta însăşi apreciază că nu are titlu pentru dobânda penalizatoare aplicată sumei de 645.683,27 RON cu privire la perioada 2010-2019, urmărind să-l constituie prin hotărâre judecătorească.
iii) Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Critica referitoare la greşita calificare a dobânzii ca fiind cea aplicabilă între profesionişti în temeiul dispoziţiilor din O.G. nr. 13/2011 este fondată.
Analiza acestui motiv de recurs trebuie realizată din perspectiva aplicării principiului accesorium sequitur principale, obligaţia accesorie depinde de soarta obligaţiei principale, care este de natură civilă, nu comercială.
Înalta Curte reţine că obligaţia principală decurge dintr-un raport juridic civil şi nu dintr-un raport juridic între profesionişti, astfel cum a fost interpretată această noţiune prin Decizia nr. 18/2016 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, şi cum, de altfel, s-a reţinut prin decizia nr. 2/2019 a Înaltei Curţi prin care a fost stins litigiul iniţial dintre părţi.
În acest context, trebuie luat în considerare efectul juridic pe care îl produce sentinţa nr. 1405 din 4 septembrie 2019 a Tribunalului Specializat Cluj, prin care a fost declinat competenţa de soluţionare a prezentului litigiu în favoarea secţiei civile, pe considerentul că nu se impune o competenţă specializată întrucât pretenţiile reclamantei nu îşi au izvorul într-o acţiune economică, ci într-una civilă decurgând din valorificarea unor atribute ale dreptului de proprietate al pârâtei. De altfel, acest aspect privind natura juridică a litigiului, nici ulterior declinării de competenţă nu a făcut obiectul dezbaterii contradictorii a părţilor.
Este nefondată critica referitoare la temeiul juridic care a fundamentat soluţia de obligare a sa la plata despăgubirilor, constând în contravaloarea fructelor civile ca echivalent al lipsei de folosinţă al bunului imobil revendicat, având în vedere că în cauza pendinte, obiectul acţiunii este obligarea pârâtei la plata dobânzii pentru suma acordată prin deciziei nr. 2/2019 a ÎCCJ, chestiune distinctă de acţiunea promovată în litigiul anterior care a avut ca obiect despăgubiri pentru lipsa de folosinţă asupra imobilelor în litigiu pentru perioadele: 2007 -2010 şi 2010-2017. În acest context, temeiul de drept al acordării dobânzii legale este O.G. nr. 13/2011, pentru obligaţiile de plată scadente, în situaţia neexecutării acestora, prejudiciul fiind prezumat.
Curtea de apel a reţinut corect că, faţă de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă prin decizia nr. 2/16.01.2019, instanţa în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, nu a fost învestită cu o acţiune civilă în răspundere delictuală, astfel încât nu a avut a analiza îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru perioada 22 noiembrie 2010 (data cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010) şi 28 februarie 2017 (data transferului dreptului de proprietate de la reclamantă la pârâtă). Temeiul de drept al acordării echivalentului bănesc al prejudiciului suferit de reclamantă a fost art. 483 din C. civ., text legal valorificat de instanţă consecinţă constatării, în cadrul acţiunii în revendicare, că proprietarul a fost lipsit de dreptul de folosinţă, ca atribut al dreptului său de proprietate ce a fost recunoscut pe cale judecătorească.
Este fondată şi critica că în motivarea instanţei de apel s-a realizat o echivalenţă juridică între cele două tipuri de fructe civile care au fost solicitate în dosarul nr. x/2010 şi în prezentul dosar.
Astfel, aşa cum s-a arătat în precedent, în dosarul nr. x/2010 obiectul principal al acţiunii a fost solicitarea de a obliga pârâta la plata contravalorii pentru lipsa de folosinţă a imobilelor, fructele civile pe care reclamanta nu a putut să le perceapă, iar acestea au fost acordate zi cu zi. În cauza pendinte, obiectul acţiunii constă în solicitarea de obligare la plata dobânzilor pentru o sumă stabilită în dispozitivul hotărârii judecătoreşti definitive, decizia nr. 2 din 16 ianurie 2019 ce constituie titlul ce consacră dreptul de creanţă al reclamantei. Cele două tipuri de acţiuni au obiecte diferite, fiecare având alte temeiuri de fapt şi de drept şi, în consecinţă cu un regim juridic diferit, ceea ce înseamnă că, în cauza de faţă, temeiul de drept este conţinut în dispoziţiile art. 1 alin .(3) din O.G. nr. 13/2011, stabilirea dobânzii prin raportare la suma stabilită prin decizia Înaltei Curţi.
Dobânda legală penalizatoare are natura juridică a daunelor-interese moratorii şi sunt datorate, în principiu, din ziua scadenţei obligaţiei de plată, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1535 C. civ. care prevăd că "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, în cunatumul prevăzut de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege(...)"
Or, esenţial în cauză este stabilirea momentului scadenţei obligaţiei stabilite în sarcina pârâtei, prin raportare la decizia nr. 2/2019 şi momentul achitării sumei ce face obiectul obligaţiei principale, respectiv contravaloarea lispei de folosinţă a imobilelor pentru perioada 2010-2017.
Critica vizând încălcarea principiului neînrăutăţirii situaţiei pârâtei în propria cale de atac se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7, în sensul că vizează greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale ce reglementează autoritatea de lucru judecat prin raportare la hotărârile pronunţate în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010
Faţă aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8, recursul pârâtei este fondat şi urmează să fie admis, urmând ca decizia să fie casată şi trimisă spre rejudecare.
Recursul reclamantei E. S.A.
Cu privire la critica vizând cheltuielile de judecată efectuate în primul litigiu dintre părţi, în dosarul nr. x/2020, se reţine că prin decizia civilă nr. 59 din 11 aprilie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a compensat parţial onorariile de avocat şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 10916,5 RON cheltuieli de judecată parţiale, la fond şi apel, aspect nerecurat de reclamantă.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în prezentul litigiu, reproşul reclamantei priveşte atât faptul că nu au fost corect valorificate probele administrate pe acest aspect, dar şi o lipsă a instanţei de apel de a cenzura devolutiv hotărârea primei instanţe.
Dacă pe aspectul probelor critica nu ar putea fi primită întrucât vizează o chestiune de netemeinicie, pe cel de al doilea aspect, critica ţine de evocarea prevederilor art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., perspectivă din care critica se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba despre norme de procedură a căror încălcare se sancţionează cu nulitatea, chiar dacă recurenta a invocat în mod explicit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Se constată că instanţa de apel nu a realizat o veritabilă analiză a acestui motiv de apel formulat de reclamantă, astfel încât critica sa pe acest aspect este fondată.
Aşa, fiind faţă de aspectele prioritare care s-au impus analizei în cadrul recursului pârâtei şi care au determinat casarea cu trimitere spre rejudecare, aceeaşi soluţie se impune şi cu privire la recursul reclamantei, pentru realizarea unei judecăţi unitare a cauzei, cu luarea în considerare a argumentelor prezentate în precedent.
În consecinţă, ambele recursuri vor fi admise şi decizia din apel casată cu trimitere, urmând ca la rejudecare să se ţină seama de dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu necesitatea lămuririi raportului juridic dintre părţi pornind de la chestiunile litigioase rezolvate deja prin statuări juridicţionale care au autoritate de lucru judecat.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ. raportat la art. 497 din acelaşi Cod, recursurile formulate de reclamanta B. S.A. şi de pârâta S.C. A. S.A. vor fi admise, se va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta B. S.A. (societate în insolvenţă, prin administrator judiciar C.) şi de pârâta A. S.A. împotriva deciziei nr. 27A din 22 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2022.