Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.11.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Externe, secţia Consulară şi Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia pentru Imigrări a Municipiului Bucureşti, anularea răspunsului nr. x din 13.10.2020 primit de la Consulatul României din Islamabad, prin care i s-a adus la cunoştinţă ca i-a fost refuzată aplicaţia pentru viza de România, motivat de faptul că nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 30 alin. (8) şi art. 27 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002, precum şi anularea răspunsului din data de 09.11.2020 trimis prin e-mail ca urmare a formulării plângerii prealabile împotriva răspunsului menţionat, apreciind că nu s-a făcut o reanalizare a cazului său în urma plângerii prealabile. Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor să-i acorde viza de lungă şedere pentru reîntregirea familiei.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 557 din data de 9 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul General pentru Imigrări şi excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiate; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Externe, secţia Consulară şi Ministerul Afacerilor Interne-Inspectoratul General pentru Imigrări-D.I.M.B.; a anulat decizia de refuz de acordare a vizei nr. 384/13.10.2020 şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, secţia Consulară, să acorde reclamantului viza de lungă şedere pentru reîntregirea familiei. Totodată, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
3. Recursul exercitat în cauză.
Împotriva sentinţei civile nr. 557 din 9 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, a promovat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului a susţinut, sub un prim aspect, că judecătorul fondului a reţinut în mod eronat că Decizia nr. 384/13.10.2020 privind refuzul de acordare a vizei a fost dată cu exces de putere, apreciind că pentru a fi în situaţia unui exces de putere, astfel cum acesta este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ale cărui dispoziţii le-a redat în cuprinsul cererii de recurs, ar fi trebuit ca Ministerul Afacerilor Externe să încalce limitele competenţei prevăzute de lege prin îndeplinirea serviciului consular, în sensul acordării vizei de lungă şedere pentru reîntregirea familie, în pofida avizului negativ acordat de Inspectoratul General de Imigrări, aviz care, în mod imperativ, trebuie să stea la baza deciziei de acordare sau refuz a unei vize de lungă şedere.
În acest sens a arătat recurentul-pârât că înţelege să reitereze susţinerile formulate şi în faţa instanţei de fond şi în privinţa cărora înţelege să solicite reţinerea ca fiind argumente în sensul că Ministerul Afacerilor Externe a prestat serviciul consular solicitat de intimatul-reclamant, exclusiv în limitele legii şi cu îndeplinirea condiţiilor acesteia.
A citat recurentul-pârât dispoziţiile art. 30 alin. (7) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi dispoziţiile art. 30 alin. (8) din aceeaşi ordonanţă, şi a arătat că, la data de 22.09.2020, în Sistemul Naţional Informatic privind Vizele (SNIV) a fost înregistrată o cerere de viză română de lungă şedere pentru reîntregirea familiei (tip D/VF), care a fost depusă de intimatul-reclamant la Ambasada României din Islamabad, iar în aceeaşi zi Centrul Naţional de Vize din cadrul Ministerului Afacerilor Externe a transmis cererea, conform procedurilor uzitate, în format electronic, Inspectoratului General pentru Imigrări, în vederea emiterii unui aviz cu privire la luarea deciziei de acordare a vizei, în temeiul dispoziţiilor legale citate.
În continuare, a reiterat faptul că la data de 12.10.2020 Inspectoratul General de Imigrări a transmis aviz negativ pentru eliberarea solicitării de viză, ca urmare a constatării neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit căruia nu există motive să se considere că viza este solicitată în scopul migrării ilegale, la aceeaşi dată şi în temeiul aceluiaşi motiv, şi anume "neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002", C.N.V. respingând cererea de viză a cetăţeanului pakistanez în baza avizului negativ al Inspectoratului General de Imigrări din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, aviz exprimat conform atribuţiilor acestei instituţii, în temeiul art. 30 alin. (7)-(9) din O.U.G. nr. 194/2020, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Întrucât în baza unei vize de lungă şedere titularul solicită, la intrarea în ţară, un permis de şedere din partea Inspectoratului General de Imigrări, a apreciat că nu s-ar justifica posibilitatea C.N.V.-M.A.E. să ia o altă decizie cu privire la o astfel de cerere de viză, atunci când avizul I.G.I.-M.A.I. este negativ, deoarece voinţa legiuitorului a fost aceea de a acorda structurii competente din cadrul M.A.I. un drept peremptoriu de a stabili ex ante, oportunitatea acordării anumitor tipuri de vize de intrare în România, precum cele de lungă şedere pentru reîntregirea familiei. În acest sens, a evidenţiat diferenţele existente între vizele de scurtă şedere şi cele de lungă şedere, care constau în posibilitatea ca un deţinător al unei vize de lungă şedere să obţină, ulterior intrării în România, în baza acestei vize, un permis de şedere eliberat de I.G.I.-M.A.I.
Ca urmare, este evident că între decizia de acordare a unei vize de lungă şedere şi eliberarea ulterioară a permisului de şedere aferent există o relaţie de condiţionalitate, eliberarea permisului de şedere constituind un efect al acordării vizei de lungă şedere, acesta fiind şi motivul pentru care art. 30 alin. (7) din O.U.G. nr. 194/2002 prevede că viza de lungă şedere se acordă de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, cu aprobarea Centrului Naţional de Vize, numai după obţinerea avizului Inspectoratului General pentru Imigrări.
Potrivit dispoziţiilor legale, decizia de refuz al eliberării vizei a fost comunicată Ambasadei României la Islamabad, prin intermediul bazei naţionale de date, iar ulterior, conform procedurilor, misiunea diplomatică a eliberat şi notificat solicitantului de viză formularul standard pentru notificarea şi motivarea refuzului nr. 384 din 13.01.2020, în care a fost înscris acelaşi motiv invocat de Inspectoratul General de Imigrări.
A reiterat datele personale ale intimatului-reclamant şi circumstanţele care au generat situaţia de fapt dedusă judecăţii, expunând cronologic procedura formulării şi soluţionării plângerii formulate împotriva refuzului de acordare a vizei de intrare în România, şi a subliniat faptul că în ipoteza în care ar da curs dispozitivului sentinţei de fond ar însemna ca Ambasada României la Islamabad să-i elibereze intimatului-reclamant un colant de viză în baza cererii sale, a documentelor şi a procedurii urmate de acesta la data de 22.09.2020, situaţie care nu ar fi în avantajul acestuia ţinând cont că dreptul de şedere prevăzut în acest colant de viză, de maximum 90 de zile, precum şi valabilitatea conferită prin viza în cauză, sunt deja expirate în prezent.
În altă ordine de idei, a susţinut că neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002, respectiv motivul respingerii cererii de viză rezultă în mod evident din declaraţia solicitantului vizei, cetăţeanul pakistanez afirmând el însuşi că a fost supus măsurilor restrictive de intrare în Germania, din cauza şederii ilegale şi, mai mult, pentru că nu a respectat această măsură, a fost depistat şi deportat de autorităţile germane în Pakistan.
Or, eliberarea unei vize române şi a unui permis de şedere în România i-ar facilita străinului deplasarea în alte state europene, deşi anterior acesta nu a respectat legislaţia privind imigraţia, fapt care, contrar eforturilor Statului român de a adera la spaţiul Schengen, ar putea atrage după sine afectarea imaginii României ca stat membru care deţine capabilităţi reale de control al fenomenului migraţionist.
Simplul fapt că s-a căsătorit cu un cetăţean român, în contextul sancţiunilor luate împotriva sa de către alte state europene, nu reprezintă un motiv suficient care ar putea schimba atitudinea solicitantului faţă de respectarea legislaţiei europene şi naţionale privind imigraţia, întrucât în baza unor probe din care să rezulte soliditatea căsniciei, stabilitatea acesteia pe teritoriul României, dorinţa de integrare în societatea românească, indiciile privind intenţia străinului de a solicita viza română în scopul facilitării şi şederii în Europa rămân aceleaşi.
Recurentul-pârât a mai criticat sentinţa primei instanţe din perspectiva reţinerii greşite a faptului că efectele actului atacat sunt de natură a influenţa negativ viaţa familială a intimatului-reclamant, respectiv dreptul la viaţă privată, opinând astfel că argumentele dezvoltate de instanţă nu sunt în legătură cu reglementările legale şi jurisprudenţa europeană în materie de vize şi de imigraţie.
Astfel, a considerat că jurisprudenţa menţionată de instanţa de fond cu privire la încălcarea dreptului fundamental la viaţa privată are alt context decât cel dat de instanţă, nefiind aplicabil în prezenta cauză.
Sub aspectul evidenţiat a susţinut că numita B., cetăţean român, s-a căsătorit cu cetăţeanul pakistanez în cunoştinţă de cauză cu privire la faptul că această căsătorie atrage după sine un raport juridic de drept internaţional, supus reglementărilor imperative naţionale şi europene cu privire la migraţiune şi la dreptul de şedere al străinilor în România. Astfel, căsătoria nu a avut loc în România, iar soţul acesteia, în speţă solicitantul vizei, nu a intrat anterior în România, aspect care nu a reprezentat un obstacol pentru realizarea căsătoriei sale.
În opinia sa, o interpretare per a contrario, în sensul încălcării dreptului la viaţă privată prin refuzul eliberării vizei în cazul căsătoriilor cu element de extraneitate, ar conduce la concluzia că, în mod automat, ar putea intra pe teritoriul României şi, implicit, în Europa, orice străini, chiar şi cei supuşi unor consemne, sancţiuni naţionale sau internaţionale, sau semnalaţi că finanţează, pregătesc, sprijină sau comit acte de terorism ori că au săvârşit sau intenţionează să săvârşească alte infracţiuni grave.
Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
4. Apărările formulate în cauză.
Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neformularea unor veritabile critici de nelegalitate, susţinând că, deşi a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor recurentul nu a făcut referire la încălcarea vreunei norme de drept material. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind, în esenţă, că în mod corect a analizat prima instanţă situaţia sa prin prisma dispoziţiilor legale incidente, reţinând că efectele actului atacat sunt de natură a-i influenţa în mod negativ viaţa de familie, dreptul la viaţa privată recunoscut de prevederile art. 26 din Constituţia României. Totodată, a arătat că în mod corect a analizat prima instanţă situaţia dedusă judecăţii, constatând că "aspectele analizate de instanţă intră sub sfera de protecţie a art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului".
Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză, Ministerul Afacerilor Externe a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiate, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei şi că a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, dezvoltând aceste motive conform argumentelor reiterate pe larg în cuprinsul răspunsului la întâmpinare şi arătând în acest sens că afirmaţiile intimatului-reclamant referitoare la neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate sunt neîntemeiate.
Intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări a formulat, la rândul său, întâmpinare la recursul pârâtului Ministerului Afacerilor Externe, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, pentru argumentele prezentate în cuprinsul acesteia, care au vizat, în esenţă, respingerea cererii de viză pentru neîndeplinirea de către intimatul-reclamant, a condiţiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002.
De asemenea, intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-reclamant, solicitând respingerea apărărilor expuse de acesta.
La termenul din data de 24 februarie 2022, la care au avut loc dezbaterile, intimatul-reclamant a invocat excepţia tardivităţii recursului, apreciind că acesta a fost formulat cu depăşirea termenului prevăzut de lege, faţă de momentul la care a fost comunicată sentinţa recurată, şi anume 27 aprilie 2021, din borderoul de comunicare rezultând că recursul a fost depus la 13 mai 2021, peste termenul legal de 15 zile. Totodată, a depus concluzii scrise în sensul argumentelor prezentate verbal în combaterea recursului.
La acelaşi termen, Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii recursului, reţinând că, raportat la modul de calcul al termenului prevăzut de art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., recursul a fost depus în ultima zi a acestuia.
De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (4) din C. proc. civ., a unit excepţia nulităţii recursului cu fondul acestuia, reţinând în acest sens cauza spre soluţionare.
5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii cererii de recurs, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că această excepţie este întemeiată, urmând să o admită şi să constate nulitatea recursului pârâtului, în considerarea argumentelor ce succed.
Cu titlu prealabil, întrucât prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dezvoltând argumente în susţinerea opiniei potrivit căreia hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., prin raportare la art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., aceste critici au fost formulate tardiv, cu depăşirea termenului legal, astfel încât nu vor fi analizate, urmând a fi înlăturate.
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat:
"(1)Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".
Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prevede că:
"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs." De asemenea, conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:
"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).", iar alin. (2) al aceluiaşi text prevede că:
"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol.
Aşadar, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de prevederile art. 488 C. proc. civ.
Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, sancţiunea nulităţii recursului.
În concret, condiţia legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a dezvoltării motivelor, implică determinarea greşelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt şi în drept şi arătarea probelor pe care se bazează.
Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.
În practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege şi să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege nu echivalează cu motivarea recursului şi nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate.
În plus, este de observat că în actuala reglementare recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită exclusiv cu analiza conformităţii hotărârii recurate cu normele legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
Motivele de recurs sunt instituite, aşadar, prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere de legiuitor şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.
În speţă, recurentul-pârât a criticat sentinţa de fond şi sub aspectul încălcării normelor de drept material, invocând în acest sens dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Însă, instanţa de control judiciar constată că, deşi partea a invocat dispoziţiile legale ce reglementează motivul de casare referitor la pronunţarea sentinţei de fond cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, nu a formulat veritabile critici de nelegalitate la adresa acesteia, care să poată fi încadrate în motivul de casare evocat, critici din care să rezulte în ce constă nelegalitatea hotărârii prin raportare la soluţia pronunţată de curtea de apel ori la argumentele care au fundamentat-o.
În atare situaţie, analizând cererea de recurs şi susţinerile recurentului-pârât, în raport cu soluţia pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte reţine că acesta nu a formulat critici care să vizeze nelegalitatea sentinţei atacate, întrucât nu a făcut referire la motivul pentru care consideră că prima instanţă a aplicat în mod greşit normele de drept material incidente, aspect care echivalează cu nemotivarea criticii de nelegalitate formulate, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând indicarea în concret a greşelilor anume imputate instanţei de fond şi încadrarea lor în motivul de casare invocat, astfel cum este acesta reglementat în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Or, recurentul-pârât s-a limitat să redea conţinutul art. 30 alin. (7) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor din România şi să susţină că judecătorul fondului a apreciat în mod greşit că Decizia nr. 384 din 13.10.2020 privind refuzul de acordare a vizei de şedere a fost dată cu exces de putere, respectiv că în mod greşit a reţinut faptul că efectele actului atacat sunt de natură a influenţa negativ viaţa familială a intimatului-reclamant, dreptul acestuia la viaţă privată, apreciind astfel că instanţa a dezvoltat considerente care nu sunt în legătură cu reglementările şi jurisprudenţa europeană în materie de vize şi de imigraţie. Totodată, în susţinerea acestor argumente a reiterat motivele pentru care a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002 pentru acordarea vizei de şedere intimatului-reclamant, precum şi situaţia de fapt stabilită în cauză.
Sub acest aspect prima instanţă a reţinut că art. 27 din O.U.G. nr. 194/2002 prevede procedura pentru acordarea vizei române şi că, aşa cum rezultă din prevederile art. 30 alin. (6) şi alin. (7) din aceeaşi ordonanţă, ambele autorităţi pârâte aveau competenţă în procedura de acordare a vizei, condiţia prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. e) din ordonanţă trebuind să fie verificată pe calea procedurii de avizare.
De asemenea, a reţinut că nici decizia de refuz de acordare a vizei nr. 384/13.10.2020, nici avizul negativ care stă la baza acesteia, nu conţin motivele concrete pentru care s-a considerat neîndeplinită condiţia respectivă.
Raportat la argumentele reţinute de prima instanţă, este de observat că din examinarea cererii de recurs reiese că aspectele prezentate de recurentul-pârât nu reprezintă critici concrete din care să rezulte că prin hotărârea pronunţată instanţa de fond ar fi dat o interpretare greşită dispoziţiilor O.U.G. nr. 194/2002 şi nu a adus argumente concrete prin care să combată opinia primei instanţe sub aspectul constatării nemotivării refuzului de acordare a vizei şi a avizului negativ care stă la baza acesteia, ambele contestate în cauză de către intimatul-reclamant.
Or, aşa cum s-a arătat în precedent, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată de prima instanţă prin sentinţa de fond atacată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe critici de nelegalitate circumscrise motivului expres şi limitativ prevăzut de lege şi invocat, de altfel în mod formal de către recurent prin cererea de recurs formulată, ţinând cont că recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, respectiv conformitatea acesteia cu regulile de drept aplicabile, părţile având deja la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe.
Din această perspectivă se mai impune a se aminti faptul că, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a motivului de casare incident în cauză şi la reiterarea situaţiei de fapt reţinute, respectiv la apărările formulate în faţa instanţei de fond, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greşelilor anume imputate acesteia, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează.
Întrucât recurentul-pârât nu a arătat, în concret, care sunt regulile de drept sau normele legale încălcate de prima instanţă şi care este maniera în care aceste norme au fost încălcate ori greşit aplicate la pronunţarea soluţiei contestate, simpla indicare formală a dispoziţiilor legale care reglementează acest motiv de casare, fără a fi dezvoltate critici care să poată fi circumscrise acestuia, echivalează cu nemotivarea cererii de recurs.
Pe cale de consecinţă, reţinând caracterul nemotivat al cererii de recurs, având în vedere că recurentul-pârât nu a invocat veritabile critici de nelegalitate care să poată face posibilă o încadrare a acestora în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanţă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac promovate.
6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Faţă de considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, întrucât recurentul-pârât nu s-a conformat exigenţelor impuse de lege şi nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea recursului declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, secţia Consulară împotriva sentinţei nr. 557 din 9 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.