Ședințe de judecată: Iunie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 907/2022

Decizia nr. 907

Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Bârlad la 18 noiembrie 2016, sub nr. x/2016 şi, ulterior, pe rolul Tribunalului Vaslui, secţia civilă la 13 iunie 2017, sub nr. x/2017, urmare declinării competenţei de soluţionare a cauzei prin sentinţa civilă nr. 695 din 25 aprilie 2017 a Judecătoriei Bârlad, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, obligarea acesteia la plata sumei de 237.896,10 RON pentru repararea prejudiciului produs prin rezilierea abuzivă a contractului de concesiune nr. x din 27 aprilie 2012.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Bârlad; excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la obligarea sa la plata sumei de 15.208 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea subvenţiei încasate de reclamantă pentru suprafaţa de păşune în anul 2013, concesionată prin contractul de concesiune nr. x din 27 aprilie 2016, în temeiul răspunderii civile delictuale, în raport de sentinţa civilă nr. 708/CA din 30 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. x/2013; excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire capătul de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 16.003 RON, reprezentând daune materiale pentru contravaloarea subvenţiei pe care reclamanta ar fi încasat-o pentru suprafaţa de păşune pe anul 2013, concesionată în baza aceluiaşi contract de concesiune.

2. Hotărârea Tribunalului Vaslui

Prin încheierea din 26 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Vaslui, secţia civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentinţa nr. 412 din 9 mai 2017, Tribunalul Vaslui, secţia civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere privind prejudiciul solicitat de reclamantă, constând în subvenţia APIA pentru anul 2013; a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Pochidia, obligând-o pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 145.350,35 RON, cu titlu de despăgubiri materiale; a obligat pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat; a luat act de declaraţia reclamantei cu privire la solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Iaşi

Prin decizia nr. 705 din 2 decembrie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, ca inadmisibil, apelul incident formulat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin Primar, împotriva încheierii din 26 septembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Vaslui, secţia civilă; a admis apelul formulat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin Primar, împotriva sentinţei nr. 412 din 9 mai 2019, pronunţate de Tribunalul Vaslui, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte; a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin Primar; a obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 8.583 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate la fond; a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 412 din 9 mai 2019, pronunţate de Tribunalul Vaslui, secţia civilă; a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 705 din 2 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă au formulat recurs reclamanta A. şi pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin Primar.

4.1 Motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă A..

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a dat o calificare greşită actelor şi faptelor deduse judecăţii, reţinând în mod greşit şi nelegal că exercitarea abuzivă a dreptului de reziliere unilaterală a contractului atrage o răspundere civilă contractuală, iar nu delictuală.

Detaliind motivele de nelegalitate ale deciziei Curţii de Apel Iaşi, recurenta a arătat că în mod nelegal, instanţa de apel a dat o calificare juridică greşită actelor şi faptelor deduse judecăţii de către reclamantă, reţinând existenţa unei răspunderi civile contractuale, cu încălcarea astfel a dispoziţiilor art. 22 şi art. 479 C. proc. civ. (ceea ce s-ar circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), pe de o parte, şi cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15, art. 1349, art. 1350, art. 1353 şi art. 1357 C. civ. (ceea ce s-ar circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), pe de altă parte.

În sinteză, prin motivele de recurs se susţine că instanţa de apel a dat o calificare greşită actelor şi faptelor deduse judecăţii, reţinând în mod greşit şi nelegal, că exercitarea abuzivă a dreptului legal de reziliere unilaterală a contractului atrage o răspundere civilă contractuală şi nu delictuală, cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

Chiar şi în condiţiile în care a considerat că răspunderea civilă este una contractuală şi, astfel, a constatat că prima instanţă a dat o calificare juridică greşită actelor şi faptelor deduse judecăţii, instanţa de apel a dispus în mod nelegal schimbarea sentinţei primei instanţe şi a respins acţiunea reclamantei în totalitate (şi, practic, ca inadmisibilă) fără a realiza o rejudecare a fondului litigiului conform noii calificări juridice date acţiunii; consecinţa constatării unei pretinse calificări juridice greşite a primei instanţe era rejudecarea fondului din perspectiva noii calificări juridice, instanţa de apel fiind obligată să dispună: fie anularea sentinţei primei instanţe (cu reţinere sau trimitere spre rejudecare, după cum erau îndeplinite condiţiile uneia dintre tezele art. 480 alin. (3) C. proc. civ.), fie să realizeze judecata devolutivă a fondului litigiului (în lumina noii calificări juridice), după dezbateri prealabile ale părţilor antamate în acest sens, cu posibilitatea de respingere a apelului (dacă soluţia la care s-a oprit prima instanţă este în sine corectă, însă se impune o substituire a motivării, cel puţin, în drept) sau, după caz, de admitere a apelului şi schimbare în tot sau în parte a sentinţei.

Susţine recurenta că, în mod nelegal, instanţa de apel a respins apelul reclamantei "automat şi fără a mai fi necesară analizarea criticilor prezentate de aceasta". Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a promovat o acţiune în despăgubiri, solicitând obligarea pârătei la plata sumei de bani "pentru repararea prejudiciului produs prin rezilierea abuzivă a contractului de concesiune nr. x din 27.04.2012", deci acţiunea reclamantei vizează antrenarea răspunderii civile a pârâtei, fapta ilicită invocată fiind exercitarea abuzivă de către pârâtă a dreptului de reziliere unilaterală a contractului de concesiune (abuzul acestui drept fiind confirmat cu autoritate/putere de lucru judecat de decizia civilă nr. 613/A din 04.05.2016 a Tribunalului Vaslui care a constatat definitiv nulitatea absolută a declaraţiei pârâtei de reziliere unilaterală a contractului).

De asemenea, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat existenţa unui abuz de drept din partea pârâtei (pag. 3-4/11) şi, cunoscând aspectele doctrinare şi jurisprudenţiale (care ar fi supuse controversei) asupra calificării răspunderii civile în caz de abuz de drept în executarea unui contract, reclamanta a problematizat natura răspunderii civile a pârâtei. Astfel, reclamanta a considerat în principal că rezilierea unilaterală abuzivă a contractului atrage răspunderea civilă delictuală (pag. 4-5/11), dar a acceptat şi faptul că ar putea fi calificată ca o răspundere civilă contractuală (pag. 5/11), fără ca, pentru speţa concretă, să aibă vreo relevanţă deosebită în scopul urmărit de către reclamantă (repararea integrală a prejudiciului suferit) dacă este vorba despre o răspundere delictuală sau contractuală.

Instanţa de apel s-a limitat doar la calificarea juridică a răspunderii civile a pârâtei conform acţiunii promovate de reclamantă, a constatat că ar fi vorba despre o răspundere civilă contractuală şi nu delictuală şi, pe baza acestei constatări a unei calificări juridice greşite a primei instanţe, a admis apelul pârâtei şi a respins în totalitate acţiunea, respingând automat şi apelul reclamantei, fără a mai realiza o nouă judecată devolutivă asupra fondului litigiului specifică apelului.

Se susţine în cadrul cererii de recurs că, pe de o parte, rezilierea nu este o obligaţie a creditorului obligaţiei contractuale neexecutate de cocontractant, ci un drept aşa cum stipulează expres art. 1549 C. civ., creditorul obligaţiei contractuale neexecutate având un drept de opţiune între executarea silită a obligaţiei şi invocarea rezilierii contractului, nicidecum o obligaţie, iar invocarea rezilierii unilaterale cu rea-credinţă are semnificaţia unei exercitări abuzive a dreptului de opţiune între remediile pentru neexecutare.

Pe de altă parte, susţine că rezilierea unilaterală a unui contract este un drept care izvorăşte din lege şi regimul său juridic este stipulat de lege (art. 1552 C. civ.) şi nicidecum din contractul concret încheiat de părţi (cum este în speţă contractul de concesiune în discuţie). Aşadar, nefiind în situaţia încălcării unei obligaţii stipulate de însuşi contractul, rezilierea unilaterală exercitată abuziv ca faptă ilicită culpabilă plasează răspunderea civilă în sfera delictuală, fiind vorba în fapt despre obligaţia generală de prudenţă şi diligentă de a nu prejudicia pe nimeni conform art. 1349 alin. (1) C. civ.

Mai arată recurenta că trebuie avute în vedere influenţele directe ale caracterului abuziv în exercitarea dreptului la reziliere unilaterală prevăzut de art. 1552 C. civ. asupra naturii juridice a răspunderii civile care să sancţioneze cu daune-interese abuzul de drept. Potrivit art. 15 C. civ., "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe", iar conform art. 1353 C. civ., "cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv". Per a contrario, se arată că cel care cauzează un prejudiciu prin exerciţiul abuziv al drepturilor sale este obligat să îl repare.

Or, susţine recurenta, noţiunea de abuz de drept presupune exercitarea dreptului subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii şi moralei, cu rea-credinţă şi cu depăşirea limitelor sale, iar abuzul de drept este calificat ca fiind o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, răspunderea pentru abuzul de drept nefiind altceva decât o formă particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale.

Aşadar, recurenta apreciază că este total nelegală decizia instanţei de apel care a calificat răspunderea civilă a pârâtei pe baza actelor şi faptelor deduse judecăţii ca fiind una contractuală şi care a apreciat în mod eronat că ceea ce reclamanta îi reproşează pârâtei ar fi încălcarea contractului de concesiune încheiat între părţi, deşi în realitate a invocat ca faptă ilicită exercitarea abuzivă de către pârâtă a dreptului de reziliere unilaterală a contractului de concesiune şi nu încălcarea vreunei obligaţii din contract.

Ca atare, apreciază că instanţa de apel a dat o interpretare greşită normelor de drept material care reglementează abuzul de drept (art. 15 C. civ.), răspunderea pentru exerciţiul abuziv al drepturilor subiective (art. 1353 C. civ.), răspunderea civilă delictuală (art. 1349 şi 1357 C. civ.) şi răspunderea civilă contractuală (art. 1350 alin. (1) şi (2) C. civ.). Aceasta a considerat în mod greşit şi nelegal că ar fi vorba despre o neexecutare a unei obligaţii contractuale a pârâtei prin invocarea abuzivă a rezilierii unilaterale şi a plasat nelegal răspunderea pentru exercitarea abuzivă a dreptului (de reziliere unilaterală) conferit de lege (art. 1552 C. civ.) în sfera răspunderii civile contractuale, ceea ce constituie un motiv de nelegalitate conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Iaşi conform calificării juridice corecte - răspundere civilă delictuală.

Pe de altă parte, recurenta a afirmat că stabilind că este vorba, în speţă, despre o răspundere civilă contractuală, instanţa de apel, admiţând apelul pârâtei şi respingând acţiunea reclamantei fără a realiza o soluţionare efectivă a apelurilor şi o nouă judecată asupra fondului litigiului, conform noii calificări juridice, a încălcat dispoziţiile art. 22, art. 476, art. 477, art. 479 şi art. 480 C. proc. civ. ceea ce atrage sancţiunea nulităţii şi constituie astfel un motiv de nelegalitate încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs are în vedere ipoteza subsidiară în care se constată corecta calificare juridică a răspunderii civile ca fiind cea de răspundere civilă contractuală (cum a reţinut instanţa de apel) şi nu cea delictuală (cum a reţinut prima instanţă), caz în care instanţa de apel era obligată să asigure o rejudecare a fondului litigiului conform noii calificări juridice, or prin decizia instanţei de apel a fost respinsă (practic, ca inadmisibilă) acţiunea reclamantei, fără a se realiza o soluţionare efectivă a apelurilor şi o nouă judecată asupra fondului litigiului.

Referitor la concluzia instanţei în sensul că, "în cauza de faţă, reclamanta tinde să obţină antrenarea răspunderii pârâtei pe baza regulilor mai favorabile ale art. 1349 şi 1357 şi următoarele C. civ., ceea ce reprezintă o încălcare a art. 1350 alin. (3) C. civ..", recurenta critică faptul că nu se menţionează în niciun fel care ar fi acele reguli ale răspunderii civile delictuale care ar fi mai favorabile, iar pe de altă parte, susţine că acţiunea sa vizează antrenarea unei răspunderi civile a pârâtei, fără a conta dacă răspunderea civilă a pârâtei ar fi calificată ca delictuală sau contractuală.

Totodată, în ciuda trimiterii de către instanţa de apel la decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 11/05.08.1965 şi la dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ., recurenta susţine că nu a formulat o acţiune mixtă prin care să urmărească în vreun fel combinarea regulilor răspunderii delictuale cu cele ale răspunderii contractuale ci, consideră că în principal ar fi o răspundere delictuală, dar ar accepta că s-ar putea da o calificare de răspundere contractuală, dar nici într-un caz nu pretinde existenţa unei acţiuni contractuale principală cu o acţiune delictuală în subsidiar cum este ipoteza deciziei de îndrumare.

În fapt, scopul urmărit de către reclamantă a fost acela de a-şi asigura repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a faptei ilicite a pârâtei de exercitare abuzivă a dreptului de reziliere unilaterală a contractului de concesiune, fiind irelevant pentru reclamantă faptul că repararea acestui prejudiciu ca urmare a acestei fapte ilicite s-ar realiza în cadrul răspunderii civile delictuale sau contractuale.

În al doilea rând, recurenta apreciază că, în mod eronat, instanţa de apel a susţinut că principiul disponibilităţii ar fi împiedicat-o la o analiză devolutivă asupra fondului litigiului şi ar fi obligat-o la o respingere ca inadmisibilă a acţiunii reclamantei, din perspectiva faptului că aceasta ar viza o răspundere civilă delictuală neluând în considerare limitele principiului disponibilităţii şi nici ale rolului activ al judecătorului în ceea ce priveşte temeiul de drept aplicabil.

Se susţine că nu constituie o derogare de la principiul disponibilităţii dreptul instanţei de a da calificarea corectă unei cereri de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac, a cărei denumire a fost stabilită greşit de către părţi, întrucât instanţa nu procedează la schimbarea obiectului sau a cauzei juridice a acţiunii, ci îi fixează numai denumirea procedurală legală.

În acest context, apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. ce dispune faptul că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, această dispoziţie extinzând dreptul de calificare al instanţei şi la alte acte procedurale, în afara cererii de chemare în judecată şi a căii de atac. Aşadar, în ciuda a ceea ce lasă de înţeles instanţa de apel în decizia sa, calificarea juridică exactă dată de către judecător, diferită de cea a reclamantului, nu echivalează cu a face abstracţie de principiul disponibilităţii.

În al treilea rând, solicită recurenta a fi avut în vedere faptul că dacă situaţia de fapt expusă de reclamantă ar fi fost calificată greşit, întrucât rolul instanţei în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor litigioase nu poate fi privit restrictiv, aşa cum a procedat instanţa de apel, ci cuprinde identificarea şi aplicarea corectă a normelor deduse judecăţii, indiferent dacă acestea sunt cunoscute ori invocate (sau chiar acceptate) de parte sau nu, iar principiul disponibilităţii nu poate avea nicio înrâurire asupra obligaţiei şi îndreptăţirii instanţei de a cunoaşte dreptul aplicabil şi de a-i da eficienţă, potrivit principiului iura novit curia.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. rezultă că instanţa nu poate fi ţinută de calificarea juridică dată de reclamant în cuprinsul cererii sale, iar în condiţiile în care un motiv de apel al pârâtei viza tocmai calificarea juridică exactă a răspunderii civile care reiese din actele şi faptele juridice deduse judecăţii de către reclamantă în acţiunea sa, instanţa de apel era obligată să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi de a da calificarea juridică corectă cu consecinţa rejudecării fondului din perspectiva noii calificări.

Constatând că în speţă este vorba despre o răspundere civilă contractuală, instanţa de apel era obligată să pronunţe o soluţie de anulare a sentinţei primei instanţe (cu reţinere sau trimitere spre rejudecare, după cum erau îndeplinite condiţiile uneia dintre tezele art. 480 alin. (3) C. proc. civ.), în felul acesta asigurându-se rejudecarea fondului litigiului conform noii calificări juridice, după dezbateri prealabile ale părţilor.

Or, prin decizia instanţei de apel a fost admis apelul şi a fost respinsă, practic ca inadmisibilă, acţiunea, pentru singurul motiv că normele invocate de reclamantă şi reţinute ca atare de prima instanţă referitoare la răspunderea civilă delictuală nu sunt aplicabile în cauză, aceasta reprezentând în opinia recurentei o denegare de dreptate şi o încălcare a principiului iura novit curia, (care presupune ca norma incidentă să fie şi aplicată în mod efectiv), fiind încălcate dispoziţiile art. 476 C. proc. civ. (care impun "o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept), ale art. 477 C. proc. civ. (privind limitele judecăţii devolutive), ale art. 479 C. proc. civ. (care impun instanţei de apel să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă) şi art. 480 C. proc. civ. (în virtutea căruia soluţia pentru ipoteza calificării juridice corecte date de instanţa de apel ar fi trebuit să fie o anulare a sentinţei primei instanţe şi o rejudecare a fondului litigiului conform noii calificări juridice diferite de cea a primei instanţe), ceea ce atrage nelegalitatea deciziei Curţii de Apel Iaşi conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

4.2. Motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin Primar.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus respingerea cererii sale privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel, ca nedovedite, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A menţionat că, prin încheierea de dezbateri din 21 octombrie 2019, la pagina 7, în ultimele două paragrafe, curtea a consemnat susţinerile părţilor, în sensul că ambele au solicitat recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, pe cale separată.

Faţă de poziţia procesuală a părţilor, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu putea să analizeze cererile privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată în această etapă procesuală, soluţia pe acest aspect fiind pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii.

Recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 9 alin. (1) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 482 C. proc. civ., menţionând şi normele conţinute de art. 175 alin. (1) şi alin. (2) din acelaşi act normativ, precum şi pe cele ale art. 20 C. proc. civ., susţinând că, de vreme ce şi-a exprimat poziţia procesuală în sensul de a-şi recupera cheltuielile de judecată efectuate în apel pe cale separată, în mod nelegal instanţa de apel a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în această fază procesuală.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a arătat că lasă la aprecierea instanţei soluţia ce urmează a se pronunţa asupra recursului pârâtei şi că solicită respingerea cererii acesteia privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

La rândul său, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Ambele părţi au depus răspunsuri la întâmpinări.

6. Procedura de filtru

Cererile de recurs au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 5 iulie 2021, sub nr. x/2017, fiind repartizate aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 10 februarie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială - Comuna Pochidia împotriva deciziei nr. 705 din 2 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi a fixat termen de judecată la 7 aprilie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când a pronunţat prezenta hotărâre.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu prealabil, se constată că situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare constă în aceea că, prin contractul de concesiune nr. x/27.04.2012, pârâta Comuna Pochidia a concesionat reclamantei A. suprafaţa de 28,86 ha teren păşune, pentru o perioadă de 10 ani, contractul fiind reziliat unilateral de concedent la data de 01.03.2013, aşa cum i s-a comunicat reclamantei prin adresa nr. x/13.02.2013 emisă de Comuna Pochidia.

Prin decizia civilă nr. 613/A/04.05.2016, Tribunalul Vaslui, ca urmare a admiterii apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 2878 din 18.11.2015 pronunţată de Judecătoria Bârlad, a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu Comuna Pochidia, prin Primar, şi a constatat nulitatea declaraţiei de reziliere a contractului de concesiune nr. x din 27.04.2012.

În cauza de faţă, reclamanta a solicitat despăgubiri materiale pentru rezilierea contractului în discuţie, susţinând că această reziliere i-a produs prejudicii constând în subvenţia APIA pentru anii 2013 - 2016 şi producţia de miei şi brânză de la ovinele pe care a trebuit să le vândă la un preţ inferior pieţei, deoarece nu mai avea posibilitatea să le asigure hrana.

Instanţa de fond, prin sentinţa nr. 412/2019 din 09.05.2019, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Pochidia, obligând-o pe aceasta din urmă la plata către reclamantă a sumei de 145.350,35 RON, cu titlu de despăgubiri materiale.

Tribunalul Vaslui a apreciat că fapta ilicită a fost stabilită prin decizia civilă nr. 613/A/04.05.2016, prin care s-a stabilit că declaraţia de reziliere a contractului de concesiune nu întruneşte condiţiile de fond şi de formă pentru a opera rezilierea unilaterală, condiţii prevăzute de art. 1550 şi art. 1522 C. civ., în sensul că nu s-a făcut dovada unei neexecutări însemnate a contractului de concesiune, după cum nu s-a făcut nici dovada unei neexecutări de mică însemnătate, însă cu un caracter repetat, iar declaraţia de denunţare nu a fost emisă în baza unei hotărâri a Consiliului local al comunei Pochidia, respectiv în aceleaşi condiţii în care a fost şi încheiat contractul de concesiune.

S-a mai apreciat că poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, conform art. 1349 C. civ., întrucât rezilierea unilaterală a contractului de concesiune a fost stabilită de instanţă ca urmare a nerespectării legii, ceea ce a condus şi la constatarea nulităţii absolute a declaraţiei unilaterale de reziliere a contractului şi nu ca urmare a nerespectării unei clauze contractuale pentru a atrage răspunderea civilă contractuală.

Curtea de apel, prin decizia ce face obiectul prezentului control judiciar, admiţând apelul pârâtei şi schimbând în parte sentinţa primei instanţe a respins acţiunea formulată de reclamantă, notând că ceea ce i se reproşează Comunei Pochidia este încălcarea contractului de concesiune încheiat între părţi, or pentru a opera răspunderea delictuală, este necesar ca fapta ilicită imputată să fie una extracontractuală. S-a apreciat că în cauza de faţă, situaţia de fapt a fost calificată juridic de reclamantă ca răspundere civilă delictuală, iar în ipoteza în care cererea nu poate primi un rezultat favorabil în temeiul dispoziţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa nu poate să analizeze faptele şi prin prisma răspunderii contractuale.

Făcând referire la prevederile art. 1350 alin. (3) C. civ., s-a concluzionat că din acestea se desprinde principiul potrivit căruia în cazul în care între părţi a existat un contract din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales pentru repararea eventualului prejudiciu fiind cea a răspunderii contractuale, întemeiată pe art. 1350 C. civ. şi nu a celei delictuale, cum a urmărit reclamanta în speţa de faţă.

Curtea de apel a mai reţinut că nu poate analiza cererea din prisma răspunderii civile contractuale întrucât rolul activ al judecătorului în calificarea juridică a situaţiei de fapt deduse judecăţii nu poate fi avut în vedere făcându-se abstracţie de principiul disponibilităţii, părţile fixând limitele în care are loc judecata din punct de vedere al obiectului, al persoanelor între care se stabilesc raporturile juridice procesuale, dar şi al fundamentului pretenţiei ce este dedusă judecăţii, judecătorul fiind ţinut să respecte cadrul procesual trasat de părţi.

Recurenta reclamantă critică această din urmă soluţie invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a dat o calificare greşită actelor şi faptelor deduse judecăţii, reţinând în mod greşit şi nelegal că exercitarea abuzivă a dreptului de reziliere unilaterală a contractului atrage o răspundere civilă contractuală, iar nu delictuală, precum şi că, în condiţiile în care Curtea a considerat că răspunderea civilă este una contractuală, a respins acţiunea reclamantei în totalitate, fără a realiza o rejudecare a fondului litigiului conform noii calificări juridice date acţiunii.

Detaliind motivele de nelegalitate ale deciziei Curţii de Apel Iaşi, din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a dat o calificare juridică greşită actelor şi faptelor deduse judecăţii de către reclamantă, reţinând existenţa unei răspunderi civile contractuale, cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează abuzul de drept (art. 15 C. civ.), răspunderea pentru exerciţiul abuziv al drepturilor subiective (art. 1353 C. civ.), răspunderea civilă delictuală (art. 1349 şi 1357 C. civ.) şi răspunderea civilă contractuală (art. 1350 alin. (1) şi (2) C. civ.).

Se susţine în cadrul cererii de recurs că, pe de o parte, rezilierea nu este o obligaţie a creditorului obligaţiei contractuale neexecutate de cocontractant, ci un drept, aşa cum stipulează expres art. 1549 C. civ. şi regimul său juridic este stipulat de lege (art. 1552 C. civ.) şi nicidecum din contractul concret încheiat de părţi (cum este în speţă contractul de concesiune în discuţie).

Aşadar, nefiind în situaţia încălcării unei obligaţii stipulate de însuşi contractul, rezilierea unilaterală exercitată abuziv (pentru care s-a constatat nulitatea absolută a declaraţiei persoanei care a invocat-o conform art. 1552 C. civ.) ca faptă ilicită culpabilă plasează răspunderea civilă în sfera delictuală, fiind vorba în fapt despre obligaţia generală de prudenţă şi diligentă de a nu prejudicia pe nimeni conform art. 1349 alin. (1) C. civ. şi despre obligaţia de a sancţiona (conform art. 15 şi art. 1353 C. civ.) abuzul de drept în exercitarea dreptului la reziliere unilaterală prevăzut de art. 1552 C. civ.

Sub acest aspect Înalta Curte reţine că doctrina şi practica judiciară au statuat că, distincţia dintre răspunderea delictuală şi cea contractuală rezultă din originea obligaţiei care a fost încălcată şi a cărei nesocotire determină caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii, deci trebuie diferenţiate în raport de izvorul din care se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului.

Răspunderea civilă delictuală reprezintă obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată prin lege să răspundă.

Răspunderea civilă contractuală are în conţinutul său îndatorirea debitorului unei obligaţii născută dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării lato sensu a prestaţiei datorate. Prin această neexecutare lato sensu a obligaţiei s-a înţeles atât executarea cu întârziere, cât şi executarea necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă, totală sau parţială.

În speţă, rezilierea unilaterală, chiar cu caracter abuziv, aşa cum s-a constatat în mod definitiv prin decizia civilă nr. 613/A/04.05.2016, a contractului de concesiune nr. x/27.04.2012 de către Comuna Pochidia a condus la neexecutarea obligaţiei pârâtei de a pune la dispoziţia reclamantei terenul în suprafaţă de 28,86 ha teren păşune, ceea ce a determinat prejudiciul reclamat prin prezenta acţiune.

Or, deosebirea dintre cele două răspunderi analizate o constituie faptul că în cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie legală, generală, ce revine tuturor subiectelor de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, pe când, în cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie stabilită printr-un contract preexistent, valabil încheiat, deci o obligaţie concretă.

În speţă nu se poate aprecia că rezilierea unilaterală a contractului de concesiune care a avut drept consecinţă lipsirea reclamantei de terenul concesionat reprezintă o obligaţie generală, ce revine tuturor subiectelor de drept, ci, în mod clar, ea decurge din contractul de concesiune încheiat între părţi, chiar dacă, nulitatea operaţiunii de reziliere a fost declarată ca urmare a încălcării unor texte legale imperative.

Deşi se pretinde că exercitarea dreptului de reziliere nu era prevăzută în contract, ci derivă din lege, respectiv din dispoziţiile art. 1552 şi art. 1549 C. civ. şi din obligaţia generală de prudenţă şi diligentă de a nu prejudicia pe nimeni conform art. 1349 alin. (1) C. civ., se poate observa că prejudiciul pretins nu reprezintă eventuale daune generate strict de faptul exercitării operaţiunii de reziliere unilaterală (cu titlu de exemplu, daunele morale cauzate de emoţia aflării acestui fapt), ci sunt consecinţa nepunerii la dispoziţie a terenului concesionat, ceea ce a generat lipsirea de subvenţia APIA pentru anii 2013 - 2016, ce s-ar fi acordat în vederea exploatării terenului şi producţia de miei şi brânză de la ovinele pe care reclamanta a trebuit să le vândă la un preţ inferior pieţei, deoarece nu mai avea posibilitatea să le asigure hrana, ce urma a fi recoltată de pe terenul păşune retras de la concesiune.

Ca atare, prejudiciul solicitat derivă din încălcarea obligaţiei pârâtei de a pune la dispoziţia reclamantei terenul păşune concesionat, ca urmare a unei rezilieri unilaterale abuzive, obligaţie ce era înscrisă în contractul de concesiune nr. x/27.04.2012.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală este declanşată ca urmare a cauzării unui prejudiciu printr-un fapt ilicit, în afara existenţei oricărei legături juridice preexistente între autor şi persoana prejudiciată, astfel încât în mod corect instanţa de apel a apreciat că nu este incident în speţă acest tip de răspundere, ci o răspundere contractuală căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1350 C. civ.

Potrivit acestui text normativ, (1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. (3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea acestor dispoziţii de drept material, constatând că în cazul în care între părţi a existat un contract din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales fiind cea a răspunderii contractuale, în considerarea art. 1350 alin. (3) C. civ., citat anterior.

De asemenea, recurenta pretinde încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 15 C. civ., potrivit cărora "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe" şi art. 1353 C. civ., conform căruia "cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv".

Se susţine că pârâta a cauzat un prejudiciu prin exerciţiul abuziv al dreptului său de reziliere unilaterală a contractului de concesiune şi este obligată să îl repare, deoarece abuzul de drept în general şi abuzul de drept contractual în particular plasează răspunderea civilă a persoanei care îşi exercită abuziv drepturile subiective în sfera delictualului.

În motivarea acestor critici se susţine că răspunderea pentru abuzul de drept este, în fond, tot o răspundere civilă delictuală, iar în calificarea delictuală a abuzului de drept contractual (utilizarea dreptului subiectiv dincolo de scopul pentru care este legal protejat şi, eventual, cu intenţia de a prejudicia pe alţii), reprezintă abuz de drept subiectiv şi se sancţionează după regulile răspunderii extracontractuale/delictuale cu daune-interese, astfel încât se apreciază că în mod eronat instanţa de apel susţine că ceea ce reclamanta îi reproşează pârâtei ar fi încălcarea contractului de concesiune încheiat între părţi pentru a ajunge la concluzia de existenţă a unei răspunderi civile contractuale.

Înalta Curte urmează a înlătura aceste susţineri câtă vreme, aşa cum s-a arătat anterior, din analiza pretenţiilor deduse judecăţii rezultă că prejudiciul solicitat derivă din încălcarea obligaţiei pârâtei de a pune la dispoziţia reclamantei terenul păşune concesionat, ca urmare a unei rezilieri unilaterale abuzive, obligaţie ce era înscrisă în contractul de concesiune nr. x/27.04.2012 şi nu este consecinţa exercitării abuzive a unui drept, independent de existenţa contractului sus menţionat.

Referitor la concluzia instanţei de apel cu privire la obligativitatea de a opta între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală, recurenta critică faptul că nu se menţionează în niciun fel care ar fi acele reguli ale răspunderii civile delictuale care ar fi mai favorabile, iar pe de altă parte, susţine că acţiunea sa vizează antrenarea unei răspunderi civile a pârâtei, fără a conta dacă răspunderea civilă a pârâtei ar fi calificată ca delictuală sau contractuală.

În realitate, instanţa anterioară a făcut aplicarea art. 1350 alin. (3) C. civ., potrivit căruia dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Pentru a justifica susţinerea că regulile răspunderii civile delictuale ar fi mai favorabile decât cele ale răspunderii civile contractuale, instanţa de apel a făcut trimitere la textele de lege ce le reglementează, în special la dispoziţiile art. 1349 C. civ., care stabilesc o plajă mai largă a persoanelor cărora li se adresează (respectiv orice persoană cu discernământ care încalcă îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi de a nu aduce atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane şi care răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral) şi la dispoziţiile art. 1357 C. civ. ce angajează această răspundere pentru cea mai uşoară culpă - deci sub toate formele vinovăţiei.

Pe de altă parte, dat fiind regulile distincte ce le guvernează, instanţa de apel nu se putea rezuma la a antrena răspunderea civilă a pârâtei, la modul general, fără a conta dacă răspunderea civilă a pârâtei ar fi calificată ca delictuală sau contractuală.

Pe cale de consecinţă, se poate observa că instanţa de apel a dat o interpretare corectă normelor de drept material invocate de recurentă, astfel încât se constată că nu poate fi primit motivul de nelegalitate încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând motivul de nelegalitate încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

În sinteză, prin motivele de recurs se susţine că în condiţiile în care instanţa de apel a considerat că răspunderea civilă este una contractuală şi, astfel, a constatat că prima instanţă a dat o calificare juridică greşită actelor şi faptelor deduse judecăţii, a respins acţiunea reclamantei în totalitate, practic, ca inadmisibilă, fără a realiza o rejudecare a fondului litigiului conform noii calificări juridice date acţiunii, după dezbateri prealabile ale părţilor în acest sens. Se arată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a promovat o acţiune în despăgubiri, solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de bani "pentru repararea prejudiciului produs prin rezilierea abuzivă a contractului de concesiune nr. x din 27.04.2012", deci acţiunea reclamantei vizează în principal răspunderea civilă delictuală (pag. 4-5/11), dar a acceptat şi faptul că ar putea fi calificată ca o răspundere civilă contractuală (pag. 5/11), fără ca pentru speţa concretă să aibă vreo relevanţă deosebită în scopul urmărit de către reclamantă (repararea integrală a prejudiciului suferit) dacă este vorba despre o răspundere delictuală sau contractuală.

Analizând cererea de chemare în judecată se poate observa că la pagina 5 a cererii, respectiv pagina 11 a dosarului Tribunalului Vaslui, se mentionează următoarele: "în principal, manifestarea de voinţă a rezilierii unilaterale a unui contract atrage răspunderea civilă delictuală a celui vinovat de acest lucru.

Pe de altă parte, în cazul contractelor sinalagmatice cum este cel de concesiune, una dintre consecinţele invocării/declarării unilaterale a rezilierii este tocmai neexecutarea propriei obligaţii contractuale, deoarece contractul este desfiinţat în mod abuziv.

Astfel, comuna Podichia şi-a asumat obligaţia de a asigura reclamantei o liniştită şi utilă folosinţă a păşunii. Din această perspectivă se pune problema incidenţei dispoziţiilor art. 1350 C. civ....conduita ilicită de reziliere abuzivă a contractului poate avea drept consecinţă, printre altele, şi neexecutarea propriei obligaţii contractuale, fapt ce atrage, după caz, răspunderea civilă contractuală pe acest segment."

Ca atare, se confirmă susţinerile recurentei reclamante potrivit cărora a cerut angajarea răspunderii civile a pârâtei, în principal a răspunderii civile delictuale şi, în subsidiar, a răspunderii civile contractuale.

Nu pot fi primite apărările pârâtei în sensul că nu s-ar mai fi susţinut ulterior incidenţa acestui tip de răspundere.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că nu a existat o precizare a acţiunii sau o altă cerere din care să rezulte în mod expres că reclamanta a renunţat la temeiul invocat. Faptul că a susţinut în cuprinsul răspunsului la întâmpinare sau a dezbaterilor orale că "emiterea şi comunicarea de către comuna Podichia prin primar a unei declaraţii de reziliere unilaterală a constractului de concesiune…antrenează răspunderea civilă delictuală a pârâtei" şi a detaliat pentru fiecare condiţie în parte - faptă ilicită, vinovăţie, prejudiciu şi legătură de cauzalitate argumentele care atrag o asemenea răspundere, nu constituie un argument în sensul că s-ar fi renunţat la temeiurile răspunderii civile contractuale invocate în cererea de chemare în judecată, ci doar că s-a răspuns punctual apărărilor pârâtei din întâmpinare sau în concluziile orale expuse în faţa instanţei de fond.

În aceste condiţii, instanţa de apel dând calificarea juridică a răspunderii civile a pârâtei conform acţiunii promovate de reclamantă, ca fiind o răspundere civilă contractuală şi nu delictuală, cum a reţinut instanţa de fond, era ţinută a realiza o nouă judecată devolutivă asupra fondului litigiului conform tuturor temeiurilor cu care instanţa a fost învestită, în concordanţă cu dispoziţiile art. 479 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

Având în vedere că prin motivele de apel se punea în discuţie calificarea temeiului de drept al acţiunii ca fiind cerere în atragerea răspunderii civile delictuale sau contractuale, observând că instanţa de fond în mod greşit a ales a face aplicarea dispoziţiilor privind răspunderea civilă delictuală, Curtea de apel, neobservând că reclamanta învestise instanţa cu ambele temeiuri ale răspunderii civile, a respins acţiunea fără a mai analiza incidenţa sau nu a răspunderii civile contractuale.

În acest context, în mod greşit Curtea de apel a apreciat că nu poate aplica principiul rolului activ al judecătorului în calificarea juridică a situaţiei de fapt deduse judecăţii considerând că în acest mod ar face abstracţie de principiul disponibilităţii.

În realitate, aşa cum s-a arătat anterior, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezulta atât fapta imputată pârâtei, cât şi temeiul răspunderii civile contractuale - art. 1350 C. civ.

Ca atare, sunt corecte susţinerile recurentei în sensul că judecătorul poate pune în discuţia părţilor alte norme de drept aplicabile raportului juridic litigios, cu condiţia să nu schimbe obiectul litigiului, instanţa de fond având obligaţia de a da acţiunii calificarea juridică exactă, iar instanţa de apel, fiind obligată să verifice aplicarea legii de către prima instanţă, trebuind să califice corect actele şi faptele deduse judecăţii.

De altfel, în speţa de faţă, Curtea de apel nu a observat că reclamanta optase, în subsidiar, pentru analiza şi încadrarea faptelor expuse în cuprinsul acţiunii şi din perspectiva răspunderii civile contractuale, astfel încât, apreciind că un atare temei de drept nu există, a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Pe de altă parte, deşi nu a analizat în mod expres cererea de chemare în judecată din perspectiva existenţei celor două temeiuri ale răspunderii civile - delictuale şi contractuale, instanţa de apel a menţionat că nu are posibilitatea legală de a analiza cererea dedusă judecăţii pe baza a două temeiuri legale diferite, în scopul admiterii cu orice preţ a cererii de chemare în judecată. În ipoteza în care cererea nu poate primi un rezultat favorabil în temeiul dispoziţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa nu poate să analizeze faptele şi prin prisma răspunderii contractuale, deoarece o practica judiciară îndelungată (începând cu decizia de îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem nr. 11/05.08.1965) a subliniat principiul conform căruia nu este posibilă o combinare, în cadrul unei acţiuni mixte, a regulilor aplicabile răspunderii civile delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în subsidiar - în completare - la acţiunea delictuală, după ce a fost utilizată acţiunea contractuală.

Or, practica judiciară la care face referire Curtea subliniază că nu se pot combina regulile celor două răspunderi, astfel încât o persoană să răspundă în baza ambelor temeiuri de drept şi astfel să i se îngreuneze situaţia, răspunzând atât contractual, cât şi delictual.

În speţa de faţă, reclamanta nu a solicitat combinarea celor două temeiuri, ci a invocat, în principal, răspunderea civilă delictuală, iar în subsidiar, în ipoteza în care se apreciază că nu este incidentă răspunderea civilă delictuală - ceea ce de altfel s-a şi întâmplat - a solicitat a se face aplicarea regulilor răspunderii civile contractuale. Această modalitate de formulare este posibilă şi nu i se poate opune principiul electa una via, câtă vreme reclamanta a lăsat la aprecierea instanţei calificarea juridică a faptelor deduse judecăţii şi nu a dorit atragerea răspunderii pârâtei în mod cumulat, atât din punct de vedere delictual, cât şi contractual.

Ca atare, se constată că sunt reale susţinerile recurentei-reclamante în sensul că scopul urmărit a fost acela de a-şi asigura repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a faptei ilicite a pârâtei de exercitare abuzivă a dreptului de reziliere unilaterală a contractului de concesiune, fiind irelevant pentru parte faptul că repararea acestui prejudiciu ca urmare a acestei fapte ilicite s-ar realiza în cadrul răspunderii civile delictuale sau contractuale, lăsând la latitudinea instanţelor calificarea temeiului juridic al cererii.

Constatând în speţă că, de fapt, este vorba despre o răspundere civilă contractuală, instanţa de apel era obligată să pronunţe o soluţie de anulare a sentinţei primei instanţe şi a dispune rejudecarea fondului litigiului conform noii calificări juridice, după dezbaterile prealabile ale părţilor şi nu să respingă acţiunea, aşa cum susţine recurenta, practic ca inadmisibilă, pentru singurul motiv că normele invocate de reclamantă şi reţinute ca atare de prima instanţă referitoare la răspunderea civilă delictuală nu sunt aplicabile în cauză.

Sunt fondate astfel criticile recurentei aduse acestei soluţii în sensul că reprezintă o denegare de dreptate şi o încălcare a principiului iura novit curia, fiind încălcate dispoziţiile art. 476 C. proc. civ. (care impun "o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept), ale art. 477 C. proc. civ. (privind limitele judecăţii devolutive), ale art. 479 C. proc. civ. (care impun instanţei de apel să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă) şi ale art. 480 C. proc. civ. (în virtutea căruia soluţia pentru ipoteza calificării juridice corecte date de instanţa de apel ar fi trebuit să fie o anulare a sentinţei primei instanţe şi o rejudecare a fondului litigiului conform noii calificări juridice diferite de cea a primei instanţe), ceea ce atrage nelegalitatea deciziei Curţii de Apel Iaşi conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va casa, în parte, decizia Curţii şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată.

Vor fi menţinute dispoziţiile deciziei recurate privind apelul incident, cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor şi limitelor în care acestea au înţeles să învestească instanţa de control judiciar, având în vedere că nu a fost atacată hotărârea Curtii de Apel sub acest aspect.

Cu ocazia rejudecării vor fi avute în vedere problemele de drept dezlegate în cuprinsul prezentei decizii, conform art. 501 alin. (1), (3) şi 4 C. proc. civ., potrivit căruia în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul . . . . . . . . . .(3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.

Referitor la recursul formulat de recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin Primar, se constată că aceasta critică soluţia de respingere a cererii sale privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel, ca nedovedite, apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aceste critici sunt fondate, câtă vreme din încheierea de dezbateri din 21 octombrie 2019, la pagina 7, ultimele două paragrafe, rezultă că ambele părţi au solicitat recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, pe cale separată.

Faţă de poziţia procesuală a părţilor, sunt corecte susţinerile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel nu mai putea să analizeze cererile privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată în această etapă procesuală, soluţia pe acest aspect fiind pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii, astfel cum este definit la art. 9 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia procesul civil (inclusiv capătul de cerere privind obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată) poate fi pornit doar la cererea celui interesat.

Chiar dacă o solicitare a cheltuielilor de judecată a existat în cadrul cererii de apel, reprezentantul pârâtei, cu ocazia dezbaterilor orale, fără a renunţa la dreptul apelantei pârâte, a arătat că înţelege să ceară aceste cheltuieli pe cale separată. Or, acestei manifestări de voinţă trebuia să i se dea eficienţă în modalitatea expusă, ea nefiind contestată de parte, ci, mai mult, UAT Comuna Podichia, susţinând şi în calea de atac a recursului că aceasta este calea aleasă de recuperare a cheltuielilor de judecată, astfel încât, în mod nelegal, instanţa de apel a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

De altfel, soluţia referitoare la suportarea cheltuielilor de judecată este dependentă în mod exclusiv de cea care se va da apelurilor promovate de părţi, în rejudecare, astfel încât, faţă de măsura dispusă, de casare a hotărârii, ce se impune ca urmare a admiterii recursului reclamantei, aceste considerente vor fi avute în vedere, în cazul în care aceasta se va impune, conform art. 453 şi următoarele C. proc. civ., în funcţie de partea care va cădea în pretenţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială - Comuna Pochidia împotriva deciziei nr. 705 din 2 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Menţine dispoziţiile deciziei recurate privind apelul incident.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 aprilie 2022.