Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 29.01.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L a chemat în judecată pârâtele A.N.A.F., Direcţia Generală a Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi D.G.F.P. Arad - Serviciul Evidenţă Plătitori Persoane Juridice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: anularea Deciziei nr. 1/13.09.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei nr. 13840/11.07.2017, a Deciziei de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării de plată a obligaţiilor fiscale nr. 13840/11.07.2017, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad - Serviciul de Evidenţă Plătitori Persoane Juridice precum şi a Deciziilor subsecvente acesteia, şi anume Decizia de pierdere a valabilităţii amânării la plată a penalităţilor de întârziere şi a penalităţilor de nedeclarare nr. 13842/11.07.2017; Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii reprezentând penalităţile datorate în cazul eşalonărilor de plată nr. x/11.07.2017; Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 13843/11.07.2017; Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi datorate în cazul eşalonărilor de plată nr. x/11.07.2017; Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 20573/07.07.2017, precum şi orice alt administrativ fiscal subsecvent acestora; repunerea reclamantei în situaţia anterioară şi anume revenirea la eşalonarea a cărei pierdere a valabilităţii a fost nelegal constatată şi exonerarea de plata sumelor indicate în deciziile subsecvente.
La data de 07.03.2018, reclamanta a formulat o precizare de acţiune prin care a arătat că înţelege să îşi modifice acţiunea, în sensul că solicită şi anularea Deciziei nr. 3586/25.10.2017 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate împotriva Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii reprezentând penalităţile datorate în cazul eşalonărilor de plată nr. x/11.07.2017, respectiv a Deciziilor referitoare la obligaţiile de plată accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 13843/11.07.2017, nr. 13849/11.07.2017 şi nr. 20573/07.07.2017, arătând în esenţă că prin Decizia nr. 3586/25.10.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, organul fiscal a hotărât suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă împotriva deciziilor amintite mai sus, până la rămânerea definitivă a Deciziei nr. 1/13.09.2017 a AJ.F.P. Arad, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, în condiţiile legii.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 188 din 3 iulie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F., Direcţia Generală a Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi D.G.F.P. Arad - Serviciul Evidenţă Plătitori Persoane Juridice, având ca obiect anularea Deciziei nr. 1/13.09.2017, a Deciziei de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării de plată a obligaţiilor fiscale nr. 13840/11.07.2017 şi a Deciziei de pierdere a valabilităţii amânării la plată a penalităţilor de întârziere şi a penalităţilor de nedeclarare nr. 13842/11.07.2017.
Totodată, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii.
În motivarea cererii de recurs, recurenta - reclamantă a susţinut că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea art. 165, 167 şi 194 din Legea nr. 207/2015.
Aşa cum a arătat în cuprinsul contestaţiei formulate, neîndeplinirea condiţiilor indicate la art. 194 Codul de procedură fiscală se datorează exclusiv pârâtei. Astfel, a solicitat compensarea/restituirea sumelor stabilite prin titlurile executorii anexate cererilor de restituire a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect restituirea taxei de poluare pentru autovehicule şi a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule înregistrate la instituţia pârâtă, în fapt, societatea a înregistrat o serie de cereri.
Suma totală astfel solicitată se ridică la peste 100.000 RON, adică peste 3 rate lunare.
Ţinând cont de faptul că nu a primit niciun răspuns la aceste solicitări, a revenit la data de 13.06.2017 cu o nouă cerere, prin care a solicitat lămuriri referitoare la absenţa răspunsului şi pentru a nu avea probleme cu respectarea graficului de eşalonare.
Reclamanta arată că la 26.06.2017 AJFP Arad, prin adresa nr. x, i-a comunicat că nu poate plăti sumele pe care Statul Român i le datorează în temeiul unor hotărâri judecătoreşti definitive şi nici nu poate proceda la compensarea acestor sume. Având în vedere faptul că suma datorată de stat excede 100.000 de RON, iar rata luna este de aproximativ 29.000 RON, compensarea ar fi stins mai mult de 3 rate lunare.
Mai menţionează că prin răspunsul transmis de organul fiscal abia la data de 26.06.2017, prin care aducea la cunoştinţă "imposibilitatea de compensare", chiar organul fiscal a fost acel care a făcut-o să depăşească termenul de plată a ratei.
Având în vedere că întârzierea a fost datorată de fapta proprie a organului fiscal şi că nemo propriam turpitudinem allegans potest, rezultă că în mod evident există o îndoială în ce priveşte legalitatea acestui act.
În cuprinsul Deciziei nr. 1/13.09.2017 prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/11.07.2017 emisă la 11.07.2017 privind constatarea pierderii valabilităţii eşalonării de plată a obligaţiilor fiscale, organul fiscal a reţinut că "în situaţia în care S.C. A. S.R.L ar fi depus cele 10 cereri de compensare/restituire înainte de abrogarea Ordonanţei de Urgenţa nr. 9/19.02.2013, restituirea s-ar fi efectuat conform Hotărârii Guvernului nr. 88 din 13 martie 2013 (...). (...) Prin abrogarea începând cu data de 01.02.2017 a dispoziţiilor legale referitoare la restituirea taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule (...) şi în contextul în care în contul 51/60900 "timbru de mediu pentru autovehicule" din care se efectuau restituirile nu mai exista disponibil, organele fiscale s-au aflat în imposibilitatea restituirii acestor sume sau a compensării lor cu obligaţii fiscale restante". De asemenea, pârâta a arătat că, în momentul de faţă, "nu există un act în vigoare care să permită efectuarea compensărilor/restituirilor solicitate de către reclamantă".
În opinia recurentei, însă, erau îndeplinite toate condiţiile impuse de art. 167 alin. (1) Codul de procedură fiscală
Astfel, a solicitat organului fiscal compensarea/restituirea sumelor stabilite prin titlurile executorii anexate cererilor de restituire, sume care au fost stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, având ca obiect restituirea taxei de poluare pentru autovehicule şi a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule înregistrate la instituţia pârâtă. Prin urmare, ţinând cont de faptul că statul a fost obligat, prin hotărâri judecătoreşti definitive, să-i plătească o sumă ce depăşeşte 100.000 RON, în situaţia în care ar fi operat compensarea, s-ar fi stins mai mult de 3 rate lunare din suma pe care reclamanta o datora organelor fiscale.
În ceea ce priveşte condiţia înscrisă în art. 167 alin. (1) Codul de procedură fiscală potrivit căreia creanţele a căror compensare se solicită trebuie să fie administrate de aceeaşi autoritate publică, menţionează că şi această cerinţă este îndeplinită.
Astfel, în prezenta cauză taxele de poluare pentru autovehicule şi taxele pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, au fost plătite la Administraţia Finanţelor Publice Arad şi tot această autoritate administrativă a fost aceea care a refuzat restituirea sumelor solicitate, respingând cererile formulate de reclamantă.
Este adevărat că sumele percepute de Statul Român cu titlul de taxă pentru emisiile poluante sunt virate în contul Administraţiei Fondului pentru Mediu şi că această autoritate gestionează sumele respective. Cu toate acestea, potrivit art. 17 Codul de procedură fiscală, raportul juridic fiscal se leagă între stat, reprezentat de organele fiscale, şi contribuabil, textul nefăcând nici o distincţie în raport de destinaţia sumelor percepute cu titlu de creanţe fiscale.
Într-adevăr, sumele percepute la bugetul de stat ori la bugetele locale, cu titlu de creanţe fiscale pot primi diferite destinaţii, în funcţie de prevederile legilor bugetare, dar acest aspect nu schimbă natura şi nici subiectele raportului juridic fiscal.
Prin urmare, chiar dacă se prevede destinaţia sumelor percepute ca şi taxă pe emisii poluante (creanţe fiscale), stabilind că acestea se varsă integral la bugetul Fondului pentru mediu, care este gestionat de Administraţia Fondului pentru Mediu, această împrejurare nu este de natură să schimbe natura juridică a raportului dedus judecăţii şi nici subiectele acestuia.
Totodată, art. 1 pct. 2 din Codul de procedură fiscală defineşte termenul de "administrare a creanţelor fiscale" ca fiind, printre altele, "oricare din activităţile desfăşurate de organele fiscale în legătură cu: (...) c) declararea, stabilirea, controlul şi colectarea creanţelor fiscale". Or, având în vedere că Administraţia Finanţelor Publice Arad este autoritatea fiscală care a stabilit cuantumul taxelor datorate şi s-a ocupat de colectarea acestor sume, este evident că aceste creanţe fiscale au fost administrate de pârâtă, în sensul celor cuprinse în textul legal de mai sus.
Mai arată că punctul 2.2 din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2017, stabileşte că "în situaţia în care se constată că nu a fost restituită/compensată suma solicitată la restituire de către contribuabil, organul fiscal central competent stabileşte suma aprobată la restituire şi procedează la compensare cu eventuale obligaţii fiscale restante şi/sau restituire, în conformitate cu dispoziţiile art. 167 şi art. 168 alin. (8) din Codul de procedură fiscală". Prin urmare, având în vedere că în această situaţie chiar normele metodologice prevăd faptul că este posibil să opereze compensarea, nu vede de ce o asemenea compensare nu ar putea fi incidenţă şi în speţa de faţă.
De asemenea, precizează că este lipsit de relevanţă faptul că cererea a fost formulată ulterior abrogării O.U.G. nr. 9/2013, atât timp cât restituirea fostelor taxe auto şi a timbrului de mediu s-a dispus prin hotărâri judecătoreşti definitive, intrate în puterea lucrului judecat, restituirea reprezentând un drept al celor care au plătit aceste sume stabilite în mod eronat de către autoritatea fiscală.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la data de 27.09.2018, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând recursul de faţă prin prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge în consecinţă.
Criticile formulate în calea de atac declarată de recurenta-reclamantă au fost încadrate în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., referitor la motivul de nelegalitate reprezentat de pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Prevalându-se de acest motiv de casare, recurenta-reclamantă afirmă că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 165, referitoare la Ordinea stingerii obligaţiilor fiscale, art. 167 referitoare la compensare, şi art. 194 referitoare la Condiţiile de menţinere a valabilităţii eşalonării la plată, din Legea nr. 207/2015, context în care Înalta Curte va analiza normele de drept material, incidente în cauză, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, pentru a se stabili pertinenţa argumentelor care au determinat judecătorul fondului să respingă acţiunea reclamantei.
În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că deciziile contestate de reclamantă în cauză au fost emise de către organul fiscal competent cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 207/2015 privind reglementarea condiţiilor de menţinere a valabilităţii eşalonării la plată.
Temeiul legal invocat de pârâtă la emiterea Deciziei nr. 13840/11.07.2017 este reprezentat de art. 194 din Legea nr. 207/2015, în cuprinsul căruia legiuitorul a statuat în mod expres condiţiile în care eşalonarea la plată acordată pentru obligaţiile fiscale îşi menţine valabilitatea.
Conform art. 194 alin 1 lit. a) din actul normativ mai sus menţionat, eşalonarea la plată acordată pentru obligaţiile fiscale îşi menţine valabilitatea, cu condiţia " a) să se declare şi să se achite, potrivit legii, obligaţiile fiscale administrate de organul fiscal cu termene de plată începând cu data comunicării deciziei de eşalonare la plată, cu excepţia situaţiei în care debitorul a solicitat eşalonarea la plată potrivit art. 195. Eşalonarea la plată îşi menţine valabilitatea şi dacă aceste obligaţii sunt declarate şi/sau achitate până la data de 25 a lunii următoare scadenţei prevăzute de lege inclusiv sau până la finalizarea eşalonării la plată în situaţia în care acest termen se împlineşte după data stingerii în totalitate a obligaţiilor fiscale eşalonate la plată".
Astfel, s-a reţinut că motivul pentru care eşalonarea, care a fost anterior aprobată reclamantei prin Decizia de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale nr. 15819/27.07.2016, şi-a pierdut valabilitatea începând cu data de 27.06.2017 este reprezentat de împrejurarea că obligaţiile de plată datorate de către reclamanta bugetului general consolidat aferente lunii aprilie 2017 - cu termen de plată 25.05.2017 - nu au fost achitate până la data de 26.06.2017.
Aşa cum a reţinut şi instanţa fondului, susţinerea recurentei-reclamante care a invocat în sprijinul criticilor la adresa legalităţii deciziilor contestate faptul că neîndeplinirea condiţiilor indicate la art. 194 C. proc. civ. fiscală a fost determinată de culpa pârâtei, întrucât a solicitat compensarea/restituirea sumelor stabilite prin titlurile executorii - anexate cererilor de restituire a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect restituirea taxei de poluare pentru autovehicule şi a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, nu prezintă relevanţă în speţa de faţă, obligaţia statuată de către legiuitor prin art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 fiind exclusiv a societăţii, independent de o posibilă compensare.
De altfel, aşa cum a constatat şi instanţa fondului, cele 10 cereri de restituire/rambursare ale S.C. A. S.R.L. au fost depuse după data de 1 februarie 2017, dată la care a fost abrogată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/19.02.2013 - privind timbrul de mediu pentru autovehicule.
Prin abrogarea începând cu data de 01.02.2017 a dispoziţiilor legale referitoare la restituirea taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule, taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule şi a timbrului de mediu pentru autovehicule (O.U.G. nr. 9/19.02.2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule) şi a actelor subsecvente prin Legea nr. 1/2017 privind eliminarea unor taxe şi tarife, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în absenţa unor prevederi tranzitorii şi în contextul în care în contul 51/60900 "Timbru de mediu pentru autovehicule" din care se efectuau restituirile nu mai exista disponibil, organele fiscale s-au aflat în imposibilitatea restituirii acestor sume sau a compensării lor cu obligaţii fiscale restante, astfel că, la data de 11.07.2017, când societăţii i s-a emis "Decizia de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării de plată a obligaţiilor fiscale nr. 13840/11.07.2017" şi "Decizia de pierdere a valabilităţii amânării la plată a penalităţilor de întârziere şi a penalităţilor de nedeclarare nr. 13842/11.07.2017 şi a deciziilor de accesorii, nu a existat disponibil pentru compensarea obligaţiilor fiscale restante ale societăţii.
În concluzie, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad nu este răspunzătoare de pierderea eşalonării la plată acordată S.C. A. S.R.L. şi de calcularea de accesorii, întrucât timbrul de mediu era venit la bugetul Fondului pentru Mediu şi se utiliza de Administraţia Fondului pentru Mediu, pârâta acţionând în speţă ca o instituţie bancară care doar încasa banii, titularul contului fiind Administraţia Fondului pentru Mediu.
În aceste condiţii, nu sunt incidente prevederile art. 167 din Legea nr. 207/2015 potrivit cărora "Prin compensare se sting creanţele statului sau unităţilor administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, cu condiţia ca respectivele creanţe să fie administrate de aceeaşi autoritate publică.
Pârâta nu a dobândit faţă de reclamanta-recurenta calitatea de debitor în privinţa sumelor reprezentând timbru de mediu, sume care nu erau administrate de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, ci erau doar încasate în numele Administraţiei Fondului pentru Mediu.
Ca atare, faptul că prima instanţă a considerat că împrejurările vizând cererile de compensare nu pot fi invocate în legătură cu decizia de pierdere a eşalonării la plată, nu atestă nicidecum încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cum greşit susţine recurenta-reclamantă, care nu şi-a achitat până la data de 26.06.2017, obligaţiile de plată datorate bugetului general consolidat aferente lunii aprilie 2017.
Raportat la prevederile legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei fondului este pronunţată cu corecta aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, considerente pentru care recursul de faţă va fi respins ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 188 din 3 iulie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 februarie 2021.