Şedinţa publică din data de 18 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.12.2019 pe rolul curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a CAF, sub numărul x/2019 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Inspecţia Judiciară a solicitat următoarele:
(i)admiterea contestaţiei;
(ii)desfiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. 3234/A/2019, pronunţata de Inspecţia Judiciara, Direcţia de inspecţie pentru procurori, la data de 26 septembrie 2019 in dosarul nr. 19-4210 ("Rezoluţia de Clasare");
(iii)trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.
1.2. Soluţia primei instanţe
Prin sentinţa nr. 642 din 17 iulie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, respingând pe fond şi contestaţia formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei nr. 642 din 17 iulie 2020 a formulat recurs reclamantul A. solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate împotriva Rezoluţiei de clasare nr. C19-3910 din 15.11.2019 şi a Rezoluţiei de clasare 3234/A/2019 din 26.09.2019.
Recurentul-reclamant susţine că prima instanţă si-a însuşit argumentaţia Inspecţiei Judiciare din Rezoluţia de clasare, unde s-a reţinut că datorită "dificultăţilor generate de insuficienta si fluctuaţia personalului de politie judiciara din cadrul Serviciului de Investigare a Criminalităţii Economice al Politiei Sectorului 1 Bucureşti, in condiţiile volumului mare de cauze penale aflate in cursul cercetărilor penale si a complexităţii acestora".
Soluţia instanţei de fond este total nelegala, întrucât în perioada 2017 - 2019, pe rolul aceluiaşi parchet au fost soluţionate, alte dosare înregistrate in aceeaşi perioada cu plângerea formulata de A..
În opinia recurentului, pasivitatea organelor de cercetare penala in soluţionarea plângerii penale a făcut ca dreptul său de acces la justiţie sa fie doar un drept iluzoriu, întrucât nu a beneficiat in mod efectiv de beneficiile justiţiei.
Mai mult decât atât, prin Referatul din data de 23 septembrie 2019, prin Rezoluţia de Clasare, dar si prin Rezoluţie, atât organele de cercetare penala, cat si Inspecţia Judiciara recunosc ca au existat întârzieri în efectuarea lucrărilor in legătura cu plângerea penala formulată de către reclamant.
Posibilitatea de a adresa o plângere organelor de cercetare penală nu constituie o garanţie a respectării dreptului de acces la justiţie, cât timp plângerea nu a ajuns sa fie analizată pe fondul ei datorita pasivităţii de care au dat dovada organele de cercetare penala in decursul a doi ani de zile.
Instanţa de fond nu a analizat sub niciun aspect această pasivitate a organelor de cercetare penala si durata foarte mare de timp care s-a scurs între putinele acte de urmărire penala care s-au efectuat în dosarul penal.
In raport de actele de cercetare enumerate, rezultă fără îndoială că organele de cercetare penala nu au efectuat niciun act procedural in scopul aflării adevărului, prin aceasta făcându-se vinovaţi de nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor si întârzierea repetata in efectuarea lucrărilor, din motive imputabile.
Fluctuaţia personalului de politie judiciara si numărul mare de dosare instrumentate de procurori nu poate constitui o scuza (astfel cum rezulta din motivarea instanţei de fond) pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale prevăzute in sarcina organelor de cercetare penala si pentru neefectuarea niciunui act de procedura in cadrul dosarului penal.
În fine, recurentul arată că in dosarul penal organele de cercetare penala nu au efectuat niciun act de urmărire in perioada cat dosarul a fost in instrumentare in fata procurorilor, aspect care nu face decât sa confirme îndeplinirea condiţiilor de angajare a răspunderii disciplinare a persoanelor fata de care s-a formulat sesizarea.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a invocat excepţia nulităţii recursului, în subsidiar solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, constatând că, deşi recurentul-reclamant nu a indicat dispoziţiile legale cărora se circumscriu susţinerile formulate prin memoriul de recurs, acesta a invocat argumente de ordin critic cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor legale unei situaţii de fapt reţinute, care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul B. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Rezoluţiei de clasare nr. 3234/A/2019, pronunţata de Inspecţia Judiciara, Direcţia de inspecţie pentru procurori, la data de 26 septembrie 2019 in dosarul nr. 19-4210 şi a Rezoluţiei de clasare nr. C19-3910 din 15.11.2019, cu consecinţa trimiterii dosarului pentru completarea verificărilor.
Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 99 lit. h) din Legea 303/2004, concluziile inspectorului judiciar şi ale inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare fiind corecte.
În concret, recurentul este nemulţumit de neîmpărtăşirea punctului său de vedere, de către Inspecţia Judiciară, susţinând că pasivitatea organelor de cercetare penala in soluţionarea plângerii penale a făcut ca dreptul său de acces la justiţie sa fie doar un drept iluzoriu.
Dispoziţiile art. 99 lit. h) ş t) din Legea nr. 303/2004 reglementează abaterea disciplinară:
h)nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;
t)exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.
Instanţa de control judiciar constată că din interpretarea textelor de lege aplicabile rezultă că instanţa de judecată nu efectuează ea însăşi o procedură disciplinară, neputând analiza dacă faptele imputate atrag sau nu o răspundere disciplinară a magistratului.
Instanţa de judecată este chemată să analizeze exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, în condiţiile Legii nr. 554/2004. Este evident, astfel, că doar în măsura constatării unei încălcări a legii în emiterea actului, instanţa de judecată poate desfiinţa actul nelegal şi trimite cauza pentru continuarea procedurii disciplinare.
Criticile recurentului, astfel cum au fost anterior reţinute, sunt nefondate. Interpretarea normelor de drept în raport de situaţia de fapt reţinută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în fapt, modalitatea de aplicare a legii, care excede controlului administrativ. Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, în raport cu situaţia de fapt reţinută, în baza normelor de drept aplicabile cauzei.
Înalta Curte reţine ca fiind corectă constatarea primei instanţe potrivit căreia, în privinţa abaterii disciplinare reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată, nu este suficientă constatarea întârzierii în efectuarea lucrării ori în soluţionarea cauzei pentru a dispune începerea cercetării disciplinare împotriva unui magistrat, ci trebuie să fie întrunită şi condiţia referitoare la culpa magistratului, respectiv să se constate că întârzierea îi este imputabilă.
Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că prima instanţă a analizat argumentele reclamantului referitoare la pasivitatea organelor de cercetare penala si durata mare de timp care s-a scurs între actele de urmărire penala şi a apreciat corect că în cauză, au fost motive obiective care au dus la întârzierea cercetării penale, neimputabile procurorilor, astfel că nu poate fi reţinută condiţia culpei magistraţilor în întârzierea efectuării lucrărilor de cercetare penală.
Înalta Curte constată, în acord cu prima instant, că intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de magistrat şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.
În cauză, contrar criticilor formulate de către recurent, motivele obiective referitoare la distribuirea succesivă a dosarului către trei procurori şi volumul mare de activitate sunt de natură să conducă la concluzia neîndeplinirii condiţia culpei magistraţilor în întârzierea efectuării lucrărilor de cercetare penală.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge atât excepţia nulităţii recursului, cât şi recursul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară.
Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 642 din 17 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 18 februarie 2021.