Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 19.09.2017, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a solicitat în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea Deciziei nr. 8402/08.08.2017, cu consecinţa obligării pârâtului la plata creanţei de asigurări în cuantum de 22.795,00 RON.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 869 din data de 27 februarie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională de Administare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Directia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, sectia Drumuri Naţionale Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 8402/08.08.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a obligat pârâtul să emită o nouă decizie de admitere integrală a cererii de plată pentru suma de 5.865 RON, a respins în rest cererea de chemare în judecată, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru."
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi respingerea acesteia ca neîntemeiată.
În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea instanţei de fond este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. II din Legea nr. 213/2015 coroborate cu art. 9 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 16/2015, art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, instanţa depăşind şi atribuţiile puterii judecătoreşti.
Astfel, sub un prim aspect, recurentul a apreciat că interpretarea dată dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva asigurătorului A., adaugă la lege, dispoziţiile actului normativ în discuţie stabilind o cu totul altă situaţie decât cea reţinută în considerentele sentinţei recurate.
Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod expres şi neechivoc faptul că "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment." In măsura în care, leguitorul ar fi intenţionat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanţă de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare contract de asigurare " sau "pe fiecare creanţă de asigurări" şi nu "pe fiecare creditor de asigurare ".
A arătat recurentul că textul Legii nr. 213/2015 cuprinde în mod expres definiţii ale termenilor folosiţi în cuprinsul actului normativ, dar şi norme de interpretare a termenilor folosiţi de lege şi care nu se regăsesc între definiţiile de la art. 4. Instanţa a dat o interpretare eronată termenilor de "creanţă de asigurări", "creditor de asigurare", "plafon de garantare", iar aprecierea conform căreia plafonul de garantare este stabilit nu pe un creditor de asigurare, asa cum prevede explicit textul de lege, si asa cum este definit plafonul de garantare in cadrul art. 4 lit. e) ci pe fiecare contrat de asigurare RCA încheiat de asigurătorul în faliment care presupune un creditor de asigurare şi, în final, o creanţă de asigurare, este vădit nelegală şi încălcă întreg mecanismul de garantare reglementat prin dispoziţii legale exprese.
O astfel de interpretare conduce la concluzia că, în speţă, asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de garantare a asiguratilor, ipoteză care este exclusă şi, în mod evident, contrară scopului înfiinţării fondului, preluarea de către fond a obligaţiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzută de nicio dispoziţie legală - nici în Legea nr. 213/2015, nici în Legea nr. 85/2014, nici în Legea nr. 503/2004 sau în orice alt act normativ.
A mai arătat recurentul că interpretarea dată de către prima instanţă este de natură să încalce flagrant scopul înfiinţării F.G.A., precum şi modalitatea de funcţionare a mecanismului garantării prevăzut de art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015. Astfel, introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obţinut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asiguraţii şi, mai ales, asiguratul R.C.A. de o eventuală plată a daunei. Necesitatea limitării acoperirii daunelor din fond la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că F.G.A. nu preia funcţiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultimă sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăţi de asigurare în faliment. In niciun caz nu se poate susţine că F.G.A. "a preluat riscul din piaţă", acesta nefiind succesor al A. sau fidejusor al acesteia, ci o schemă de garantare.
4. Apărările formulate de intimată
Intimata-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ decizia nr. 8402/8.08.2017, prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată nr. x/27.04.2016, formulată de reclamantă cu privire la suma de 22.795 RON, reprezentând contravaloarea pagubei produse pe A1, în urma accidentului rutier din data de 17.12.2014 şi care a făcut obiectul dosarului de daună nr. x
Instanţa de fond a anulat decizia atacată, reţinând nelegalitatea argumentului avut în vedere de pârât la respingerea cererii de plată şi anume faptul că în privinţa reclamantei (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a A.) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.
Fiind învestită cu recursul promovat de pârât împotriva hotărârii primei instanţe, Înalta Curte constată că aceasta nu a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.) şi nici nu este rezultatul unei interpretări eronate a dispoziţiilor legale aplicabile (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).
În privinţa primului motiv de recurs, cel prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., apreciat de recurent ca fiind incident faţă de soluţia de anulare a deciziei atacate, Înalta Curte apreciază că acesta nu poate fi primit în raport cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, prevederi care nu au fost încălcate în cauză.
Astfel, nu se poate reţine depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, sintagmă prin care se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera de competenţă a celorlalte puteri ale Statului, aspectele invocate de recurentă nereprezintând depăşiri ale puterii judecătoreşti, ci exercitări în limitele legii, tocmai a acestei puteri, instanţa fiind învestită prin lege pentru a afla adevărul într-o cauză, a analiza probele administrate, în vederea formării unei convingeri proprii.
În prezenta cauză, prima instanţă a soluţionat cererea reclamantei în cadrul stabilit de dispoziţiile art. 52 din Consituţia României, de dispoziţiile 1, 8 şi 18 ale Legii nr. 554/2004 şi de dispoziţiile Legii nr. 213/2015, iar împrejurarea că instanţa, analizând materialul probator, nu a dat câştig de cauză pârâtului nu poate fi încadrată în acest caz de casare, ci în motivul privind greşita aplicare a legii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Potrivit celui de-al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în materie.
Astfel, recurentul a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 11, art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi a susţinut, încă o dată, că plafonul de garantare prevăzut de lege se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare .
Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestor susţineri şi, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, apreciază că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.
În acest sens, sunt şi statuările din cuprinsul Deciziei nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ulterioară pronunţării sentinţei recurate, conform căreia:
"121. Analizând noţiunile de "creanţă de asigurări" şi "creditor de asigurare", astfel cum sunt acestea sunt definite şi reglementate de prevederile Legii nr. 213/2015, se constată că noţiunile în discuţie au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, ce constituie izvorul primar al despăgubirii, şi anume contractul de asigurare.
122. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, "creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".
123. Aşadar, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă de bani datorată în baza unui contract de asigurare, sumă care este datorată fie pentru că riscul asigurat s-a produs, fie pentru că a încetat contractul de asigurare fără ca riscul să se fi produs (de exemplu, în cazul unor asigurări de viaţă care permit şi capitalizarea).
124. Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural
- "creanţele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare".
125. Se impune a se preciza că referirea expresă la contractul de asigurare din conţinutul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 are în vedere contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală (contract RCA), încheiat de asigurătorul în faliment cu persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, şi nu contractul de asigurare facultativă încheiat între asigurătorul de asigurare facultativă şi clientul său (contract CASCO). Prin urmare, elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraţilor îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor.
126. În fine, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment".
127. Aşadar, linia logică a reglementării este evidentă: ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptăţită la plata unor sume de bani (indemnizaţie sau despăgubiri morale, materiale etc.), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanţa sa reprezintă creanţă de asigurare şi va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON."
De asemenea, instanţa de control judiciar apreciază relevante şi următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, elocvente pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:
"154. Pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanţe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanţă în valoare de 450.000 RON, rezultând din cumularea tuturor creanţelor dobândite prin subrogaţie.
155. În condiţiile în care, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din raţiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraţilor, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanţă de asigurări în parte, limitarea tuturor creanţelor de asigurări pe considerentul unicităţii de creditor devine o limitare realizată în mod arbitrar, fără a avea la bază criterii obiective, concrete şi rezonabile (spre exemplu, valoarea bunului asigurat).
156. Mai mult, orice interpretare contrară ar conduce la încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului, consacrat de art. 1.280 din C. civ., având în vedere că plata indemnizaţiei de asigurare vizează fiecare raport juridic încheiat între asigurătorul de răspundere facultativă şi asigurat, iar prin plata indemnizaţiei de asigurare societatea de asigurare se subrogă în drepturile fiecărui asigurat în parte, ca urmare a raportului juridic încheiat cu acesta şi în virtutea legii.
157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, ca urmare a producerii unui risc asigurat.
158. În contextul dat prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător.
159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.
160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau al beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."
Totodată, Înalta Curte, în mod contrar susţinerilor recurentului-pârât, reţine că aspectele dezlegate prin anterior menţionata Decizie nr. 29/2020, ce vizau, printre altele, ipoteza subrogaţiei în drepturi creditorului (când drepturile creditorului iniţial trec din patrimoniul acestuia, în patrimoniul terţului dobânditor), sunt cu atât mai mult incidente în materia creanţei de asigurare pretinse de creditorul primar, mai ales în ipoteza în care creanţa de asigurare, născută în urma evenimentului rutier provocat de conducătorul autoturismului înmatriculat cu nr. x, viza un raport juridic încheiat între asigurătorul de răspundere civilă şi asigurat, distinct de celelalte raporturi juridice în considerarea cărora reclamanta a solicitat F.G.A. plata altor creanţe de asigurare.
Ca atare, constatând că hotărârea primei instanţe nu este rezultatul interpretării eronate a dispoziţiilor legale aplicabile, aspectele reţinute fiind validate şi prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 869 din data de 27 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2021.