Şedinţa publică din data de 23 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Iaşi sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii C.S.M. şi secţia pentru Judecători din cadrul C.S.M., solicitând anularea parţială a actului administrativ reprezentat de Hotărârea secţiei pentru Judecători nr. 225 din 17.03.2020, în ceea ce priveşte soluţia dată cu privire la cererea sa principală de continuare a activităţii la Curtea de Apel Iaşi după expirarea mandatului de preşedinte al Judecătoriei Iaşi, anularea totală a actului prin care a fost soluţionată plângerea prealabilă - adresa din 28.05.2020, recunoaşterea dreptului său de a continua activitatea la expirarea mandatului de preşedinte al Judecătoriei Iaşi pe o funcţie de execuţie la Curtea de Apel Iaşi, precum şi obligarea pârâţilor la emiterea unui act administrativ în acest sens.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 35 din data de 23.02.2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantei A. de anulare a actului prin care a fost soluţionată plângerea prealabilă - adresa nr. x/28.05.2020, invocată de pârâtul C.S.M. şi a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii C.S.M. şi secţia pentru Judecători din cadrul C.S.M. privind anularea actului prin care a fost soluţionată plângerea prealabilă - adresa nr. x/28.05.2020.
Totodată, a respins ca neîntemeiate celelalte capete ale cererii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii C.S.M. şi secţia pentru Judecători din cadrul C.S.M.
3. Cererea de recurs.
Împotriva sentinţei civile nr. 35 din 23.02.2021 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în principal, iar în subsidiar rejudecarea de către Înalta Curte a cauzei, cu admiterea cererii prealabile formulate împotriva Hotărârii secţiei pentru Judecători nr. 225 din 17.03.2020, în ceea ce priveşte soluţia dată cu privire la cererea sa principală de continuare a activităţii la Curtea de Apel Iaşi după expirarea mandatului de preşedinte al Judecătoriei Iaşi, anularea totală a actului prin care a fost soluţionată plângerea prealabilă-adresa din 28.05.2020, recunoaşterea dreptului său de a continua activitatea la expirarea mandatului de preşedinte al Judecătoriei Iaşi pe o funcţie de execuţie la Curtea de Apel Iaşi, precum şi obligarea pârâţilor la emiterea unui act administrativ în acest sens.
În susţinerea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă că prin sentinţa recurată, instanţa de fond nu a analizat în mod real niciunul dintre argumentele recurentei-reclamante, ci s-a rezumat la a-şi însuşi apărările intimatului.
În opinia recurentei-reclamante, instanţa de fond nu a respectat principiul legalităţii şi activităţii legii, întrucât nu a analizat cererea de continuare a activităţii pe o funcţie de execuţie la Curtea de Apel Iaşi, exclusiv prin raportare la dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data numirii recurentei-reclamante în funcţie de conducere, temei juridic pe care şi-a întemeiat cererea.
În interpretarea dată de prima instanţă, care şi-a însuşit punctul de vedere al autorităţii intimate, dreptul la continuarea activităţii a fost identificat cu dreptul de transfer, deşi cele două drepturi au o natură juridică distinctă.
Astfel, dreptul la transfer este reglementat de dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 303/2004, în timp ce dreptul la continuarea activităţii la o instanţă superioară unde judecătorul are dreptul să funcţioneze potrivit legii este reglementat de art. 51 din aceeaşi lege (legea veche).
Din aceste reglementări rezultă şi condiţiile diferite de aplicare, respectiv, dreptul la transfer este condiţionat de criteriile de oportunitate, care, nefiind prevăzute de legiuitor în cuprinsul Legii 303/2004, au fost reglementate distinct în Regulamentul privind transferul judecătorilor aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1347/20I91, în timp ce dreptul la continuarea activităţii judecătorilor cu funcţii de conducere reclamă finalizarea mandatului funcţiei de conducere şi condiţia dreptului de a funcţiona la instanţa la care se solicită continuarea activităţii (a gradului profesional), nefiind prevăzut alte criterii de oportunitate/nici nu s-a făcut trimitere la dispoziţiile de la transfer şi nici nu a fost adoptat un regulament de către CSM prin care să se stabilească alte criterii (care ar fi şi peste lege, de altfel).
Din cuprinsul acestor dispoziţii legale rezultă fără putinţă de tăgadă că nu permit o analizare a cererii de continuare a activităţii la o altă instanţă prin prisma oportunităţii în mod asemănător cererilor de transfer.
A învederat recurenta-reclamantă că textul legal invocat este clar şi lipsit de orice posibilitate de interpretare, cu acelaşi conţinut din anul 2005, fiind aplicat unitar de intimat până în anul 2019, în sensul că nu au fost verificate condiţiile de admisibilitate sau oportunitate suplimentare.
Procedând la analiza cererii de continuare a activităţii la Curtea de Apel Iaşi din perspectiva unor criterii de oportunitate neprevăzute de lege, intimatul a încălcat principiul supremaţiei legii şi a supus recurenta-reclamantă unui tratament discriminatoriu, diferit de cel aplicat colegilor ale căror cereri au fost admise fără a fi avute în vedere criterii de oportunitate.
În opinia recurentei-reclamante, interpretarea intimatului cu privire la sintagma "pot ocupa" folosită de legiuitor este eronată, întrucât modalitatea de formulare a fost folosită de către legiuitor nu pentru a se recunoaşte CSM o marjă de apreciere asupra unor astfel de cereri, ci pentru a se evidenţia posibilitatea magistratului care se află la finalul mandatului funcţiei de conducere de a opta între mai multe posibilităţi conferite de lege, şi anume, de a ocupa o funcţie de conducere la aceeaşi instanţă, de a reveni la instanţa pe care a condus-o sau de unde provine sau la o instanţă unde are dreptul să funcţioneze, potrivit legii, adică potrivit gradului său profesional.
În măsura în care legiuitorul ar fi vrut să condiţioneze acest drept de opţiune de alte condiţii suplimentare decât cea de terminare a mandatului funcţiei de conducere, ar fi făcut-o prin trimiterea la regulile de transfer, însă, deşi textul de lege a fost modificat recent, legiuitorul nu a intervenit şi cu privire la acest aspect de instituire a unor cerinţe suplimentare.
În ceea ce priveşte caracterul abuziv al actului contestat, recurenta-reclamantă a prezentat succesiunea cererilor înregistrate şi a arătat că stabilirea unui criteriu de admisibilitate potrivit căruia continuarea activităţii la curtea de apel este condiţionată de funcţionarea anterioară la nivel de tribunal a judecătorului în cauză, reprezintă o adăugare la lege, făcută cu încălcarea principiului supremaţiei legii.
A susţinut recurenta-reclamantă că, până în anul 2019, nu au existat judecători ale căror cereri să se plieze pe conţinutul art. 51 din Legea 303/2004 şi cărora să li se fi respins solicitările, iar cele câteva cereri respinse în anii 2019-2020 au vizat cereri de continuare a activităţii la Curţi de Apel, cereri formulate de către judecători care activează la Judecătorii şi care nu au activat efectiv în cadrul Tribunalelor.
De altfel, şi ulterior respingerii cererii recurentei, CSM a revenit la practica anterioară fiind admisă cererea preşedintelui Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, judecător cu grad de curte de apel de a continua activitatea la expirarea mandatului, chiar şi fără să fi funcţionat la nivelul Tribunalului, la Curtea de apel Bucureşti (Hotărârea nr. 795 din 04.06.2020).
De asemenea, în mod singular şi excepţional la soluţionarea unor astfel de cereri, în soluţionarea cererii recurentei, preşedintele Curţii de Apel Iaşi a ţinut, din oficiu, să formuleze punct de vedere, punct de vedere însuşit de CSM şi reţinut în hotărârea contestată, întemeindu-se pe acesta în mod nelegal.
Cu privire la acest aspect, trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul nu a apreciat necesară consultarea conducerii Curţilor de apel pentru soluţionarea cererilor de continuare a activităţii judecătorilor cu funcţii de conducere, hotărârea secţiei pentru judecători pronunţată în această materie neputându-se întemeia pe acest punct de vedere care excede cadrului legal.
Mai mult, punctul de vedere nu aduce decât argumentul oportunităţii, şi anume lipsa de experienţă în soluţionarea cauzelor în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale, oportunitate care nu a fost prevăzută de către legiuitor la analizarea acestui tip de cereri ca în cazul transferurilor unde punctul de vedere al curţilor de apei este solicitat în mod obligatoriu. De altfel, chiar şi în cadrul şedinţei din 06.02.2020, s-a arătat că este prima oară când un preşedinte al unei curţi de apel insistă sa fie analizat punctul de vedere emis în soluţionarea unei astfel de cereri, situaţie apreciată de unii dintre membrii CSM în respectiva şedinţă ca fiind una ieşită din tipar.
Luarea în considerare a unui alt criteriu neprevăzut de lege (în afara gradului profesional dobândit) prin care s-ar evalua dacă un judecător arc pregătirea profesionala necesară pentru a funcţiona la nivelul unui anume grad jurisdicţional, nu doar că încalcă legea, ci creează premizele instituirii unui sistem de evaluare arbitrar, chiar a celor care sunt chemaţi să apere respectarea legii, ceea ce este în totală contradicţie cu chiar esenţa sistemului judiciar.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus la dosar note scrise prin care a învederat că lasă la aprecierea instanţei de recurs să stabilească dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, cu modificările şi completările ulterioare (în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 242/2018), Consiliului Superior al Magistraturii îi poate fi recunoscut un drept de apreciere din perspectiva analizării oportunităţii solicitărilor întemeiate pe acest text de lege.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 17 mai 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 19 ianuarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând legalitatea sentinţei recurate, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce vor fi arătate în continuare.
Preliminar analizei, se impune precizarea că, deşi recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelorlui de recurs nu a formulat critici care să se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care criticile formulate vor fi analizate prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. .
Recurenta-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune în anularea parţială a actului administrativ reprezentat de Hotărârea secţiei pentru Judecători nr. 225 din 17.03.2020, în ceea ce priveşte soluţia dată cu privire la cererea sa principală de continuare a activităţii la Curtea de Apel Iaşi după expirarea mandatului de preşedinte al Judecătoriei Iaşi, anularea totală a actului prin care a fost soluţionată plângerea prealabilă - adresa din 28.05.2020, recunoaşterea dreptului său de a continua activitatea la expirarea mandatului de preşedinte al Judecătoriei Iaşi pe o funcţie de execuţie la Curtea de Apel Iaşi, precum şi obligarea pârâţilor la emiterea unui act administrativ în acest sens.
În esenţă, prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 la Consiliul Superior al Magistraturii, recurenta-reclamantă a solicitat ca, la expirarea mandatului său de preşedinte al Judecătoriei Iaşi la data de 15.07.2020, să îşi continue activitatea, ocupând o funcţie de execuţie la Curtea de Apel Iaşi, iar, în subsidiar, la Tribunalul Iaşi, în temeiul prev. art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
Prin Hotărârea secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 225/17.03.2020, cererea formulată de recurenta-reclamantă de continuare a activităţii la Curtea de Apel Iaşi a fost respinsă, apreciindu-se că nu este oportună, fiind admisă cererea subsidiară de continuare a activităţii la Tribunalul Iaşi.
În procedura judiciară declanşată de recurenta-reclamantă, criticile acesteia au vizat împrejurarea că, în aplicarea dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 (forma în vigoare la data numirii în funcţia de conducere-15.07.2017) Consiliul Superior al Magistraturii nu are un drept de apreciere din perspectiva analizării oportunităţii solicitărilor întemeiate pe această dispoziţie legală.
Soluţionând cauza, curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată, reţinând că autorităţii intimate îi este recunoscută o marjă de apreciere, putând lua măsurile pe care le consideră necesare pentru asigurarea unei bune funcţionări a activităţii judiciare, criteriile de oportunitate avute în vedere la emiterea actului contestat fiind necesare în vederea gestionării optime a resurselor umane în sistemul judiciar.
Soluţia instanţei de fond este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.
Răspunzând punctual criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
O primă critică de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează nerespectarea standardului minim de motivare a hotărârii judecătoreşti, în sensul că nu au fost analizate în mod real argumentele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată.
Critica este nefondată, întrucât instanţa de fond a indicat situaţia de fapt reţinută în limitele investirii, precum şi motivele pe care şi-a întemeiat soluţia, raţionamentul urmat fiind expus clar şi logic.
În contextul analizei argumentelor invocate instanţa de fond a reţinut în cuprinsul considerentelor că autoritatea emitentă şi-a manifestat libertatea de apreciere cu privire la opţiunea reclamantei de a îşi continua activitatea la Curtea de Apel Iaşi, în limite rezonabile şi conforme scopului Legii nr. 303/2004 de organizare în condiţii optime a activităţii judiciare din cadrul Judecătoriei Iaşi şi Curţii de Apel Iaşi, prin compararea indicilor statistici privind nr. posturilor vacante, încărcătura/judecător şi schemă în raport de media naţională.
Totodată, a apreciat că argumentul potrivit căruia este oportun ca, anterior desfăşurării activităţii în cadrul Curţii de Apel Iaşi, reclamanta să dobândească experienţă profesională atât în materia conflictelor de muncă şi asigurări sociale, cât şi în judecarea cauzelor în căile de atac, prin transferul său la Tribunalul Iaşi, nu reprezintă o apreciere cu privire la probitatea sa profesională, ci o măsură de asigurare a cadrului necesar implicării reclamantei, în calitate de judecător, în procesul de soluţionare a dosarelor având ca obiect cererile menţionate anterior şi dobândirii, în consecinţă, a experienţei profesionale atât de necesare desfăşurării activităţii la nivelul ierarhic al unei curţi de apel.
Împrejurarea că hotărârea recurată nu cuprinde un răspuns exhaustiv la fiecare susţinere din cererea de chemare în judecată nu este de natură să fundamenteze concluzia că hotărârea nu este motivată cu respectarea cerinţelor instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme instanţa a răspuns argumentelor părţilor în funcţie de finalitatea urmărită.
Înalta Curte reţine că, respectarea exigenţelor impuse de prevederile legale în privinţa considerentelor hotărârii judecătoreşti nu este determinată de volumul acestora, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului juridic care a stat la baza pronunţării soluţiei. Procedând la gruparea argumentelor folosite de recurenta-reclamantă în dezvoltarea unuia şi aceluiaşi motiv al cererii sale printr-un raţionament juridic de sinteză, Înalta Curte constată că nu se poate reproşa instanţei de fond omisiunea de a motiva hotărârea, întrucât nemotivarea nu există în situaţia în care instanţa a analizat grupat argumentele reţinute.
Aşa fiind, în condiţiile în care instanţa de fond a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, a analizat probatoriul administrat, a indicat normele de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, Înalta Curte apreciază că soluţia nu este susceptibilă a fi reformată prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 sunt, de asemenea, nefondate.
Potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (forma în vigoare la data numirii în funcţia de conducere a recurentei-reclamante -15.04.2017) "La încetarea mandatului funcţiei de conducere judecătorii sau procurorii pot ocupa, în condiţiile prevăzute de art. 48, 49 şi 50, o funcţie de conducere la aceeaşi instanţă sau la acelaşi parchet ori la altă instanţă sau parchet ori revin la instanţele sau parchetele de unde provin sau la o instanţă sau parchet unde au dreptul să funcţioneze potrivit legii."
Raportat la conţinutul normei aplicabile şi faţă de situaţia de fapt, concretă a recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile vizând interpretarea şi aplicarea eronată de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale precitate.
Interpretarea logico-sistematică a textului de lege conduce, în opinia Înaltei Curţi, similar celor reţinute de judecătorul fondului în considerentele sentinţei recurate, la concluzia că prin art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 a fost instituită o favoare pentru magistraţii care au deţinut o funcţie de conducere.
Astfel, dispoziţia în discuţie îi conferă judecătorului care a îndeplinit o funcţie de conducere dreptul de a reveni la instanţa la care a funcţionat anterior numirii în funcţia de conducere şi doar o vocaţie de a continua activitatea la altă instanţă decât cea la care a funcţionat anterior numirii în funcţia de conducere şi la care are dreptul să funcţioneze conform legii.
Această interpretare este dată de sintagma "pot opta" care conferă un caracter supletiv normei de drept, instituind, aşa cum s-a arătat şi în hotărârea recurată, doar o vocaţie de a continua activitatea la o instanţă unde are dreptul să funcţioneze în condiţiile legii, în beneficiul judecătorului la încetarea mandatului funcţiei de conducere, şi nu un drept la ocuparea unei astfel de funcţii.
De altfel, această interpretare reprezintă şi voinţa reală a legiuitorului, fiind materializată la nivelul legislaţiei secundare, respectiv în cuprinsul dispoziţiilor art. 6 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului CSM, în sensul că a fost prevăzut un termen (cel puţin 6 luni înainte de încetarea mandatului, dar nu mai mult de 9 luni) în interiorul căruia cei ce doresc să opteze la încetarea mandatului funcţiei de conducere pentru o instanţă la care au dreptul să funcţioneze, alta decât cea de la care provin, să formuleze în scris această opţiune şi să o comunice Direcţiei resurse umane şi organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.
În acest context se impune precizarea că, fiind investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, instanţa de contencios constituţional a dat aceeaşi interpretare dispoziţiilor legale analizate, reţinând în considerentele deciziei nr. 668/2020 următoarele:
"18. În acest context, Curtea apreciază că prin art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, legiuitorul instituie pentru magistraţii care au îndeplinit funcţii de conducere, dreptul de a reveni (la încetarea mandatului acestora din funcţia de conducere deţinută) la instanţa la care au funcţionat anterior numirii în funcţia de conducere şi doar o vocaţie de a-şi continua activitatea la o altă instanţă decât cea la care au funcţionat anterior numirii în funcţia de conducere şi la care au dreptul să funcţioneze potrivit legii.
19. În acest context, Curtea remarcă faptul că art. 1341 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează situaţia pentru judecătorii care îşi încetează activitatea în funcţii de conducere şi revin la instanţa unde au funcţionat anterior, instituind obligaţia ordonatorului principal de credite de a asigura de îndată, în acest caz, un post vacant din fondul de rezervă, în cazul în care nu mai există posturi vacante la acea instanţă sau parchet. Dacă la încetarea mandatului funcţiei de conducere judecătorul doreşte, însă, să îşi continue activitatea la o altă instanţă unde are dreptul să funcţioneze potrivit legii, solicitarea acestuia se va analiza ţinând cont de posturile vacante disponibile, necesităţile de personal ale instanţelor implicate, precum şi de criterii obiective aplicabile tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică.
20. Curtea consideră că o interpretare contrară, în sensul instituirii în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii a obligaţiei de a dispune, în mod automat, continuarea activităţii magistratului ia o altă instanţă decât cea de la care provine, ar putea conduce la o perturbare a bunei funcţionări a instanţelor şi la un dezechilibru în cadrul politicii de resurse umane stabilite de Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea competentelor stabilite de lege. în acest sens, Curtea învederează faptul că atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi ale secţiilor acestuia, referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor, se exercită cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."
Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că legea consacră doar posibilitatea continuării activităţii la încetarea mandatului funcţiei de conducere la o altă instanţă decât cea de la care provine judecătorul, conferind doar o vocaţie şi nu un drept câştigat care să nu fie supus cenzurii autorităţii responsabile cu gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar.
În privinţa criticilor vizând depăşirea limitelor marjei de apreciere de către intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte reţine că, faţă de circumstanţele existente la momentul analizării cererii, respectiv situaţia concretă a schemelor de personal la nivelul Judecătoriei Iaşi şi Curţii de Apel Iaşi, şi a încărcăturii/judecător la nivelul celor două instanţe, precum şi cu luarea în considerare a lipsei de experienţă a recurentei-reclamante în soluţionarea litigiilor de muncă şi de asigurări sociale, actul administrativ contestat respectă exigenţele legale prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 sub aspectul conformităţii acestuia cu scopul legii, respectiv interesul public urmărit de legiuitor.
În examinarea criticilor recurentei-reclamante, Înalta Curte, observând şi jurisprudenţa sa anterioară, are în vedere premisa că raportul juridic de drept administrativ este supus principiului proporţionalităţii între interesul public pe care autoritatea publică are misiunea de a-l aduce la îndeplinire şi măsurile individuale dispuse în exercitarea competenţei ce îi este conferită tocmai în scopul satisfacerii interesului public. Acest principiul impune ca actele administrative să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel încât inconvenientele cauzate destinatarului să nu fie excesiv de împovărătoare. Altfel spus, limitele legale ale exercitării dreptului de apreciere conferit autorităţii publice se raportează la scopul legii, iar respectarea acestor limite presupune respectarea principiului proporţionalităţii, a echilibrului necesar între măsurile individuale şi interesul public ocrotit, potrivit competenţei legale a autorităţii publice, în speţă fiind vorba de interesul public al bunei funcţionări a justiţiei.
Pornind de la dezideratul asigurării unei bune funcţionări a fiecărei instanţe de judecată, secţia pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, luând în analiză cererea recurentei-reclamante de continuare a activităţii la Curtea de Apel Iaşi, la încetarea mandatului de preşedinte al Judecătoriei Iaşi a reţinut că se impune ca recurenta-reclamantă să îşi continue activitatea în cadrul tribunalului pentru a dobândi experienţă în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale, domeniu în care deţine doar experienţă teoretică, dar şi pentru perfecţionare în judecarea cauzelor la instanţa de control judiciar.
În raport de criticile recurentei-reclamante vizând încălcarea principiului supremaţiei legii prin instituirea unei condiţii de admisibilitate a cererii neprevăzute de lege, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, reţine că analiza criteriilor de oportunitate era necesară în vederea atingerii scopului stabilit de legiuitor, respectiv gestionarea optimă a resurselor umane în sistemul judiciar.
Aceasta întrucât, legalitatea actului administrativ implică şi oportunitatea sa derivând din capacitatea pe care o are organul care emite respectivul act administrativ de a alege, dintre mai multe soluţii posibile şi egale în aceeaşi măsură, pe cea care corespunde cel mai bine interesului public care trebuie satisfăcut. Astfel, oportunitatea se află în strânsă dependenţă cu puterea discreţionară a administraţiei publice, desemnând facultatea acesteia dată de lege de a alege, după aprecierea sa, între mai multe soluţii posibile, aplicabile la cazul concret. Există deci o marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi, astfel ca în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acţiune, în limitele competenţei sale.
Prin urmare, limita legală a dreptului de apreciere, deci a oportunităţii, se regăseşte în scopul legii, revenind instanţei de contencios administrativ să verifice atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât şi respectarea în conduita autorităţii emitente a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim privat pretins vătămat şi interesul public pe care autoritatea publică este chemată să îl ocrotească.
Dintr-o asemenea perspectivă, oportunitatea apare ca fiind un subsistem al condiţiilor de legalitate lato sensu, încetând acolo unde administraţia publică a acţionat abuziv, contrar interesului public, aşa cum rezultă din legea pe care se întemeiază actul administrativ atacat.
Or, în speţă, autoritatea intimată şi-a exercitat prerogativele legale în limitele marjei de apreciere conferite de lege şi a motivat corespunzător hotărârea adoptată.
În privinţa criticilor invocate de recurenta-reclamantă referitoare la practica contradictorie la nivelul CSM în soluţionarea unor cereri similare, Înalta Curte reţine caracterul nefondat, având în vedere particularităţile şi diferenţierile existente la momentul solicitării pentru fiecare caz în parte, analizat individual sub aspectul legalităţii şi oportunităţii.
În considerarea tuturor argumentelor arătate, Înalta Curte reţine legalitatea sentinţei recurate prin care s-a constatat aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 de către autoritatea intimată.
7. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate în recurs
Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 35 din 23 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 35 din 23 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 februarie 2022.