Şedinţa publică din data de 22 februarie 2022
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, a solicitat anularea Ordinului de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă nr. 700/08.03.2021, obligarea pârâtului la repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 27.02.2021 la zi şi la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 4648/18.06.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei invocata de către pârât şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că reclamantul a fost beneficiar al dreptului la indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 acordată prin Ordin emis de secretarul General al Senatului, iar prin Ordinul emis de către aceiaşi autoritate a fost sistată plata acestei indemnizaţii începând cu data de 27.02.2021.
Potrivit prevederilor art. II din Legea nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, "De la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează plata indemnizaţiilor pentru limită de vârstă acordate în baza prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".
Ordinele de încetare a plăţii indemnizaţiilor pentru limita de vârstă au natura juridică a unor act administrative cu caracter individual în sensul prevederilor art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Totodată, acest drept nu este drept de asigurări sociale, deoarece nu se circumscrie Legii nr. 263/2010 ori a Legii nr. 127/2019, nu se stabileşte prin decizie a casei teritoriale de pensii şi nici nu se achită din bugetul asigurărilor sociale de stat, nefiind nici drept de natură salarială care să se circumscrie prevederilor art. 269 din Codul Muncii.
Trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 263/2010 din cuprinsul art. 49 din Legea nr. 96/2006 s-a făcut strict pentru stabilirea momentului de la care parlamentarii pot beneficia de o astfel de indemnizaţie, fără ca acest lucru să transforme acest drept în unul de asigurări sociale. Indemnizaţia pentru limită de vârstă care a fost prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu poate fi asimilat cu un drept de pensie sau alt drept de natura asigurărilor sociale reglementate de Legea nr. 263/2010 şi nici de actuala lege a pensiilor, respectiv, Legea nr. 127/2019.
De asemenea, Decizia nr. 27/2017 pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, completul competent să judece recursul în interesul legii, nu este aplicabilă în litigiul de faţă, întrucât priveşte drepturile de pensie ale membrilor uniunii de creatori care au şi statul de pensionari din sistemul pensiilor militare de stat şi din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale.
Având în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II - a din Legea nr. 554/2004, ce prevăd că litigiile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale se soluţionează în fond de secţiile de contencios şi fiscal ale curţilor de apel, precum şi dispoziţiile art. 10 alin. (3) din acelaşi act normativ, potrivit cărora "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său", a admis excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea cauzei, considerând că o astfel de competenţă aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ si Fiscal.
2.2. Prin sentinţa civilă nr. 1893 din 10.12.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Constatând intervenit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că norma specială reglementată de Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ, iar calitatea emitentului ordinului de respingere a cererii de acordare a indemnizaţiei nu este de natură a atrage de plano competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât o astfel de competenţă specială intervine doar în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de legiuitor.
Litigiul de faţă este unul de asigurări sociale, întrucât reclamantul a supus controlului instanţei de judecată modalitatea în care emitentul ordinului a aplicat prevederile referitoare la stabilirea pensiilor din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor şi, deşi Legea nr. 96/2006 nu conţine dispoziţii care să califice indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind un drept de asigurări sociale şi nici dispoziţii care să trimită la competenţa de judecată a completelor specializate în litigii de muncă şi asigurări sociale, prin O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, legiuitorul a inclus în obiectul de reglementare al ordonanţei şi indemnizaţia pentru limita de vârstă (art. VIII), alături de celelalte forme de pensii speciale (ale personalului aeronautic civil navigant, ale personalului auxiliar din instanţe, ale funcţionarilor publici parlamentari, personalul diplomatic), recunoscând astfel implicit faptul ca, în realitate, aceasta indemnizaţie constituie o pensie specială, deci un drept de asigurări sociale.
Raportat astfel la obiectul cauzei, respectiv dreptul de pensie al reclamantului, în lipsa unor reglementări speciale, competenţa de soluţionare a cauzei este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice şi având în vedere dispoziţiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 potrivit cărora "jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel", dar şi prevederile art. 95 din C. proc. civ., Curtea a constatat că litigiul este de competenţa Tribunalului, secţia de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând prezentul conflict negativ de competenţă, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.
Aspectul care a generat prezentul conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, îl constituie problema instanţei competente material să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.
Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a învestit instanţa cu o contestaţie ce vizează exerciţiul mandatului de deputat, aşadar cu un raport juridic de natură constituţională, ci a solicitat anularea ordinelor prin care s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă de care acesta beneficia şi obligarea pârâţilor la repunerea în plată a unei astfel de indemnizaţii, începând cu data de 27.02.2021, la zi.
De asemenea, reţine Înalta Curte că dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021 legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizaţii.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi totodată condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.
Totodată, Înalta Curte va avea în vedere şi Expunerea de motive care a însoţit procesul legislativ la adoptarea Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, expunere de motive care relevă cu claritate care a fost intenţia legiuitorului în edictarea actului normativ arătat. Astfel, se poate concluziona în sensul că această indemnizaţie pentru limită de vârstă îndeplinea o funcţie similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri şi interdicţii sporite în comparaţie cu asiguraţii din sistemul public de pensii, fiind acordat unei categorii socio-profesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care în virtutea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau calificării au activat într-un domeniu specific de activitate şi au fost nevoite să se supună unor exigenţe inerente exercitării unei astfel de activităţi, atât pe plan profesional, cât şi personal, legiuitorul acordând acest drept şi în considerarea faptului că pe durata exercitării mandatului, parlamentarii nu beneficiau de salariu, ci de o indemnizaţie.
Aşadar, indemnizaţia pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situaţie în care, având în vedere şi excluderea persoanelor alese în funcţie de demnitate publică din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reţine că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.
De altfel, legiuitorul însuşi a calificat indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile speciale, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizaţiei prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.
În acest context, întrucât competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plăţii este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaţilor, nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul lor.
Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.
De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere şi aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Decizia nr. 27/04.12.2017 pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit cărora: [...] în condiţiile existenţei unui act normativ special, care reglementează o anumită competenţă materială, emiterea unei decizii de către o instituţie/autoritate publică nu determină competenţa instanţei de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ şi în funcţie de rangul autorităţii publice emitente.
În contextul descris anterior, Înalta Curte reţine că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalităţii încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de faţă, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora:
"Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel."
Totodată, având în vedere şi dispoziţiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul are plenitudine de competenţă în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză, în primă instanţă, este secţia/completul specializat în soluţionarea litigiilor de asigurări sociale din cadrul tribunalului.
Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi intimaţii Parlamentul României, Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 februarie 2022.