Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 iunie 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ("CNSAS"), în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat instanţei să aprecieze asupra calităţii de colaborator al Securităţii în ceea ce o priveşte pe pârâtă.
1.2. Reclamantul A. a formulat cerere reconvenţională, depusă la data de 30 iulie 2018, solicitând, în contradictoriu cu reclamantul CNSAS şi pârâtul Serviciul Român de Informaţii ("SRI"), să se constate că informaţiile furnizate Securităţii n-au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.
Prin cererea precizatoare depusă la data de 12 noiembrie 2018, pârâtul a solicitat ca, în contradictoriu cu reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi pârâtul Serviciul Român de Informaţii, să se constate că nu a furnizat informaţii Securităţii prin care să denunţe activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist care vizau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
2. Hotărârea instanţei de fond
2.1. Prin încheierea din 20 martie 2019, prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, formulate de reclamantul A. şi, în consecinţă, a respins cererea reconvenţională, ca inadmisibilă.
2.2. Prin sentinţa civilă nr. 1283 din 3 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în contradictoriu cu pârâtul A. şi Serviciul Român de Informaţii şi a constatat calitatea pârâtului A. de colaborator al Securităţii.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva încheierii din 20 martie 2019 şi a sentinţei civile nr. 1283 din 3 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.
În motivarea recursului, pârâtul susţine că i-a fost încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ. şi art. 24 din Constituţie, prin aceea că, la termenul de judecată din 20 martie 2019, instanţa de fond a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului SRI, deşi recurentul-pârât A. nu era prezent, iar apărătorul ales depusese o cerere prin care a solicitat amânarea cauzei pentru lipsă de apărare. Deşi era prima solicitare de acest gen, instanţa de fond a respins cererea de amânare, punând în discuţie excepţiile în lipsa pârâtului şi a reprezentantului său legal.
Mai susţine recurentul-pârât că, anterior acestui termen de judecată, excepţiile invocate nu i-au fost aduse la cunoştinţă, pentru a formula un răspuns scris.
În opinia recurentului-pârât, instanţa de fond a încălcat şi principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 14 C. proc. civ., precum şi principiul oralităţii, prevăzut de art. 15 din acelaşi cod, întrucât recurentul-pârât nu a fost citat să se prezinte în instanţă pentru discutarea excepţiilor, iar excepţiile au fost puse în discuţie în lipsa sa şi a apărătorului ales. Nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului civil atrage nulitatea absolută a hotărârilor atacate.
Totodată, arată recurentul-pârât că instanţa fondul nu a acţionat în sensul art. 22 C. proc. civ., care obligă judecătorul să stăruie prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului şi a încălcat dispoziţiile art. 6 din Convenţia EDO, referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 209 C. proc. civ., respingând în mod greşit cererea reconvenţională, ca inadmisibilă, pe motivul că pârâtul nu a formulat pretenţii în legătură cu cererea reclamantului. Prin cererea reconvenţională, s-a solicitat ca, în contradictoriu cu Serviciul Român de Informaţii, să se constate că cele două note informative n-au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. Aşadar, este evident că această cerere avea legătură cu pretenţiile reclamantului, care a solicitat să se constate contrariul şi anume că informaţiile furnizate au produs acest rezultat.
Un alt rând de critici se referă greşită aplicare a prevederilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 de către instanţa de fond. Recurentul-pârât susţine că nu orice informaţie transmisă Securităţii intră sub incidenţa acestui text de lege, ci doar acelea care au avut ca finalitate practică îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În acest sens, consideră că trebuie examinate cu atenţie cele două note informative depuse la dosar.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinările înregistrate în dosarul instanţei de recurs, intimatul-reclamant CNSAS şi intimatul-pârât Serviciul Român de Informaţii au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru considerentele ce se succed:
În cauză, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a sesizat instanţa de judecată, susţinând că pârâtul A. a avut calitatea de colaborator al Securităţii, în raport de dispoziţiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, conform cărora este considerat colaborator al Securităţii "persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.".
Prin cererea reconvenţională precizată, pârâtul A. a solicitat, în contradictoriu cu reclamantul CNSAS şi pârâtul Serviciul Român de Informaţii, să se constate că informaţiile furnizate Securităţii n-au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cerere care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea din 20 martie 2019.
Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile formulate împotriva încheierii din 20 martie 2019, din perspectiva încălcării drepturilor procesuale procesuale fundamentale ale recurentului-pârât.
Potrivit art. 153 C. proc. civ.:
"(1) Instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. (2) Instanţa va amâna judecarea şi va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii."
Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 223 C. proc. civ., potrivit cărora:
"(1) Lipsa părţii legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel. (2) Dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfăţişează numai una dintre părţi, instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi va asculta susţinerile părţii prezente, se va pronunţa pe temeiul dovezilor administrate, examinând şi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte.", precum şi cele ale art. 222 din acelaşi cod, conform cărora:
"Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei."
În speţă, la termenul de judecată din 20 martie 2019, procedura de citare a pârâtului A. era legal îndeplinită, acesta având termen în cunoştinţă, potrivit art. 229 C. proc. civ., întrucât reprezentantul său convenţional (avocat cu delegaţie depusă la dosarul cauzei), a fost prezent la termenele anterioare de judecată, astfel cum rezultă din încheierile din 7 noiembrie 2018 şi 23 ianuarie 2019. Ca atare, în condiţiile art. 223 alin. (1) - (2), instanţa de judecată a procedat la judecarea cauzei în prezenţa doar a reprezentantului reclamantului, normele de procedură neimpunând cerinţa prezenţei obligatorii, personal sau prin reprezentant, a tuturor părţilor pricinii, la judecata cauzei.
Recurentul-pârât a formulat şi critici privind soluţionarea cauzei, de către instanţa de fond, la primul termen de judecată, în lipsa reprezentantului convenţional, care a solicitat amânarea pentru imposibilitatea sa de prezentare.
Cât priveşte cererea de acordare a unui nou termen de judecată, Înalta Curte constată că aceasta a fost în mod corect respinsă, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 222 C. proc. civ.. Cererea avocatului recurentului-pârât a fost depusă prin poşta electronică, la data de 19 martie 2019, în cuprinsul său susţinând-se că apărătorul ales este plecat din ţară, fără a depune vreo dovadă în acest sens. În acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că cererea părţii nu face dovada "motivelor temeinice" de amânare prevăzute de art. 222 alin. (1) C. proc. civ., iar instanţa de fond a făcut în mod corect aplicarea alin. (2) al aceluiaşi articol, amânând pronunţarea pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise.
Înalta Curte constată că lipsa reprezentantului convenţional al reclamantului, în faţa instanţei, la termenul de judecată stabilit, nu împiedică judecarea cauzei, atât timp cât nu s-a formulat o cerere temeinic justificată de amânare a cauzei, asistenţa juridică nu este obligatorie, iar dreptul la apărare al părţilor a fost asigurat prin acordarea posibilităţii de a-şi prezenta şi argumenta cererile, de a-şi susţine punctele de vedere cu privire la obiectul cauzei şi de a administra probele pe care le consideră necesare, în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată şi, ulterior, în procedura cercetării judecătoreşti.
A mai susţinut recurentul-pârât că dreptul la apărare i-a fost încălcat prin necomunicarea excepţiilor invocate de celelalte părţi, pentru formularea unui răspuns scris, critică pe care Înalta Curte o va respinge, ca nefondată.
Excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale a fost invocată de reclamantul CNSAS prin întâmpinare, iar un exemplar al acestei întâmpinări i-a fost comunicat pârâtului A., prin avocat, în şedinţă publică, potrivit menţiunilor din încheierea de şedinţă din 7 noiembrie 2018. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost invocată de pârâtul SRI prin întâmpinare, iar un exemplar al acestei întâmpinări i-a fost comunicat pârâtului A., prin avocat, în şedinţă publică, potrivit menţiunilor din încheierea de şedinţă din 23 ianuarie 2019. Aşadar, recurentul-pârât a avut cunoştinţă de excepţiile invocate şi a avut la dispoziţie timp suficient pentru formularea unui răspuns scris, dacă ar fi apreciat necesar.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a încălcat dreptul la apărare al reclamantului şi nici principiile contradictorialităţii şi oralităţii, procedând la judecarea excepţiilor referitoare la cererea reconvenţională cu respectarea dispoziţiilor art. 153, corelat cu art. 229, art. 222 şi art. 223 alin. (1) C. proc. civ.. În egală măsură, instanţa de control judiciar constată că nu poate decela vreo încălcare a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorului şi nici a dreptului la un proces echitabil, critici care, de altfel, nu au fost motivate de recurentul-pârât, ci doar enunţate.
Nefondate sunt şi criticile recurentului-pârât referitoare la soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale. În recursul său, recurentul şi-a circumscris argumentaţia dovedirii existenţei legăturii dintre pretenţiile sale şi cele ale reclamantului, bazată pe argumentele opuse exprimate de reclamant, respectiv de pârât, cu privire la finalitatea pe care au avut-o informaţiile pe care le-a oferit Securităţii. Însă recurentul-pârât a omis a observa că instanţa de fond nu a reţinut lipsa legăturii ca motiv al inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, ci împrejurarea că petitul formulat prin această cerere nu reprezintă o pretenţie propriu-zisă, ci o apărare pe fondul cauzei, în raport de acţiunea introductivă.
Înalta Curte reţine că nu este suficient ca, la nivelul argumentaţiei, să existe o legătură între susţinerile reclamantului din acţiune şi cele ale pârâtului din cererea reconvenţională, ci trebuie ca pârâtul să exhibe pretenţii proprii faţă de reclamant. Or, în speţă, recurentul-pârât a solicitat, în esenţă, să se constate lipsa veridicităţii susţinerilor din acţiune ale reclamantului, ceea ce corespunde scopului procesual al întâmpinării, iar nu al unei cereri reconvenţionale.
Referitor la criticile pârâtului vizând sentinţa civilă nr. 1283/03.04.2019, subsumate greşitei aplicări a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, Înalta Curte le constată a fi, de asemenea, nefondate. Prima instanţă a verificat înscrisurile administrate, prin prisma condiţiilor impuse de lege pentru constatarea calităţii de colaborator al Securităţii, concluzionând în mod corect în sensul admiterii acţiunii promovate de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
Instanţa de control judiciar constată că în cauză au fost dovedite condiţiile prevăzute de textul de lege pentru constatarea calităţii de colaborator al Securităţii, respectiv persoana să fi furnizat informaţii prin care se denunţau activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist şi care au avut ca efect îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Astfel, la dosarul cauzei au fost depuse notele informative din 25.07.1984 şi 16.06.1982, prin care recurentul-pârât dezvăluia Securităţii că numitul I.M. şi fratele acestuia ascultau postul de radio "B." şi îşi exprimau adeziunea faţă de criticile aduse pe acest post de radio regimului comunist, iar numitul P.I. şi-a exprimat deschis ostilitatea faţă de orânduirea socialistă din ţară. Înalta Curte constată că aceste informaţii fac parte din activităţile considerate potrivnice regimului comunist totalitar, care se opunea libertăţii de exprimare. Ascultarea şi colportarea ştirilor transmise de posturile de radio interzise, precum şi comentariile negative la adresa regimului comunist erau considerate atitudini potrivnice, iar aceste acţiuni puteau atrage persecuţii din partea organelor represive ale regimului comunist.
Cât priveşte consecinţele produse de activitatea pârâtului cu privire la persoanele vizate, Înalta Curte constată că art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 nu se referă la îngrădirea efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, fiind suficientă "vizarea" unei astfel de îngrădiri. Or, oferirea de informaţii era aptă să afecteze dreptul la viaţă privată al persoanelor vizate, prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, precum şi dreptul la libertatea cuvântului, prevăzut de art. 19 din acelaşi pact şi de Constituţia României de la 1965, astfel cum a susţinut şi intimatul-reclamant CNSAS şi a confirmat instanţa de fond, iar recurentul-pârât putea şi trebuia să conştientizeze că, prin furnizarea informaţiilor, asupra persoanelor denunţate exista riscul de a se desfăşura acţiuni de represalii din partea organelor statale. În concluzie, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, prin care s-a susţinut că faptele sale nu au produs consecinţe asupra persoanelor vizate în nota informativă
Înalta Curte mai are în vedere şi împrejurarea că situaţiile de excepţie în care furnizarea de informaţii nu trebuie considerată activitate de colaborare cu Securitatea sunt numai cele prevăzute expres de art. 2 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008, acestea nefiind regăsite în speţă.
Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul A., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 20 martie 2019 şi a sentinţei civile nr. 1283 din 3 aprilie 2019 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 ianuarie 2022.