Şedinţa publică din data de 31 martie 2022
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată la 24 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A. a chemat în judecată împotriva pârâţilor Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, SRI Dâmboviţa şi B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor Statul Roman prin Ministerul Finanţelor în solidar cu ceilalţi pârâţi la plata sumei de 1.000.000 USD, reprezentând daune morale pentru lezarea gravă a demnităţii, cinstei şi onoarei, poziţiei socio-profesionale şi politice, ce au avut consecinţe grave asupra sănătăţii fizice şi psihice, atât a reclamantului cât şi a familiei sale.
În susţinerea cererii sale, a arătat că a fost supus suferinţelor generate de deportarea familiei sale, în anul 1957, că a fost confiscată averea familiei de către comunişti, astfel încât au fost nevoiţi să ducă un trai de subzistenţă, fiind supuşi unor abuzuri pentru simplu motiv că au fost consideraţi chiaburi. A considerat că trebuie să fie dezdăunat de pârâţi pentru persecuţia politică la care a fost supus.
În drept, reclamantul a invocat atât legea specială-Legea nr. 221/1990 cât şi dispoziţiile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 2206 din 23 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă cererea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 formulată în contradictoriu cu pârâţii Serviciul Român de Informaţii şi B., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă cererea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prescrisă.
A fost respinsă cererea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru faptele săvârşite anterior anului 1990, ca prescrisă.
A fost respinsă cererea, în rest, ca neîntemeiată.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia nr. 1235A din 5 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2206 din 23 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, SRI Dâmboviţa şi B..
A fost obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON către intimatul B..
4. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei nr. 1235A din 5 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs.
Recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată este nelegală, înţelegând să invoce excepţia de ordine publică a nelegalităţii deciziei, având în vedere că instanţa de apel a soluţionat cauza la primul termen de judecată, în lipsa procurorului şi fără ataşarea în copie certificată a dosarelor aflate în arhiva CNSAS.
În opinia sa, respingerea probelor solicitate denotă că judecătorii au interes personal, străin de lege, prin care să exonereze pârâţii de răspundere, iar decizia recurată nu se întemeiază pe adevărul judiciar stabilit prin probe, ceea ce contravine art. 6 CEDO.
Considerentele deciziei sunt sumare, instanţa motivând decizia atacată generic, argumentele fiind confuze şi contradictorii.
În continuare, recurentul-reclamant a arătat că, prin decizia pronunţată, instanţa i-a încălcat dreptul la apărare consacrat în art. 24 din Constituţie şi art. 6 CEDO, în sensul că, în timp ce pârâţilor le-a luat în considerare toate solicitările, în ceea ce îl priveşte, cu ignorarea principiului disponibilităţii, i-a fost respinsă cererea de ataşare a dosarelor CNSAS în apărare.
Atât hotărârea primei instanţe, cât şi decizia instanţei de apel sunt nemotivate şi încalcă dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., care obligă judecătorul să afle adevărul şi să aplice corect legea.
Cu ocazia judecării cauzei au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, ceea ce i-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru a fi asigurat accesul la dublu grad de jurisdicţie, ca o garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti.
În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimatul-pârât B. a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul-reclamant a transmis prin e-mail răspuns la întâmpinare, prezentând aspecte ce ţin de fondul litigiului şi solicitând, în esenţă, respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât B..
6. Procedura de filtru.
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.
Prin raport s-a reţinut că hotărârea atacată este susceptibilă să fie atacată cu recurs, calea de atac este declarată în termen, iar criticile formulate pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.
Prin încheierea din 03 februarie 2022, completul de filtru nu a găsit incidentă excepţia nulităţii recursului, valorificând opinia raportorului, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. şi a fixat termen, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac cu care a fost învestită Înalta Curte în prezenta cauză.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
În cererea sa de recurs, recurentul reclamă faptul că la dezbaterea apelului nu a fost prezent reprezentantul Ministerului Public, nemulţumire exprimată prin sintagma " excepţie de nelegalitate".
Aceasta, însă, este o veritabilă critică în recurs, întrucât recurentul invocă, de fapt, încălcarea unei reguli de procedură a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, chestiune ce va fi analizată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Se reţine că, în materie civilă, participarea procurorului este reglementată de dispoziţiile cuprinse în Titlul III cu denumirea marginală "Participarea Ministerului Public în procesul civil".
Participarea procurorului în procesul civil poate fi facultativă în condiţiile art. 92 alin. (2) conform căruia procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor sau obligatorie în condiţiile art. 92 alin. (3) potrivit cu care în cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, prin încheierea de şedinţă din 5 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.R.I. şi B. în ceea ce priveşte pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009; excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile formulate în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009; excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală săvârşite anterior anului 1990.
Prin urmare, în prezenta cauză, instanţa a rămas învestită cu pretenţiile reclamantului întemeiate pe răspunderea civilă delictuală pentru faptele săvârşite ulterior anului 1990 şi cu pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile legii speciale privind acordarea de despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice şi dictatura comunistă, Decretul-lege nr. 118/1990, îndreptate împotriva Statului prin Ministerul Finanţelor Publice, acte normative care nu prevăd obligativitatea participării procurorului în condiţiile textului legal anterior citat.
Raportat la situaţia de fapt stabilită de instanţele inferioare, ce nu poate fi cenzurată devolutiv în recurs, şi luând în considerare actele cauzei, se constată că nu se poate reţine nici incidenţa art. 92 alin. (2) din C. proc. civ., de vreme ce Ministerul Public nu şi-a manifestat interesul în a participa la soluţionarea cauzei.
În consecinţă, critica se priveşte ca fiind nefondată.
Recurentul critică şi modul în care instanţele de fond au apreciat asupra utilităţii administrării unor probe solicitate şi în care a interpretat probele administrate în cursul judecăţii.
Înalta Curte reţine că interpretarea probelor administrate de instanţele de fond este o operaţiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele relevante pentru soluţionarea cauzei.
Totodată, stabilirea chestiunilor de fapt ale procesului aparţine judecătorilor fondului cauzei, care încuviinţează probele în raport de teza probatorie propusă şi de utilitatea lor în dezlegarea aspectelor litigioase.
În acest demers, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare, aşa cum dispune art. 264 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin urmare această critică nu poate fi primită, având în vedere că prin recurs pot fi supuse controlului judiciar numai aspecte de nelegalitate, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.
Critica referitoare la o motivare echivocă şi sumară a deciziei atacate nu este fondată.
În susţinerea motivelor de apel reclamantul a formulat mai multe argumente, iar instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţia care-i incumba în baza art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. de a răspunde tuturor motivelor de apel formulate.
Înalta Curte constată că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Sub acest aspect, se observă că susţinerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, în limitele învestirii instanţei de apel conform art. 477 C. proc. civ.
Hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de textul legal, întrucât instanţa de apel a expus în cuprinsul decizie atacate argumentele ce au determinat formarea convingerii sale şi a răspuns chestiunilor deduse judecăţii prin intermediul motivelor de apel formulate de către reclamant, analizând cauza în limitele cadrului procesual cu care a fost învestită.
Astfel, considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigenţelor legale privind obligativitatea pronunţării asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără ca prin aceasta instanţa de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al părţii, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în mod implicit şi prin raţionamente logice, la toate aspectele deduse judecăţii.
Atacând cu apel hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul nu a adus nicio critică punctuală încheierilor de şedinţă pronunţate anterior pronunţării sentinţei apelate şi nici nu a argumentat de ce, în opinia sa, soluţia dată excepţiilor procesuale invocate este nelegală.
În acest context al analizei, faptul că, analizând cererea cu care a fost învestită, Curtea a ajuns la aceleaşi concluzii, ce au impus confirmarea soluţiei procesuale a primei instanţe nu semnifică o nemotivare a hotărârii, în sensul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanţa de apel având doar obligaţia de a pronunţa o soluţie legală, chiar dacă aceasta se sprijină pe aceleaşi argumente ca cele reţinute de prima instanţă
Este cert, raportat la cele arătate mai sus şi consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanţa de apel şi-a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, aceasta fiind în concordanţă cu actele şi lucrările dosarului şi textele legale incidente în cauză, fără însă a depăşi limitele învestirii, faţă de obiectul şi limitele procesului, stabilite prin cererile recurentului.
În ceea ce priveşte critica privind superficialitatea motivării pe aspectul calificării încheierii pronunţate la 5 octombrie 2018 (ca fiind interlocutorie şi nu preparatorie) şi limitele devoluţiunii, nici aceasta nu poate fi primită.
Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 235 din C. proc. civ. încheierea prin care au fost admise cele trei excepţii (a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.R.I. şi B. în ceea ce priveşte pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009; a prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile formulate în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009; a prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală săvârşite anterior anului 1990) are caracterul unei încheieri interlocutorii, nu preparatorii cum a reţinut Curtea, dar acest aspect nu ar putea prezenta relevanţă sau crea vreo vătămare procesuală recurentului, câtă vreme această încheiere poate fi atacată doar odată cu fondul, conform art. 248 alin. (5) din C. proc. civ., aspect reţinut în mod corect de instanţa de apel.
Aşa cum s-a arătat, recurentul nu a indicat expres că înţelege să atace cu apel şi această încheiere, iar, potrivit art. 477 C. proc. civ., instanţa de apel nu putea proceda la o nouă judecată în fond decât în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, aşa cum rezultă din adagiul tantum devolutum quant.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil şi exercitarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., implică atât o responsabilitate a părţilor privind administrarea procesului, dar şi faptul că rolul activ al instanţei în materie probatorie are un caracter facultativ şi subsidiar.
Faptul că judecătorii nu pot suplini lipsa de interes a părţilor litigante în desfăşurarea procesului este statuat şi în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, respectiv Hotărârea din 28 martie 2000 în Cauza Janquie et Ledun c. France, prin care s-a stabilit că, pentru îndeplinirea misiunii lor "naturale" de a tranşa un litigiu, tribunalele au nevoie să obţină cooperarea părţilor, care sunt ţinute să-şi expună pretenţiile în mod clar, neambiguu şi rezonabil structurate şi să şi le probeze.
Pentru considerentele expuse, nefiind îndeplinite condiţiile cerute pentru incidenţa cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1235A din 5 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2022.