Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 25.01.2018 sub nr. x/2018, reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România au solicitat instanţei să dispună anularea în tot a deciziei nr. 7502/15.11.2017 emisă de pârât şi admiterea cererii înregistrate sub nr. x/30.01.2003 la Comisia Specială de Retrocedări.
Prin precizarea formulată la data de 14 februarie 2018, reclamantele au solicitat, în principal, admiterea prin acordarea de măsuri reparatorii în considerarea că, potrivit înscrisurilor, imobilul a constituit proprietatea eparhiei ridicată între timp la rang de arhiepiscopie care, prin urmare, are calitate procesuală şi se încadrează în dispoziţiile ce guvernează retrocedarea.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 118/2018 din 9 mai 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de această reclamantă în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI - COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ ALBA IULIA, a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ ALBA IULIA în contradictoriu cu GUVERNUL ROMÂNIEI - COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, a anulat decizia nr. 7502 din 15.11.2017 şi a obligat pârâta să emită decizia de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în condiţiile legii în favoarea reclamantei pentru cota de 2/3 parte din imobilul înscris în CF x, nr. top. x Cluj-Napoca; totodată, a respins petitul privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca nedovedit.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei civile nr. 118/2018 din 9 mai 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta a învederat existenţa unor erori materiale, strecurate în preambulul sentinţei dar şi în dispozitivul acesteia, referitoare la menţionarea greşită a numărului cererii de retrocedare şi a unei cote-parte de 2/3 din imobilul solicitat.
În motivarea cererii de recurs, recurenta - pârâtă a susţinut că instanţa de fond, interpretând şi aplicând în mod eronat prevederile art. 1, 3 şi 4 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a Arhiepiscopiei Romano-Catolice Alba Iulia iar, pe fond, a anulat Decizia nr. 7502/15.11.2017 emisă de Comisia specială de retrocedare.
Cererea de retrocedare nr. x/30.01.2003 a fost depusă de către reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia.
În aceste condiţii, Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolic de Alba Iulia are calitatea de solicitant în cererile de retrocedare, iar nu persoana juridică prin intermediul căreia au fost depuse cererile de retrocedare.
De asemenea, Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia este persoană juridică distinctă de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, după cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1515/01.08.2001 pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc.
Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia nu a formulat cererea de retrocedare în nume propriu, însă a formulat cererea de chemare în judecată în nume propriu şi nu în altă calitate (de succesor, continuator în drepturi a celui care a formulat cererea de retrocedare).
Or, din dispoziţiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că dreptul de a formula contestaţie împotriva deciziei emise de Comisia specială de retrocedare aparţine titularului cererii şi se exercită în termen de 30 de zile de la data comunicării. Or, în speţă, titularul cererii de retrocedare nu este Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, ci Consiliul Arhidiecezei Romano - Catolice.
În ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat de către Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba - Iulia prin cererea de retrocedare nr. x/30.01.2003, recurenta - pârâtă a susţinut că esenţial pentru justa soluţionare a cauzei este faptul că solicitantul din cererea de retrocedare nr. x/30.01.2003, respectiv Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, nu a fost proprietarul imobilului solicitat, fiind o persoană juridică distinctă de proprietarul tabular al imobilului solicitat.
Potrivit Cărţii funciare nr. x a localităţii Cluj, proprietar tabular al imobilului identificat cu nr. top. x a fost Episcopia Catolică de rit Latin Alba Iulia/Fondul de ajutorare a învăţătorilor Romano Catolici din Ardeal.
Solicitant este Consiliul, persoană juridică distinctă atât de episcopia cât şi de fond. Acest aspect reiese din:
a. prevederile acordului privitor la interpretarea art. IX din Concordantul de la 10 mai 1927 între Sf. Scaun şi Guvernul Român", încheiat în data de 30 mai 1932, în care s-a statuat că: i. instituţia cunoscută sub numele de Statusul Romano-Catolic Transylvaniensis se transformă într-un organ al Diocezei catolice de rit de Alba Iulia şi va lua denumirea de "Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia" (art. I); ii. toate drepturile patrimoniale ce se găseau sub administraţia zisului "Status Romano-Catholicus Transilvanyensis" vor fi pe viitor administrate de Ordinariul Catolic de rit Latin de Alba Iulia (art. II);
b. Sentinţa civilă nr. 1515/01.08.2001 (definitivă), pronunţată de Judecătoria Miercurea-Ciuc în dosarul nr. x/2001, prin care instanţa a constatat că "persoana juridică Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia, cu sediul în mun. Miercurea Ciuc, jud. Harghita, este identică cu persoana juridică având denumirea de Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, care s-a înfiinţat prin Acordul încheiat la 30.05.1932 între Sfanţul Scaun şi Guvernul Român, privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10.05.1927 prin transformarea instituţiunii cunoscute sub numele de Status Romano Catholicus Transylvanensis sau de Statusul Romano Catolic din Ardeal, sau Statusul Romano Catolic Cluj, ca fiind una şi aceeaşi persoană juridică îi revin atribuţiile, drepturile şi obligaţiile în virtutea continuităţii de drept".
Relevante pentru justa soluţionare a cauzei sunt, în egală măsură, şi alte dispoziţii din Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sf. Scaun şi Guvernul Român. Astfel:• toate acele drepturi patrimoniale (prevăzute la art. II din Acord, n. red.) vor fi administrate şi veniturile lor vor fi întrebuinţate numai în scopurile indicate şi prevăzute în Actele, Decretele şi Literele de fundaţiune. Acolo unde Actele, Decretele şi Literele de fundaţiune nu precizează scopul, sau dacă scopul pentru care fundaţiunea a fost constituită a fost atins, întrebuinţarea acelor venituri va fi trecută în scopuri religioase, şcolare şi de educaţiune, în conformitate cu intenţia donatorilor şi fondatorilor (art. III din Acord);• toate bunurile ce se găseau la data de 1 ianuarie 1932 în posesiunea şi sub administrarea acelui "Status Romano-Catholicus Transilvanyensis" sunt bunuri cu caracter eclesiastic şi vor fi întrebuinţate conform destinaţiei lor iniţiale, numai pe teritoriul actual al Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia (art. V alin. (1).
De asemenea, la alin. (2) al art. V din Acord se prevede că dreptul de proprietate este şi rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundaţiune, donaţiune, etc, în favoarea fondurilor respective.
Ordinariul Catolic de rit Latin de Alba Iulia avea doar în administrare bunurile următoarelor fonduri (enumerate la art. V alin. (2) din Acord): respectiv (1) Fondul de religiune; (2) Fondul de studii; (3) Fondul de burse; (4) Fondul şcoalelor primare; (5) Fondul Orfelinatului Terezian; (6) Fondul de pensii ale funcţionarilor; (7) Fondul de pensii ale profesorilor.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor Acordului, parte din ele menţionate mai sus, rezultă în mod cert următoarele:
a. Statusul Romano-Catolic Transylvaniensis avea în posesiune şi sub administrare (nu în proprietate, n. red) drepturi patrimoniale şi s-a transformat într-un organ al Diocezei catolice de rit de Alba Iulia, luând denumirea de "Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia".
Referitor la dreptul de proprietate al Statusului Romano-Catolic asupra: bunurilor fundaţionale, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin Decizia nr. 1564/924 (irevocabilă), pronunţată în data de 30.09.1924 în dosarul nr. x (ataşată prezentei), a stabilit cu putere de lucru judecat următoarele aspecte: Statul Romano-Catolic (Status Romano-Catholicus Transylvaniensis - n. rbd.) nu are drept de proprietate asupra averii fundaţionale, căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate şi nu poate servi ca bază de uzucapiune; asupra tuturor fundaţiilor (piac cauzae), Statul Ungar a avut drept de supremă inspecţiune, iar în urma Tratatului de Ia Trianon acest drept de supremă inspecţiune a trecut asupra Statului Român, deoarece averea fundaţională e pe teritoriul român; Statul Român nu a comis o tulburare de posesie deoarece Statul Romano-Catolic (Status Romano-Catholicus Transylvaniensis - n. red.) nu a avut posesiunea, ci numai delegaţie pentru administrarea averii şi realizarea scopului fundaţiunii.
b. După 1932, bunurile care se aflau în posesia şi sub administrarea Statusului Romano-Catolic au trecut sub administrarea Ordinariului Catolic de rit latin de Alba Iulia, iar nu sub administrarea Consiliului Diocezei catolice de rit latin de Alba Iulia, astfel cum susţin reclamantele din dorinţa de a face o legătură juridică între solicitant (Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Albă Iulia) şi procedura administrativă instituită de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv cu prezentul litigiu.
Astfel că, după 1932 Consiliul Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia nu a mai avut niciun drept sau prerogativa asupra bunurilor aflate în posesia si în administrarea Statusului Romano-Catolic Transylvaniensis.
c. Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia avea doar un drept de administrare asupra bunurilor care s-au aflat sub administrarea Statusului Romano-Catholicus Transilvanyensis, iar nu un drept de proprietate asupra bunurilor.
d. Dreptul de proprietate asupra bunurilor administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia a fost si a rămas garantat în favoarea fondurilor prevăzute expres la art. V alin. (2) din Acord.
e. Tocmai pentru a evidenţia proprietarul bunurilor şi faptul că dreptul de proprietate aparţinea şi era garantat în favoarea fondurilor prevăzute expres la V alin. (2) din Acord, s-a dispus rectificarea inscripţiilor din cărţile funciare privitoare la proprietarii bunurilor.
Din moment ce nu s-a dovedit înfiinţarea unor fonduri de către Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia (în prezent Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia), direct sau prin persoanele sale juridice, rezultă că fondurile respective (enumerate la art. V, alin. (2) din Acord, n.red.) au fost înfiinţate de stat, astfel că preluarea acestor fonduri din administrarea Episcopiei Romano-Catolice nu poate fi considerată ca abuzivă.
Pe de altă parte, Arhiepiscopia Romano-Catolică nu a formulat cererea de retrocedare în nume propriu, ci în numele Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice (persoană juridică distinctă). In acest context, argumentele invocate pe fondul contestaţiei nu pot demonstra nelegalitatea Deciziei nr. 7502/15.11.2017, emisă de către Comisia specială de retrocedare.
Cu referire la Fondul de studii (art. V alin. (2) Ut. b din Acord), având în vedere principiul ubi eadem est ratio, eadem soluţia esse debet, prin decizia civilă nr. 809/A/2006, irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă în dosarul nr. x/2006, instanţa a reţinut următoarele:
- Arhiepiscopia Romano-Catolică şi implicit persoanele juridice subordonate acesteia nu au calitatea de continuatoare ale proprietarului tabular Fondul de Studii (mutatis mutandis Fondul de Burse romano-catolic prevăzut la art. V alin. (2) lit. c) din Acord, n.red.), bunurile acestuia nereprezentând bunuri proprietate a bisericii, ci bunuri publice aflate în proprietatea Statului Român;
- reclamanta (în respectiva speţă Parohia Romano-Catolică Cluj Mănăştur, n. red.) nu are calitatea de continuatoare în drepturi a proprietarului tabular al imobilului înscris în C.F. nr. x a localităţii Cluj, întrucât Fondul de Studii (mutatis mutandis Fondul de Burse romano-catolic) constituia un fond public aflat în proprietatea Statului Român şi în administrarea Ordinariatului Catolic de rit latin de Alba Iulia.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 25.09.2018, intimatele-reclamante au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că aspectul existenţei unor erori materiale strecurate în sentinţa recurată poate face obiectul unei cereri de îndreptare, iar nu de recurs, de vreme ce dispoziţiile art. 445 din C. proc. civ. impun obligativitatea procedurilor de îndreptare, lămurire şi completare a hotărârilor pe căile prevăzute de art. 442-444 din C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate şi de dispoziţiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România este fondat, pentru considerentele expuse în continuare:
Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că prin cererea de retrocedare înregistrată sub nr. x/30.01.2003 Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia, acţionând pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, cu opţiunea privind şi măsuri compensatorii.
Prin Decizia nr. 7502 din 15 noiembrie 2017 emisă de recurenta - pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, antereferita cererea de retrocedare a fost respinsă, în considerentele actului administrativ contestat, reţinându-se că imobilul în discuţie nu a fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia.
Astfel, s-a reţinut că proprietar al acestuia a fost Fondul de studii, administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, după cum, de altfel, rezultă şi din cartea funciară nr. x a localităţii Cluj.
Legalitatea actului administrativ a fost infirmată prin sentinţa civilă nr. 118/2018 din 9 mai 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, prin care judecătorul fondului a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva Deciziei 7502 din data de 15.11.2017 emisă de pârâtă.
Prin calea de atac promovată, recurenta - pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a criticat soluţia instanţei de fond, evocând incidenţa motivelor de casare reglementate de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.
Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă şi în îndeplinirea rolului instanţei supreme de a asigura o practică unitară (Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian împotriva României, pct. 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, Ştefan şi Ştef împotriva României, pct. 32-33), reţine că anterior analizei criticilor recurentei, aşa cum acestea au fost formulate prin intermediul căii de atac extraordinare promovate, se impune un examen al evoluţiei situaţiei Statusului romano-catolic din Transilvania (ardelean) şi a bunurilor aparţinând diferitelor fonduri, precum şi condiţiile în care au fost încheiate atât Concordatul din 10 mai 1927, între Sfântul Scaun şi Guvernul României, cât şi Acordul de la Roma din 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordat.
Astfel, după cum s-a statuat în jurisprudenţa Înaltei Curţi, prin diploma din 12 mai 1581, Stefan Bátory, principe al Transilvaniei şi rege al Poloniei înfiinţează un colegiu al ordinului iezuit, cu un pronunţat caracter militant catolic, înzestrându-l cu bunuri achiziţionate din averea personală, fiind trecute în proprietatea deplină a acestui, cu toate drepturile, în stăpânire şi proprietate (cum omni jure et dominio ac proprietati) în mod perpetuu, irevocabil şi pentru vecii vecilor (perpetuo, irrevocabiliter et in omne aevum).
Prin diploma din 1583, înfiinţează şi un seminar pentru tinerii nobili şi plebei, dat în seama colegiului ordinului iezuit, iar cheltuielile seminarului urmau a fi acoperite, pe jumătate, şi de către Pontif. În anul 1603 iezuiţii au fost expulzaţi din Transilvania bunurile acestora fiind preluate de către calvinişti, astfel că împăratul Leopold a emis o diplomă suplimentară prin care a dispus răscumpărarea domeniului din Mănăştur şi restituirea către catolici, celelalte bunuri (mănăstirea şi biserica), rămânând calviniştilor. Ulterior, prin Legea nr. VIII din 1744 bunurile răscumpărate sunt restituite definitiv catolicilor, devenind bunuri bisericeşti. Din averile ordinului dizolvat de Papa Clemente al XIII în anul 1773 au fost create fundaţiuni atât în Ungaria cât şi în Transilvania, respectiv fondul de religie, fondul de studii şi fondul de burse - administrate de Comisia literară, precum şi fondul Orfelinatului Terezian din Sibiu. Bunurile au continuat a fi administrate de Comisia literară, în perioada 1773-1848, pentru ca în anul 1866 să se hotărască: a) desfiinţarea Comisiei literare; b) administrarea şi conducerea chestiunilor aflate în competenţa Comisiei Literare "cu influenţa" Statusului catolic reorganizat şi c) alegerea unei comisii de conducere, urmând ca modul de conducere şi administrare să fie stabilit ulterior, fiind păstrate neatinse drepturile de suprem patron şi supremă inspecţiune ale regelui. În anul 1868, urmare a corespondenţei între Ministrul Cultelor ungar şi Guvernul ardelean (Adresa Ministerului Cultelor şi Instrucţiunei Publice nr. 2660/21 februarie 1868, Raportul comisiei prezidate de baronul Bornemissa Ioan din 6 aprilie 1868 şi Adresa Guvernului ardelean nr. 6413/24 aprilie 1868), fondul de studii romano-catolic ardelean urma a fi administrat de către Comisiunea Catolică ce funcţiona în sânul guvernului regal, ca reprezentantă a Statusului Catolic. În vederea respectării de către Status a drepturilor de suprem patronat şi supremă inspecţiune ale regelui, Ministerul Cultelor a subliniat în corespondenţa cu Statusul (Adresele din 1884, nr. x/1910, şi nr. y/1912), că fondurile sunt persoane juridice distincte, iar dreptul de administrare exercitat de către Status este limitat prin drepturile regelui.
Prin regulamentul din 1915 Statusul catolic a obţinut recunoaşterea formală a dreptului de conducere, guvernare şi administrare a fondurilor cu două îngrădiri: 1. Respectarea drepturilor canonice ale episcopului cu privire la întreaga avere diecezană şi 2. Respectarea drepturilor de suprem patron ale regelui fără ca Statul ungar să aibă vreun drept de ingerinţă sau control cu privire la activitatea Statusului.
După unirea Ardealului cu România, în 1918 şi până la momentul încheierii Acordului de la Roma, fondurile catolice ardelene au fost administrate de către Statusul catolic, fără ca Statul Român să exercite vreo ingerinţă asupra modului de administrare.
Potrivit art. 191 din Tratatul de la Trianon şi Convenţiei dintre România şi Ungaria (publicată în M. Of. nr. 279/19 decembrie 1924) bunurile acestor fonduri nu sunt cuprinse nici în cele ce trec fără plată în patrimoniul Statului Român, nici între cele ce sunt supuse repartiţiei între cele două state, rămânând, însă, în categoria celor ce urmau a fi răscumpărate de către Statul Român, având caracterul de bunuri publice, declarate ca atare încă din anul 1921, prin recensământul făcut în urma dispoziţiei Comisiei de reparaţiuni din Paris.
Totodată, prin Decizia nr. 1564/30.09.1924, pronunţată în dosarul nr. x, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa a stabilit cu putere de lucru judecat că Statusul Romano - Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaţionale, căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate, nici nu poate servi ca bază de uzucapiune, printr-o astfel de hotărâre statuându-se că asupra tuturor fundaţiunilor Statul Ungar a avut dreptul de supremă inspecţiune, spre a controla că fundaţiunile se administrează conform scopurilor pentru care au fost înfiinţate, că în urma tratatului de pace de la Trianon, acest drept de supremă inspecţiune, a trecut asupra Statului Român, deoarece averea fundaţională e pe teritoriul român, că atunci când Satul Român, în baza dreptului său de supremă inspecţiune, a scos din administraţia (...) pe Statusul Romano - Catolic şi administraţia a încredinţat altor organe, susţinând însă realizarea scopului fundaţiunei, nu a comis conturbare de posesiune pentru că Statusul Romano - Catolic nu a avut posesiune, ci numai delegaţie pentru administrarea averii şi realizarea scopului fundaţiunei.
De o importanţă majoră este ratificarea, în anul 1929, a Concordatului încheiat la 20 mai 1927 cu Sfântul Scaun (Lege ce a fost promulgată prin decretul nr. 1842/1929 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 126 din 12 iunie 1929) care recunoaşte personalitatea juridică a întregii biserici catolice.
Prin Concordatul din 1927 s-au desfiinţat drepturile şi îndatoririle de patronat de orice categorie (potrivit art. VX), dreptul de supremă inspecţiune urmând a fi exercitat sub forma prevăzută de Legea Cultelor şi consacrată de Concordat (După cum rezultă şi din Avizul Consiliului Juridic de pe lângă Ministerul Afacerilor Externe din 30 octombrie 1931).
Însă, după cum s-a arătat, potrivit Tratatului de la Trianon, România avea dreptul să răscumpere aceste averi, urmând a dispune liber şi neîngrădit de ele, după exproprierea şi plata rentelor de expropriere. Principalele consecinţe ale acestor prevederi ale Tratatului şi ale Concordatului, cu privire la aceste fonduri sunt următoarele:
a. Urmare a adoptării Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, foştii proprietari între care şi Biserica Catolică, au fost despăgubiţi de Statul Român prin plata unor rente de despăgubire (Destinate întreţinerii episcopilor, canonicilor, parohilor şi seminariilor), numite "prebende", care erau afectate unui fond - Patrimoniul sacru - destinat să devină persoană juridică, potrivit alin. (1) al art. XIII; cheltuielile ce depăşesc capacitatea de întreţinere a acestui fond, urmând a fi suportate de Stat, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.
b. Administratorul acestor fonduri ale Patrimoniului sacru - Consiliul Episcopilor Diecezani - urma să administreze şi rentele ce proveneau din exproprierea unor bunuri ce fuseseră proprietatea fondurilor.
Concluzia care se impune, cu privire la bunurile care au făcut obiectul Concordatului din 1927 este, în considerarea Tratatului de la Trianon, că acestea au devenit proprietatea Statului Român.
Prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, Statusul Romano-Catolic se transformă în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 şi 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) şi (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea Statusului, urmând a fi administrate şi reprezentate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia (art. II alin. (1), art. V alin. (3), în conformitate cu scopurile indicate de Actele, Decretele şi Literele de fundaţiune(art. III alin. (1), bunurile ce se găseau la 1 ianuarie 1932 în posesia si administrarea Statusului având caracter eclesiastic (art. V alin. (1). Se impune a fi menţionat şi faptul că, potrivit Dreptului canonic au denumirea de ordinariu: episcopii diecezani, cei echivalaţi episcopului diecezan (abaţii şi prelaţii teritoriali, vicarii şi prefecţii apostolici, administratorii apostolici), administratorii diecezani, vicarii generali şi episcopali, superiorii majori ai institutelor călugăreşti clericale de drept pontifical şi ai societăţilor de viaţă apostolică clericale, de drept pontifical. (A se vedea pagina Web: http://www.x.ro/biblioteca/micdict.asp?cuvant=Ordinariu).
Potrivit aceluiaşi Acord, Statul Român păstrează dreptul de control şi supraveghere, prevăzut de dreptul comun al Regatului României (art. IV alin. (1), iar în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra bunurilor acesta este garantat în favoarea fondurilor respective: a) fondul de religiune; b) fondul de studii; c) fondul de burse; d) fondul şcolilor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii al funcţionarilor; g) fondul de pensii al profesorilor; h) fondul asigurărilor.
Şi, nu în ultimul rând, potrivit art. VIII, se va proceda la rectificarea (din oficiu şi fără plata vreunei taxe de timbru) a cărţilor funciare, cu privire la proprietarul bunurilor - diferitele fonduri precitate - adăugându-se menţiunea:
"Administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia".
Cât priveşte Acordul de la Roma, ce a fost publicat în Acta Apostolicae Sedis şi în Monitorul Oficial din Bucureşti, respectiv la l iulie şi 3 august 1932, deşi nu a fost niciodată ratificat de Parlament, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine lipsa de efecte juridice a acestuia, câtă vreme unui astfel de act bilateral interstatal i s-a atribuit caracterul unui act interpretativ al Concordatului.
De altfel, chiar în cuprinsul Decretului nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunţarea Concordatului se face referire expresă la "acordurile şi convenţiunile ulterioare, intervenite în aplicaţiunea acelui concordat", aceste acte normative fiind denunţate şi, ulterior abrogate expres.
Pe de altă parte, C.J.U.E. a statuat (Hotărârea în cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva României 33003/03 din 25.09.2012) - cu referire la denunţarea şi abrogarea concordatului şi a acordurilor ulterioare, prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 - că O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, se înscrie în categoria obligaţiilor asumate anterior de Statul Român faţă de Sfântul Scaun. Aşadar, obligaţiile asumate de Statul Român în perioada interbelică sunt în vigoare, fiind aşadar nerelevantă atât denunţarea şi, ulterior, abrogarea tratatelor la care Romania este parte, cât şi schimbarea formei de guvernământ şi a regimului politic din Romania, Statul Român fiind ţinut, potrivit principiului pacta sunt servanda, să respecte propriile obligaţii asumate prin convenţii internaţionale.
Revenind la motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Împrejurarea că pentru bunuri aparţinând Fondurilor de studii şi de burse au fost făcute o serie de acte de dispoziţie, în numele fondurilor (potrivit precizării făcute de recurentă, n.n.) de către entităţi aparţinând cultului romano-catolic nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor fondurilor, în condiţiile în care, prin prisma considerentelor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparţinând fondurilor (deşi aflate în posesia şi sub administrarea Statusului Romano-Catholicus Transylvaniensis), este şi rămâne garantat în favoarea fondurilor respective - art. V alin. (2) din Acordul de la Roma.
Această concluzie este în deplin acord cu hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Decizia nr. 1564/30.09.1924 pronunţată în dosarul nr. x, la care a făcut referire recurenta, care a stabilit, cu putere de lucru judecat că, "Statul Romano - Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaţionale căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate nici nu poate servi ca bază de uzucapiune…" şi,,…că Statusul Romano - Catolic nu a avut posesiune ci numai delegaţie pentru administrarea averii şi realizarea scopului fundaţiunei".
Chiar dacă alin. (3) al articolului V din Acord dispune că drepturile asupra fondurilor sunt de drept reprezentate prin Ordinariul de Alba Iulia, nu schimbă cu nimic natura juridică a bunurilor, despre care se precizează că sunt bunuri cu caracter ecleziastic - alin. (1) al art. V din Acord.
Pe de altă parte, dispoziţiile Acordului referitoare la dreptul conferit Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia sunt neechivoce, art. VIII alin. (5) stabilind expres menţiunea "administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia", astfel că nu se poate susţine, cu suficient termei, existenta unui drept de proprietate asupra bunurilor, inscripţiunile privitoare la proprietatea bunurilor fiind statuate în sensul de a fi realizate prin indicarea respectivelor fonduri în calitate de proprietari- alin. (1) şi (5) din Acord.
În aceste condiţii, proprietatea cultului romano catolic, mai exact a Diecezei romano catolice de rit latin de Alba-Iulia (ulterior, la 5 august 1991 ridicată la rangul de arhidieceză, de către papa B., n.n.), asupra bunurilor aparţinând fondurilor nu poate fi susţinută, în raport de argumentele precedente.
Aşadar, apărările reclamantei sunt contrazise de prevederile exprese ale art. V din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul Român, dispoziţii potrivit cărora toate bunurile ce se găseau la data de 1 ianuarie 1932 în posesiunea şi sub administrarea Statusului Romano-Catolic Transilvănean sunt bunuri cu caracter ecleziastic, însă dreptul de proprietate asupra acestora este şi rămâne garantat în conformitate cu literele de fundaţiune şi donaţiune în favoarea fondurilor respective, printre care şi Fondul de Studii, fonduri care erau de drept reprezentate de Ordinariul de Alba Iulia, acesta fiind justificarea pentru care în actele de dispoziţie cu privire la bunurile aparţinând fondului, acesta era reprezentat doar de Ordinariul de Alba Iulia, nu de altă instituţie de drept public a statului, apărare invocată de recurentă. Pe de altă parte, având în vedere că bunurile aparţinând Fondului de Studii aveau, conform Concordatului de la 10 mai 1927, caracter ecleziastic şi se aflau în administrarea unui persoane juridice aparţinând bisericii catolice, Statul Român prin Decretul nr. 176/1948, a procedat la exproprierea lor şi trecerea în proprietatea Statului. Decretul nr. 176/1948 a avut ca obiect, printre altele, toate bunurile mobile şi imobile care au aparţinut bisericilor, congregaţiilor şi comunităţilor religioase precum şi fondurile cu destinaţie de sprijinire a învăţământului, situaţie în care se aflau şi bunurile în litigiu, actul normativ nefăcând distincţie cu privire la natura dreptului exercitat asupra acestora, de proprietate sau de administrare.
Aşa fiind, recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia care a depus cererea de retrocedare în numele şi pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia, conform art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, este ţinută să justifice împrejurarea, în ipoteza în care Fondul de Studii şi-a încetat existenţa, că este succesoarea în drepturi a acestui proprietar de la care imobilul a fost preluat de stat.
Or, în cauză, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi nu a justificat astfel calitatea de persoană îndreptăţită la restituire.
În raport de aceste argumente, în cauză nu a fost răsturnată prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ care a făcut obiectul controlului de legalitate în cauză, fiind întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă asupra soluţiei pronunţată de prima instanţă, judecătorul fondului pronunţând o soluţie cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind incident în cauză.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, ca nefondată, urmând a menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinţei civile nr. 118/2018 din 9 mai 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:
Respinge acţiunea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, ca nefondată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 februarie 2021.