Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20.07.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii CONSILIUL CONCURENŢEI, B. S.R.L. şi C., anularea Deciziei nr. 8102 din data de 16.06.2017 emisă de pârâtul Consiliul Concurenţei, obligarea intimaţilor B. S.R.L şi C. la încetarea actelor de concurenţă neloială, constând în deturnarea clienţilor societăţii reclamante şi obligarea pârâtului Consiliul Concurenţei la sancţionarea contravenţională a intimaţilor B. S.R.L şi C..
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1424 din 26 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii CONSILIUL CONCURENŢEI, B. S.R.L. şi C., ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei civile nr. 1424 din 26 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de fond a aplicat şi a interpretat greşit dispoziţiile art. 2 pct. 2 lit. b) din Legea nr. 11/1991 şi ale art. 1 indice 1 lit. b) din acelaşi act normativ.
Interpretarea textului legal oferita de instanţa de fond a fost in sensul ca noţiunea de "deturnare" implica - dovada privării de către petent de exploatare a clientelei sale sau de un segment important al acesteia ca efect al conduitei neloiale a fostului angajat, fapt nedovedit in speţa de fata.
O astfel de interpretare a art. 2 pct. 2 lit. b) din Legea nr. 11/1991 este greşită, deoarece lipsa rezultatului socialmente periculos - deturnarea efectiva a clienţilor - nu este de natură a exclude răspunderea contravenţională câtă vreme conduita intimaţilor C. şi B. S.R.L. avea aptitudinea de a produce un atare rezultat.
La aceasta concluzie se ajunge în urma analizării art. 2 pct. 1 din Legea nr. 11/1991, care prevede:
"Constituie concurenţa neloiala, în sensul prezentei legi, practicile comerciale ale întreprinderii care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă."
Aşadar legiuitorul a avut în vedere şi ipoteza unei pagube iminente, prin urmare analiza oricăror fapte de concurenţă neloială, deci şi a celor prevăzute de art. 2 pct. 2 lit. b) din Legea nr. 11/1991, trebuie efectuată nu doar din perspectiva unei pagube efectiv produse ci şi a uneia potenţiale.
Legea are prin definiţie un caracter eminamente preventiv, fiind absurd a se considera că doar ipoteza producerii rezultatului (deturnarea efectiva a clienţilor) ar reprezenta un act de concurenţă neloială, lăsându-se astfel nesancţionate practicile comerciale neloiale ce nu au atins scopul dorit.
În opinia recurentei, greşita este şi aplicarea la situaţia de fapt a articolului 1 indice 1 lit. d) din Legea nr. 11/1991 (eronat consemnat în hotărâre art. 11 lit. b), articol ce defineşte noţiunea de secret comercial.
Pentru a fi calificat drept secret comercial, informaţia trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiţii impuse de lege: să fie total/parţial necunoscută sau neaccesibilă uşor persoanelor din mediul care se ocupa cu acest gen de informaţie; să aibă valoare comercială fiind secretă; deţinătorul legitim al informaţiei a luat măsuri de protecţie a acesteia.
Aşadar, acestea sunt condiţiile legale pe care instanţa de fond trebuia sa le aibă in vedere şi să le aplice la situaţia de fapt în momentul aprecierii caracterului de secret comercial al comunicării paratului C..
Cu toate acestea, instanţa de fond s-a raportat la alte elemente, străine de condiţiile legale ce definesc secretul comercial, articolul ce îl reglementează fiind invocat doar formal.
În speţa de faţă, informaţiile constând în centralizarea tuturor clienţilor recurentei, a utilajelor vândute acestora şi pentru care se realizează mentenanţa, a seriilor de motoare şi a tipurilor de motoare, reprezintă un tip de informaţie ce nu este cunoscută tuturor persoanelor care se ocupă în mod obişnuit cu respectivele informaţii, aspect ce reiese din modul în care recurenta şi-a organizat prin regulament accesul la datele informatice.
Faptul ca informaţia nu era general cunoscută reiese din Regulamentul de Utilizare a Infrastructurii Informatice a Grupului D. (art. 6 pct. c şi d), grup din care face parte şi recurenta A. S.R.L.
Recurenta a susţinut că a luat toate măsurile de protecţie în vederea protejării datelor informatice regăsite în infrastructura grupului de firme, protecţia având un caracter preventiv, în sensul stabilirii unor reguli stricte cu privire la accesul angajaţilor în reţea şi la limitele în care aceştia pot folosi resursele.
De asemenea, nu numai accesul în cadrul reţelei informatice a fost reglementat prin regulament, ci şi utilizarea informaţiei.
Potrivit art. 11 pct. 1 lit. j) din Regulamentul intern, îi este interzis angajatului să sustragă şi să pună la dispoziţia altora documentaţia tehnică, acte şi documente confidenţiale care ar afecta interesele şi funcţionalitatea societăţii.
Prin urmare, datele sustrase de către C. se circumscriu noţiunii de secret comercial, în sensul art. 11 lit. d) din Legea nr. 11/1991.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. . 1 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de fond a fost investita cu o plângere împotriva deciziei Consiliului Concurenţei, actul administrativ fiind criticat sub două aspecte: 1. greşita excludere din sfera contravenţională prevăzută de art. 2 pct. 2 lit. b) din Legea nr. 11/1991 a ipotezei unei pagube iminente; 2. greşita nereţinere în speţă şi a dispoziţiilor art. 2 pct. 2 lit. c) din Legea nr. 11/1991.
Cu alte cuvinte, ceea ce a subliniat în mod constant, atât în faţa autorităţii de concurenţă, cât şi în faţa instanţei de fond a fost faptul că în speţă - în ipoteza neincidenţei art. 2 pct. 2 lit. b) din Legea nr. 11/1991 - acţiunile numitului C. pot fi cu uşurinţă calificate ca acte de concurenţă neloială prin prisma dispoziţiilor art. 2 pct. 2 lit. c) din Legea nr. 11/1991, articol ce are un conţinut mai larg.
Cu toate acestea, atât Consiliul Concurentei cât şi instanţa de fond nu au analizat acest motiv distinct invocat de către reclamantă.
În această situaţie sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 1 alin. (6) C. proc. civ., deoarece hotărârea de respingere în totalitate a plângerii nu cuprinde motivele pe care se întemeiază înlăturarea criticilor privind greşita nereţinere în speţa şi a dispoziţiilor art. 2 pct. 2 lit. c) din Legea nr. 11/1991.
Lipsa oricărei motivări cu privire la incidenţa în cauza a dispoziţiilor art. 2 pct. 2 lit. c) din Legea nr. 11/1991, face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii hotărârii de fond, nemotivarea soluţiei echivalând cu o necercetare a fondului pricinii.
4. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-pârâţi Consiliul Concurenţei, S.C. B. S.R.L. şi C. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând recursul declarat în raport cu aspectele de nelegalitate invocate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază pentru următoarele considerente că recursul este nefondat, sentinţa atacată fiind dată cu interpretarea şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Potrivit art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, constituie o practică de concurenţă neloială, interzisă de lege, "deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat/reprezentant al său ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei acestora şi a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi".
Pentru a se reţine săvârşirea faptei contravenţionale de deturnare a clientelei este necesară, îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unei acţiuni de deturnare a clientelei unei întreprinderi; acţiunea să fie realizată de către o persoană fizică ce are calitatea de fost sau actual salariat/reprezentant al acesteia; acţiunea să fi fost realizată prin folosirea de secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei acestora; dezvăluirea informaţiilor apreciate ca fiind "secret comercial" să aibă aptitudinea de a dăuna intereselor acelei întreprinderi.
Referitor la noţiunea de "secret comercial", se reţine că existenţa acesteia presupune întrunirea următoarelor condiţii: informaţia nu este în general cunoscută/accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie, are valoare comercială pentru că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei acesteia.
În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că nu a fost dovedită practica de concurenţă neloială susţinută de reclamantă în legătură cu fostul salariat al acesteia şi cu societatea B. S.R.L., aspectele de fapt invocate de aceasta, referitoare la pârâţi, ca autori ai unor fapte de concurenţă neloială, nereieşind din înscrisurile depuse la dosar.
Astfel, recurenta nu a făcut dovada că anumiţi clienţi ai societăţii A. au devenit clienţii B., fiind esenţială producerea unui rezultat. Existenţa unor eventuale contacte sau transmiteri de oferte, neurmate de producerea vreunui rezultat concret, în sensul preluării anumitor clienţi, face ca această primă condiţie să nu fie întrunită.
De asemenea, trebuie analizate faptele concrete imputate pârâţilor, pentru a se verifica dacă în atragerea clientelei reclamantei acestea au recurs la mijloace neloiale, frauduloase.
Orientarea clientelei către un concurent al societăţii în discuţie nu poate fi prezumată că a fost determinată de faptul că pârâtul C., persoană fizică a cunoscut anumite date şi a putut astfel să facă oferte mai bune. Dimpotrivă, pentru a reţine faptul neloial de deturnare a clientelei, este necesar să se dovedească indubitabil că orientarea clientelei reclamantei către pârâta B. S.R.L. a fost realizată prin mijloace neoneste. Or, o asemenea dovadă nu a fost realizată în cauză, astfel că nu se poate reţine săvârşirea unor acte sau fapte de concurenţă neloială de către pârâte în sensul deturnării clientelei reclamantei prin uzul de informaţii confidenţiale.
Totodată, orientarea spontană a clientelei spre noul comerciant, bazată pe aprecierea calităţilor personale ale acestuia, cunoscute din activitatea anterioară în slujba celuilalt comerciant, nu vor putea fi considerate ca fapte de deturnare a clientelei.
Se impune a mai observa şi faptul că această prevedere legală nu atribuie caracter ilicit oricărei acţiuni de deturnare a clientelei, ci numai faptelor comise prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei acestora.
Noţiunea de secret comercial este definită de art. 11 pct. 4 din Legea nr. 11/1991 drept informaţiile care îndeplinesc cumulativ următoarele cerinţe:
1. sunt secrete în sensul că nu sunt, ca întreg sau astfel cum se prezintă sau se articulează elementele acestora, cunoscute la nivel general sau uşor accesibile persoanelor din cercurile care se ocupă, în mod normal, de tipul de informaţii în cauză;
2. au valoare comercială prin faptul că sunt secrete;
3. au făcut obiectul unor măsuri rezonabile, în circumstanţele date, luate de către persoana care deţine în mod legal controlul asupra informaţiilor respective, pentru a fi păstrate secrete.
Intimatul - pârât C. a fost angajat la A. în funcţia de inginer mecanic şi, ulterior, responsabil de vânzări, astfel că, în mod evident, prin natura meseriei sale şi atribuţiilor sale de serviciu, acesta avea cunoştinţă de specificaţiile tehnice ale utilajelor vândute, şi nicidecum, nu se poate considera că ar fi avut acces la anumite "secrete comerciale". În plus, recurenta nu a demonstrat faptul că ar fi protejat aceste informaţii.
Invocarea pentru prima dată, în această etapă procesuală, a Regulamentului de utilizare a Infrastructurii Informatice a Grupului D. nu poate fi primită, având în vedere că e-mailurile cuprinzând ofertele S.C. B. S.R.L. nu cuprind date care să se circumscrie noţiunii de secret comercial în sensul art. 11 lit. b) din Legea nr. 11/1991, ci fiind date accesibile pe diferite site-uri, aspect ce rezultă din materialul probator administrat în cauză.
Pe de altă parte, reclamantei îi revenea sarcina de a dovedi nu doar comiterea faptei ilicite de către pârâţi, dar şi existenţa unui prejudiciu aflat în legătură de cauzalitate cu aceasta, precum şi de a furniza elementele necesare pentru cuantificarea pretinsului prejudiciu.
Prin prejudiciu se înţelege paguba efectiv suferită, adică suma cu care s-a diminuat patrimoniul reclamantei, sau beneficiul ce nu a fost realizat de aceasta ca urmare a faptei ilicite atribuite pârâţilor .
Cum în prezenta cauză paguba invocată de reclamantă constă în posibilitatea reală şi obiectivă a pierderii clienţilor, în mod corect s-a reţinut că aceasta nu a făcut dovada efectivă a prejudiciului în sensul arătat mai sus.
Înalta Curte nu poate reţine nici incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul nemotivării hotărârii.
Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
În cauză, Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.
Împrejurarea că instanţa nu ar fi realizat o analiză mai aprofundată sau detaliată nu duce la concluzia nemotivării, cât timp instanţa este obligată să analizeze argumentele esenţiale, de natură să tranşeze soluţia în cauză.
Prin urmare, hotărârea instanţei de fond este la adăpost de critică şi nu poate fi reformată în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, având în vedere că a argumentat soluţia adoptată şi a întemeiat motivarea acesteia pe argumente pertinente şi logice, simpla nemulţumire a recurentei faţă de soluţia pronunţată de către instanţă nefiind suficientă pentru casarea acesteia.
De altfel, critica bazată pe motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. susţine neanalizarea motivelor de nulitate referitoare la existenţa contravenţiei reglementate de art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991; or, atât prin adresa contestată, cât şi prin întâmpinarea depusă la fond, organul administrativ a reţinut că sunt nefondate acuzaţiile în sensul săvârşirii şi a acestei contravenţii de către partea reclamată, pentru aceleaşi raţiuni reţinute şi în ceea ce privea contravenţia de la art. 2 alin. (2) lit. b).
Or, raţiunile fiind identice, rezultă că nu se poate constata o lipsă a motivării, motivarea sentinţei referindu-se automat la ambele contravenţii reclamate.
Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat, către intimata - pârâtă S.C. B. S.R.L..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1424 din 26 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat, către intimata - pârâtă S.C. B. S.R.L..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 februarie 2021.